Procesul intentat ziariștilor români în anul 1945 de către autoritățile comuniste aflate sub tutela Uniunii Sovietice reprezintă unul dintre cele mai elocvente episoade ale instaurării terorii politice în România postbelică. Sub pretextul urmăririi și sancționării „criminalilor de război” și al „vinovaților de dezastrul țării”, noul regim a organizat o vastă acțiune de epurare a elitelor intelectuale, vizând în mod special presa democratică și națională. Gazetarii au fost transformați din vectori ai opiniei publice în „dușmani de clasă”, acuzați pentru opinii, idei și convingeri politice exprimate în perioada interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

• Procesul ziariștilor nu a fost un act izolat, ci parte integrantă a mecanismului de sovietizare a României, prin care libertatea de exprimare a fost suprimată, iar presa independentă, distrusă sistematic.
• Fundamentul juridic al represiunii a fost creat imediat după semnarea Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944. Articolul 14 al acesteia a permis arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război, iar articolul 15 a stat la baza adoptării Legii nr. 448, privind măsurile privative de libertate împotriva celor considerați responsabili de dezastrul țării.
• Ulterior, Legea nr. 50 (Decret-Lege nr. 148 din 20 ianuarie 1945) a definit categoriile de „criminali” și „profitori de război”, stabilind pedepse extreme, de la ani grei de temniță până la pedeapsa capitală. Legea prevedea, totodată, instituția acuzatorilor publici, numiți politic.
• Legea nr. 51 a extins și mai mult aria incriminării, iar, considerând acest cadru insuficient, ministrul Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, a inițiat Legea nr. 312 din aprilie 1945, care a unificat categoriile incriminate. Judecarea urma să fie realizată de Tribunalul Poporului, o instanță profund politizată, compusă din judecători ai poporului desemnați de partidele aflate la guvernare.
• Acest cadru juridic a permis transformarea delictului de opinie într-o infracțiune capitală, iar gazetăria – într-o probă de vinovăție penală.
• La cererea directă a Uniunii Sovietice,adică Rusia, jurnaliștii au fost incluși în primele loturi de inculpați aduși în fața Tribunalului Poporului. Scopul era limpede: distrugerea presei anticomuniste, naționale și democratice și eliminarea liderilor de opinie care ar fi putut opune rezistență noii ordini politice.
• Au fost vizate publicații precum Curentul, Universul, Porunca Vremii, Gândirea, iar la 29 ianuarie 1945 s-a decis arestarea a 64 de persoane, printre care se aflau nume emblematice ale gazetăriei românești: Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru, Radu Gyr, Ilie Rădulescu, Stelian Popescu, Grigore Manoilescu.
• Presa pro-sovietică (Scânteia, România Liberă, Adevărul, Dimineața, Tribuna Poporului) a orchestrat campanii de stigmatizare publică, publicând liste de „epurare”, în timp ce locul ziariștilor eliminați a fost ocupat de autori fidelizați ideologic, precum Zaharia Stancu, Silviu Brucan, Mihail Ralea, Victor Iliu.
• Inculpații au fost acuzați că, prin articolele, conferințele și broșurile lor, s-ar fi pus „în slujba propagandei fasciste și hitleriste”, contribuind la susținerea unui regim „odios” și la orientarea României împotriva Uniunii Sovietice. Tribunalul Poporului a stabilit, în mod arbitrar, că simpla exprimare a unor opinii politice sau editoriale echivala cu participarea la crime de război.
• Ziariștii au fost considerați responsabili pentru orientarea geopolitică a statului român, fiind acuzați că ar fi convins populația de legitimitatea războiului antisovietic și de ineficiența instituțiilor democratice.
• Nichifor Crainic, fondatorul ziarului Calendarul și colaborator al Gândirii, a fost condamnat în lipsă la detenție grea pe viață prin Hotărârea nr. 2 din 4 iunie 1945. Activitatea sa publicistică a fost asimilată propagandei hitleriste, iar funcția de ministru al Propagandei (1941) a fost utilizată ca probă supremă de vinovăție.
• Tentativele repetate de revizuire a procesului (1949, 1955, 1956) au fost respinse, iar Crainic a fost eliberat abia în 1962, după 13 ani de detenție, într-un regim penitenciar extrem de dur.
• Directorul Poruncii Vremii, Ilie Rădulescu, a fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru militantism antisovietic și antisemitism. Pledoaria sa rămâne un document fundamental pentru istoria libertății presei, definind gazetarul drept „un produs al spiritului public”.
• Eliberarea sa în 1956, ca urmare a comparației cu Tribunalul de la Nürnberg, care nu a condamnat ziariști pentru opinii, evidențiază caracterul profund arbitrar al justiției comuniste.
• Fondatorul Curentului, Pamfil Șeicaru, a fost condamnat la moarte în lipsă. Activitatea sa publicistică a fost reinterpretată drept șantaj, iar averea sa a fost confiscată. Sediul ziarului Curentul a fost preluat de Armata Roșie și ulterior de Securitate, simbolizând continuitatea represiunii instituționale.
• Procesul ziariștilor din 1945 a constituit un act de justiție politică, nu juridică. Sub aparența legalității, regimul comunist a urmărit reducerea la tăcere a conștiinței publice și distrugerea definitivă a presei democratice. Gazetarul, ca expresie a spiritului critic și a pluralismului de idei, a fost incompatibil cu noua ordine totalitară.
• Așa cum observa Ilie Rădulescu, distrugerea ziaristului a însemnat distrugerea spiritului public însuși – o condiție esențială pentru instaurarea dictaturii comuniste în România.

Al.Florin Țene

• Bibliografie selectivă
• Rus, Emil, Delictul de opinie: Procesul ziariștilor (1945), București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2012.
• Hangiu, Ion, Presa românească de la începuturi până în prezent. Dicționar cronologic, vol. II, București, Editura comunicare.ro, 2008.
• Șeicaru, Pamfil, Istoria presei, Pitești, Editura Paralela 45, 2007.