Copilul merge prin lume
ca o apă tânără
care nu știe încă numele mării.

Își poartă mirarea
ca pe o lumină în buzunar
și deschide diminețile
cu mâinile goale.

El vorbește cu pietrele,
cu furnicile,
cu norii care seamănă uneori
cu o pâine ruptă de cer.

În ochii lui
iarba este mai verde decât adevărul,
iar ploaia
nu cade niciodată degeaba.

Copilul nu întreabă
de ce există timpul.
El îl sparge în râsete,
îl aruncă peste garduri,
îl murdărește cu lut
și îl uită sub pat
lângă o mașină fără roți.

Când adoarme,
lumea întreagă respiră mai încet,
ca să nu-i tulbure visul
în care copacii merg desculți
și păsările coboară
să bea apă din palmele lui.

Copilul este începutul
pe care oamenii mari
îl pierd încet
între chei, facturi și ferestre închise.

Dar uneori,
într-o după-amiază simplă,
îl auzim iar —
alergând prin noi
ca un râu de lumină.

Al.Florin Țene