Cristian Tudor Popescu (n. 1 octombrie 1956) – Fraza sa este – structural – de tip „argumentativ-cinetică”.
Figura lui Cristian Tudor Popescu (CTP) se află în zona de interferență dintre literatură, jurnalism politic și eseistică filmologică – rar întâlnită în cultura română post-1989. Inginer prin formare, prozator SF prin debut, apoi gazetar polemicist cu vocație de „scriitor al actualității” (Manolescu), Popescu reprezintă nu doar un stil ci și un modus operandi intelectual: discurs critic la temperatură ridicată, aderență la prezent, refuzul lirismului estetizant și predilecție pentru demitizare.

• În plan prozastic, rămâne unul dintre cei mai importanți continuatori români ai liniei „hard SF” de după anii ’80 – moștenitoare a lui Păun, Horia Aramă, Ovid S. Crohmălniceanu –, cu o estetică a dezvrăjirii tehnologicului și a simulacrelor. Proza sa SF – de la Planetarium (1987) până la Luxul morții (2007) – operează adesea cu modelul alegoric al laboratorului social, ceea ce, de fapt, prefigurează jurnalistul de după 1990: lucrarea de ficțiune devine analiză a realului politic, prin însăși forțarea logicii simulacrului.
• Ca publicist, Popescu este continuatorul, în plan de stil, al „atacului de condei” de tip Pamfil Șeicaru sau Constantin Beldie, dar încărcat cu limbajul tehnic (informatic, fizic, statistic) și cu o constantă referențialitate cinematografică. Fraza sa este – structural – de tip „argumentativ-cinetică”: își construiește demonstrația în ritm de montaj, cu tăieturi bruște, comparații „din unghi” și metafore obiectuale. De aici impresia de rigoare matematică a verdictelor sale (frecvent pesimiste, deși nu neapărat cinice).
• În calitate de filmolog, CTP reprezintă singurul caz post-1989 în care critica de film din România a produs un corpus coerent, cu logică universitară, asupra filmului ca instrument de propagandă în comunism. Volumul Filmul surd în România mută (2011) constituie – practic – bibliografie fundamentală pentru orice studiu modern al cinematografiei românești ideologice.
• Din perspectivă sociologică, Popescu este – pentru România post-comunistă – unul dintre puținii „influenceri pre-rețele sociale”: tirajele ziarului Adevărul în epoca Tinu și apoi în epoca Popescu corespund (în cifre) cu impactul digital al unei platforme online mari de azi. Terminologia și habitus-ul său interpretativ aboutness – „narațiune”, „montaj”, „tăietură”, „cadru” – a introdus vocabularul filmologic în presa politică curentă.
• Note critice:
• Nicolae Manolescu despre CTP: „Gazetarul acesta este mai înainte de toate, un scriitor” – observație decisivă pentru poziționarea lui Popescu în câmpul literaturii (nu doar al presei).
• În exegeza SF românească, Popescu reprezintă „hard SF-ul civic” – anticipația ca demistificare a actualității.
• Filmul surd în România mută poate fi pus în paralel – metodologic – cu lucrările lui Jean-Louis Comolli despre cinemaul politic francez.
• Fenomenologic, discursul lui CTP este un discurs „anti-baroc”: refuzul ornamentului, proliferării metaforei, opțiune pentru claritatea dură – logică de tip Pascal.
• Bibliografie selectivă (operă)
• Planetarium, Ed. Albatros, 1987
• Vremea mânzului sec, Ed. Cartea Românească, 1991
• Timp mort, Ed. Polirom, 1998
• Omohom, Ed. Polirom, 2000
• România abțibild, Ed. Polirom, 2000
• Un cadavru umplut cu ziare, Ed. Polirom, 2001
• Libertatea urii, Ed. Polirom, 2004
• Nobelul românesc, Ed. Polirom, 2004
• Sportul minții, Ed. Humanitas, 2004
• Luxul morții, Ed. Polirom, 2007
• Filmul surd în România mută, Ed. Polirom, 2011
• Viața și Opera, Ed. Polirom, 2016
• Dumnezeu nu e mort, Ed. Polirom, 2022
• Râsul dracului, Ed. Polirom, 2024
• Bibliografie secundară minimală
• N. Manolescu, Cronici literare, articole despre proza SF post-1980.
• I. Bogdan Lefter, Literatura română postmodernă, Ed. Paralela 45, 2005 (secțiunea privind neo-SF-ul românesc).
• Marian Popescu, Teatru și film în România postcomunistă, Ed. UNATC, 2014 (capitole despre filmul politic).
• Adriana Bittel (coord.), Jurnalismul românesc post-1989, Ed. Polirom, 2017.
• Aparat critic extins – 12 citate analitice din Filmul surd în România mută (C.T. Popescu)

1. „Filmul românesc de ficțiune dintre 1912 și 1989 nu a funcționat ca arhivă sensibilă a vieții, ci ca o imagine echivalentă a imaginarului de partid, asemenea unui organism ale cărui organe reproduc identic structura ideologică a creierului propagandist.” 
2. „Spectatorul nu era invitat să gândească, ci să recunoască.” 
3. „Manipulatorul filmic românesc nu a apelat la persuasiune, ci la condiționare.” 
4. „În cinemaul comunist, emoția nu e efect secundar, ci instrument principal.” 
5. „Structura narativă era programată să facă din eveniment o demonstrație, nu o poveste.” 
6. „Regizorul comunist nu montează imagini, ci verdictul.” 
7. „Comunismul românesc a fost un sistem de montaj mental.” 
8. „Filmul de propagandă este un mod de a produce realitate, nu de a imita realitatea.” 
9. „Dictatura nu are nevoie de subtilitate, ci de semantică unică.” 
10. „Adevărul nu este cenzurat; el este înlocuit.” 
11. „În comunism, pelicula nu era o oglindă, ci un instrument.” 
12. „Spațiul filmic e un spațiu retoric.”