IOAN  VASIU: – Te  numeri  printre  cei  mai  cunoscuți  jurnaliști  din  județul  Hunedoara.      Îți  propun  să  începi  acest  scurt  interviu  amintindu-ți  când  și  unde  ai debutat  în  presă ?

NICOLLE   EBNER : – S-a „întâmplat”  în  anul   1995. Se  pregătea  lansarea  în  eter  a  primului  post  privat  de  radio  din  municipiul  Hunedoara, Radio Sica Hunedoara, sub  tutela  Radio  Deva. Era  nevoie  de „voci  radiofonice”, dar  și  de realizatori de știri  și  emisiuni.  Directorul  postului,  Aurel Stana, un  bun  prieten, acum  stabilit  de mai  mulți  ani  în  Spania,  a  considerat  că  eram  omul  potrivit. Mă recomanda, spunea  el, vocea  și  intonația  lucrată  în vmulți  ani  de  teatru  de  amatori  (primul meu  regizor  de  teatru  și  brigadă  artistică, înainte  de  Revoluția  din 1989, a  fost Nea’  Țucu  Busuioc – tatăl  lui  Florin  Busuioc), dar  și  experiența  de  viață. Aveam pe  atunci  35  de  ani. Așa  se  face  că, dintr-o întâmplare  sau  o  aliniere  favorabilă a  planetelor – pentru  că  nimic  nu  este  întâmplător  pe  lume, am  fost  prima  voce care  s-a  auzit  la  primul  post  de  radio  privat  din  Hunedoara  post  decembristă. 

   I.V.: – De  la  care  jurnaliști  importanți  ai  învățat  această  meserie ?

N.E.: – În 1996, Alexandru Câmpean  –  directorul  RADIO  Deva,  a  considerat  că locul  meu  este  la  „postul mamă”, din  reședința  de  județ. Am  fost  un  autodidact, sub  îndrumarea  lui  și  a  lui  Petrică  Muntean,  pe  atunci  redactor  șef  al postului. Pe  lângă  știri  și  emisiunile  matinale (de la ora 6:00, la 10:00) am  contribuit  la selecția  viitorilor  reporteri  pentru  postul  local  PRO TV Deva, deschis  tot  de Alexandru  Câmpean. Una  dintre  puținele  candidate  admise  a  fost  Valerica Lasconi, venită  tocmai  de  la  Hațeg  să-și  încerce  norocul. Ca  să  vezi  cum  este viața. Până  în  toamna  anului  1999,  când  am  ajuns  și  eu  la PRO TV Deva, cum spuneam, am  fost  un  autodidact. La  PRO TV pot  spune  că  m-am  perfecționat. Bucureștiul  era  foarte  exigent  și  nu  accepta  orice  fel  de  știre  din  teritoriu. Apoi  a  fost  regretatul  Mircea  Lepădatu  care, după  radio  și  televiziune  m-a  încurajat  să  abordez  și  presa  scrisă, pe  vremea  când  era  în  mare  vogă „HUNEDOREANUL”.  Am  revenit  sub  aripa  lui  ocrotitoare  la  „Mesagerul Hunedorean”. Lui  i  se  datorează  și  volumul  meu  „MISIONARII”, în  care  am publicat  cele  mai  interesante  articole  (interviuri)  apărute  în  edițiile  de  sfârșit  de săptămână  ale  ziarului. Aveam  la  dispoziție  o  pagină  întreagă  color  pentru rubrica: „la șuetă cu Nicolle”, varianta  scrisă  a  emisiuni  mele  de  la  postul  local  tv, ONE TV Deva. Ca  o  paranteză, la  una  dintre  șuetele  tv, am  povestit  timp  de  două  ore  cu  Adrian  Năstase, pe  atunci  candidat  la  cea  mai  înaltă  funcție  din stat.
Abia  după  10  ani  de  experiență  am  urmat  cursurile  de  jurnalism, online, la sucursala  din  România  a  Academiei  Britanice  de  Afaceri  și  Comunicare. N-a  fost o  joacă. Patru  ani  de  materie  de  facultate,  comprimați  în  trei  luni  de  cursuri zilnice, cu  laboratoare  la  fiecare  săptămână  și  examen  final  de  două  ore  cu  100 de  întrebări. Nu  am  reușit  să  iau 10, doar 9,  nota finală. Credeam  că  le  știu  pe toate, dar  nu  a  fost  chiar  așa.

  I.V.: –  Dacă  ai  putea  da  roata  vieții  înapoi  ai  mai  alege  această  profesie ?

N.E.: – DA! O  spun  cu  toată  sinceritatea.  Satisfacția  reușitelor, viața  trepidantă, oportunitatea  de  a  avea  tangență  cu  oameni  din  toate  categoriile  sociale – de  la cei  neputincioși  până  la  miniștri  și  președinți  de  țară, de  la  infractori  până  la persoane  altruiste  care  fac  acte  de  caritate  în  anonimat, toate  astfel  de  tangențe au  reprezentat  pentru  mine  o  experiență  de  care  încă  nu  m-am  plictisit  sau săturat. Dovadă  este  și  faptul  că, deși  sunt  pensionară, continui  activitatea  la HUNEDOARA 1 TV, acum  mai  mult  ca  voluntar, jurnalismul  devenind  din  profesie un  hobby. Dacă  în 1995  eram  vocea  de  la  radio, acum  sunt  vocea  de  la  tv.

  I.V.:  – Amintește  te  rog  câteva  locuri  de  muncă  pe  unde  ai  trecut  în decursul  anilor.

N.E.: – După  cum  aminteam  la  începutul  interviului, am  început  la  Radio Sica Hunedoara, apoi  Radio Deva, Hunedoreanul, Mesagerul Hunedorean, Pro TV Deva, săptămânalul  Lumina, am „născut”  împreună  cu  Mircea Goian, Ștefan Ciocan și Marcel  Bot  săptămânalul  pe  atunci  „Replica”, la  fel  și  Gazeta  de  Hunedoara –împreună  cu  Marcel  Bot  și Remus  Suciu. Am  dat  curs oportunității  lansate de Tavi Hoandră  și  Rareș Bogdan – pe  atunci  jurnaliști  la  Cluj. A  fost  pentru  prima  dată când, știută  fiind  condiția  jurnaliștilor  din  provincie, am  văzut  colegi  de  breaslă care  se  deplasează  cu  Mercedes.
Nu  pot  trece  cu  vederea  HUNEDOARA TV, post  care  mi-a  oferit  șansa  de  a realiza  cele  mai  frumoase  reportaje  din  viața  mea. O  suită  de  35  de  emisiuni „CARAVANA  HUNEDOARA  TV”, o  adevărată  monografie  în  imagini  a  unor mirifice  zone  din  județ, cu  poveștile, legendele  și  oamenii  locurilor. Apoi, HUNEDOARA 1 TV, „născut”  și  el, alături  de  inimoasa  și  fantastica  mea  prietenă, Corinna  Butnariu. Am  plecat  la  drum  cu  o  plasă  de  un  leu, după  cum  ne  ironiza unul  dintre  colegii  de  breaslă, și  de  câțiva  ani, Corinna  este  pe  podium  în  Top-ul  Firmelor  Hunedorene, și  ca cifră de afaceri. A  fost  singurul  jurnalist  pe  care      l-am  susținut, dintre  mulți  alții, și  care  nu  m-a  dezamăgit. Sper  că  nici  eu  pe  ea.

  I.V.: – Crezi  că  presa  online  care  a  luat  amploare  în  ultimii  ani  ar putea duce  la  dispariția  presei  tipărite ?

N.E.: – Da, dar  nu  este  singurul  motiv. Odată  cu  evoluția  tehnologiei, a  societății, dispar  o  serie  de  caracteristici  obișnuite  nouă, câtorva  generații. Dispar  generațiile care  se  delectau  citind  presa  la  o  cafea, dispare  și  o   bună  cantitate  de  presă scrisă. Viața  se  scurge  într-un  ritm  prea  alert, spun  unii, și  nu  mai  ai  răbdare  să citești  pagini  întregi  de  anchete  sau  știri  de  trei  minute. Apoi  intervine  factorul economic  și  de  mediu. Tot  mai  puțini  copaci  tăiați, tot  mai  puțină  hârtie  de  tipar, din  ce  în  ce  mai  scumpă. Costurile  vor  fi  tot  mai  greu  de  suportat,  într-un mediu  economic  din  ce  în  ce  mai  instabil, la nivel  mondial, nu  doar  la noi. Și  nu în ultimul  rând, comoditatea. Evoluția  ne  face  din  ce  în  ce  mai  comozi.

 I.V.: –  După  părerea  ta, se  mai  poate  considera  presa  astăzi  ca  fiind  a  patra  putere   în  statul  democrat ?

N.E.: – Mi-e  greu  să  răspund. Dacă  te  iei  după  statistici  sau  sondaje, presa  nu figurează  nicăieri  pe  lista  instituțiilor  în  care  românii  au  cea  mai  mare  încredere. Ori  ca  să  fii  o  putere, trebuie  să  vezi  câți  cred  în  tine. La  modul  declarativ, poți spune  că  este  a  patra  putere  în  stat. Poate  intenționat  nu  se  măsoară  un  astfel de  parametru, ca  să  nu  se  afle  că, de  fapt, presa  este  prima  putere  în  stat. O dovedește  reacția  rapidă  a  celor  care  trebuie  să  dea  răspunsuri –  e  drept, nu  toți – după  ce  sunt  criticați  în  presă.  Pe  de  altă  parte, să  nu  trecem  cu  vederea faptul  că  în  fiecare  instituție  media  există  o  politică  editorială  în  funcție  de care…mușcă  sau  se  gudură, „câinii  de  pază  ai  societății”.

   I.V. :  – Ce  alte  pasiuni  mai  ai ? 

  N.E.: – Nu prea multe. Aș vrea să-mi  recapăt  starea, trăirile pe care le-am avut  în tinerețe  când  scriam  poezii  și  eram  membru  al  Cenaclului Literar  ”Lucian Blaga” din  Hunedoara, coordonat  de  poetul  Eugen  Evu. Mi-a  apreciat  poeziile, dar  a  fost primul  care  mi-a  descoperit  talentul  pentru  proză. Mi-e dor  să  scriu  poezii, dar sunt  fericită  că  fiica  mea  cea  mică, Claudia, a  moștenit  trăsătura  genetică  și actualmente  este  multilaureată  pe  plan  național  și  internațional  la capitolul  poezie și  literatură  pentru  copii. Fiica  mea  cea  mare  este  designer  vestimentar, dragostea  pentru  creație  născându-se  tot  din „cauza” mea, de  pe  vremea  când lucram  la  secția  de  creație  a  fabricii  de  tricotaje  din  Hunedoara. Îmi  mai  place să  pictez, dar  am  impresia  că, în  ciuda  faptului  că  sunt  bună  prietenă  cu  timpul, trece  cam  repede  și  nu  apuc  să  mă  bucur  de  toate  micile  bucurii  pe  care   le oferă  viața, în  fiecare  zi. Și  pentru  că  știu  să  mi  le  fac…sunt   multe.

                                                                     Interviu  de Ioan Vasiu/  UZPR