Nuvelă dramatică
de Al. Florin Țene

•  OMUL FĂRĂ BILET
• În fiecare seară, când luminile orașului se aprindeau una câte una, Mihai venea la Operă.  Nu avea întotdeauna bilet. Uneori avea. Alteori nu. Dar venea.
• Venea cu aceeași haină veche, cu același caiet negru sub braț și cu pașii lui mărunți, aproape sfioși, ca și cum s-ar fi temut să nu tulbure muzica ce plutea deja deasupra orașului.
• Opera era pentru el mai mult decât o clădire. Era un templu.
• Un templu în care nu se cerea să fii bogat pentru a te putea ruga. Trebuia doar să iubești. Iar Mihai iubea. O iubea pe Luciana. Soprana. Nu-i spusese niciodată. Nici măcar nu avusese curajul să-i vorbească., O privea de la distanță, din întunericul sălii sau din spatele decorurilor. Luciana era căsătorită. Aflase de mult. Știa că după spectacol se întorcea acasă, la soțul ei. Știa că avea o viață a ei, în care el nu exista.
• Și totuși, în fiecare seară, când o auzea cântând, Mihai simțea că lumea fusese făcută numai pentru glasul ei. „Nu trebuie să mă iubească”, își spunea. „E suficient să existe.” Era o iubire fără drepturi. Fără declarații. Fără promisiuni. O iubire care trăia doar în interiorul unui om.
• Într-o seară, Mihai a ajuns la Operă fără niciun ban în buzunar. S-a oprit în fața casieriei. A privit oamenii care cumpărau bilete. O doamnă elegantă îi întinse casierei banii. Un domn în frac își verifică invitația. Un grup de tineri râdea. Mihai a băgat mâna în buzunar. Nimic. A scos-o. A privit-o. A zâmbit amar.
• — În seara asta, am să intru pe ușa poeziei, a murmurat.
• Știa o intrare laterală. O ușă care rămânea uneori deschisă între repetiții și spectacol.A intrat. S-a strecurat printre decoruri. A trecut pe lângă un muncitor care nu l-a observat. A ajuns în culise. Acolo era întuneric. A auzit orchestra. Apoi vocea Lucianei.Mihai a închis ochii.
• — Sunt aici…
• Vocea lui era atât de încet rostită, încât numai el o putea auzi.
• În culise exista o lume pe care publicul nu o vedea. Decoruri. Costume. Scări. Cabluri. Uși. Umbre.Și oameni care alergau cu ultimele pregătiri. Mihai învățase fiecare colțișor. Știa unde să stea. Știa când să se ascundă. Știa când să respire. Când Luciana intra pe scenă, el se lipea de zid și asculta. Când ieșea, o urmărea cu ochii. Nu o atingea. Nu o striga. Nu încerca să-i atragă atenția. Era ca un credincios care se teme să atingă icoana.
• Într-o seară, Luciana a trecut la numai câțiva metri de el. Mihai a încremenit. Ea nu l-a văzut. Avea în mână câteva foi cu partitura. S-a oprit. Și-a aranjat părul. Apoi a intrat în scenă. Mihai a rămas singur.
• — Dacă m-ar vedea, s-ar speria, își spuse.
• Și pentru prima dată se întrebă dacă iubirea lui nu era cumva o formă de singurătate.
• După spectacol, Opera se golea. Mai întâi pleca publicul. Apoi artiștii. Apoi personalul. La sfârșit rămâneau doar paznicii și câteva lumini. Mihai nu pleca. Aștepta.
• Când era sigur că nu-l mai vede nimeni, ieșea din ascunzătoare. Mergea la bufet. Acolo, în unele nopți, găsea câte ceva. O felie de pâine. Un covrig. O bucată de brânză. Un sandviș rămas pe o farfurie. Nu fura. Mânca ceea ce considera că fusese abandonat.
• Într-o noapte a găsit două mere. Le-a luat. S-a așezat la o masă. A mușcat din primul. Apoi s-a oprit.
• — Unul pentru mine, unul pentru Luciana.
• A râs.
• — Ce prost sunt!
• A doua zi avea să mănânce și al doilea. În acea noapte însă, a păstrat unul lângă caiet.
• Barmanul îl observase. La început nu i-a dat importanță. Apoi a început să găsească sticle goale. Una. Două. Trei. Mihai nu era un mare băutor. Dar nopțile erau lungi. Iar frigul din culise pătrundea în oase. Uneori bea câte un pahar. Alteori găsea o sticlă începută. Barmanul devenise suspicios.
• — Cine bea aici după închidere?
• Întrebarea a început să circule. Mihai nu știa. El continua să scrie.
• Într-o noapte, după un spectacol în care Luciana cântase magnific, Mihai a intrat în biroul directorului. Ușa era deschisă. Pe birou ardea o lampă.Camera mirosea a hârtie, lemn și tutun. Mihai s-a apropiat. A pus caietul pe masă. A deschis o pagină albă. Și a început să scrie. La început, mâna îi tremura. Apoi cuvintele au început să curgă. Scria despre Opera văzută din culise. Despre omul care nu-și permite un bilet. Despre iubire. Despre sărăcie. Despre singurătate. Despre o femeie care cânta fără să știe că un om își lega viața de vocea ei. A scris:
• „Nu am bilet pentru seara aceasta,
  dar am intrat în cântecul tău.
  Tu ești pe scenă,
  eu sunt după cortină,
  între noi — o lume întreagă
  și o viață care nu ne aparține.”
• S-a oprit.
• Apoi a scris:
• „Când cânți,
  în mine se aprind toate ferestrele.
  Când taci,
  se întunecă orașul.”
• A continuat până dimineața.
• Când primele raze ale soarelui au intrat prin fereastră, Mihai a ridicat capul.
• Pe prima pagină scrisese titlul:
• POETUL DE LA OPERĂ
• A privit cuvintele.
• — Acum pot să mor liniștit, a spus.
• Dar nu avea să moară. Avea să trăiască pentru poem.
• Într-o noapte, barmanul a găsit din nou sticle goale. De data aceasta a chemat paznicul.
• — Nu mai pot tolera. Cineva intră noaptea.
• — Ai văzut pe cineva?
• — Nu.
• — Atunci cum știi?
• Barmanul arătă spre sticle.
• — Sticlele nu se golesc singure.
• Au început să caute.
• Au trecut prin bufet.
• Prin depozite.
• Prin culise. În cele din urmă l-au găsit pe Mihai. Era în biroul directorului. Scria. Paznicul a intrat primul.
• — Ce faci?
• Mihai s-a întors.
• — Scriu.
• — Ce cauți aici?
• — Poezia.
• — Te-am întrebat ce cauți aici!
• Mihai a închis caietul.
• — Nu am bani.
• — Asta nu-ți dă dreptul să dormi în Operă.
• — Știu.
• — Ai mâncat de la bufet?
• — Ce am găsit.
• — Ai băut?
• Mihai tăcu. Barmanul interveni:
• — Sunt sticle goale în fiecare dimineață.
• Mihai privi spre el.
• — Îmi pare rău.
• — Poliția va hotărî.
• Cuvântul „Poliția” căzu greu. Mihai strânse caietul la piept.
• — Numai caietul să mi-l lăsați.
• Paznicul îl privi mirat.
• — Pentru ce?
• — Acolo este tot ce am.
• Zidurile închisorii nu știau că în spatele lor se afla un poet. Pentru ele, Mihai era doar un număr. Pentru el însuși, era încă omul din culisele Operei. Primele zile au fost grele. Apoi a început să scrie. Pe foi. Pe margini de ziare. Pe orice hârtie găsea. Scria despre Luciana. Dar nu o numea niciodată în poem. Îi era teamă ca numele ei să nu devină o rană publică.
• Într-o seară, un coleg de celulă îl întrebă:
• — Pe cine iubești?
• Mihai tăcu.
• — O femeie?
• — Da.
• — Te iubește?
• Mihai zâmbi.
• — Nu știe că exist.
• Omul îl privi lung.
• — Atunci nu iubirea te ține viu.
• — Ce mă ține?
• — Speranța.
• Mihai ridică ochii.
• — Nu. Poezia.
• În timp ce Mihai număra zilele închisorii, poemul său își începea propria viață. Un prieten găsise manuscrisul. L-a citit. A rămas impresionat. L-a trimis unei reviste literare. Redactorul l-a publicat. Apoi alte reviste au preluat poemul. Au apărut cronici. Au apărut comentarii. Criticii vorbeau despre un autor nou. Despre o voce lirică autentică. Despre drama omului marginalizat. Despre iubirea imposibilă. Despre Opera devenită metaforă. Un critic scria că poemul „transformă foamea într-o formă de cântec”. Altul observa că autorul „scrie cu cerneală, dar și cu suferință”. Numele lui Mihai circula. Poemul devenise cunoscut. Numai poetul nu știa.
• Într-o seară, Luciana a primit revista. A deschis-o. A citit titlul. POETUL DE LA OPERĂ A început să citească. După primele pagini a simțit ceva. Nu știa ce. O neliniște. O amintire. O imagine. Un om pe care îl văzuse cândva în apropierea culiselor. Un chip palid. O haină veche. Un bărbat care dispărea repede. A citit mai departe. Apoi a înțeles.
• — Mihai…
• A rostit numele pentru prima dată. Soțul ei o auzi.
• — Cine este Mihai?
• Luciana închise revista.
• — Un poet.
• — Îl cunoști?
• — Nu.
• Dar în acea clipă înțelesese că îl cunoștea. Îl văzuse. Doar că nu-l privise niciodată cu adevărat.
• Timpul trecu. Trei ani. Mihai nu știa nimic. În fiecare dimineață se trezea între ziduri. În fiecare seară își amintea Opera. Își amintea vocea Lucianei.  Uneori își imagina că ea cântă. Alteori își spunea că l-a uitat.
• Într-o zi, un gardian îi întinse un ziar.
• — Uite.
• Mihai privi pagina.
• — Ce este?
• — Un poem.
• — Al cui?
• — Al tău.
• Mihai rămase nemișcat.
• A citit titlul.
• POETUL DE LA OPERĂ
• Mâinile au început să-i tremure.
• — De unde…?
• — Ești cunoscut.
• Mihai râse.
• Un râs ciudat.
• — Eu?
• — Tu.
• Și pentru prima dată în trei ani, Mihai plânse. Nu pentru închisoare. Nu pentru libertatea pierdută. Ci pentru că lumea citise ceea ce el scrisese în singurătate.
• Într-o dimineață, Mihai a fost eliberat. A ieșit pe poarta închisorii. Cerul era limpede. A inspirat adânc. Libertatea avea un miros pe care îl uitase. A făcut câțiva pași. Și atunci a văzut-o. Luciana. Stătea lângă poartă. În brațele ei erau reviste și ziare. Mihai s-a oprit.
• — Tu?
• — Eu.
• — De ce ai venit?
• Luciana ridică revistele.
• — Pentru poet.
• Mihai nu înțelegea.
• — Nu sunt poet.
• — Ești.
• — Sunt un om care a dormit în culise.
• — Și ai scris un poem.
• — Un poem?
• — Un poem pe care l-am citit.
• Mihai o privi.
• — Ai citit?
• — De multe ori.
• Ea se apropie.
• — Am aflat cine erai.
• — Prea târziu.
• — Poate.
• Mihai își plecă ochii.
• — Ești căsătorită.
• — Da.
• Tăcere.
• — Și atunci?
• Luciana respiră adânc.
• — Nu am venit să-ți promit nimic.
• Mihai o privi.
• — Atunci de ce ai venit?
• — Pentru că nimeni nu trebuie să iasă singur dintr-o închisoare.
• Mihai rămase tăcut. Luciana întinse mâna. El o privi. Apoi i-o cuprinse.
• Au pornit împreună. Pe trotuar treceau oameni. Unii citeau ziare. Alții vorbeau despre cartea lui. Câțiva aveau reviste în mâini.
• Un tânăr spuse:
• — Ai citit „Poetul de la Operă”?
• Altul răspunse:
• — Da. E extraordinar.
• Mihai auzi. Se opri. Luciana îl privi.
• — Ai auzit?
• — Da.
• — Ce simți?
• Mihai zâmbi.
• — Că poemul meu a ieșit din închisoare înaintea mea.
• Luciana îi strânse mâna. Au continuat să meargă. Mulțimea îi cuprinse. Pentru prima dată, Mihai nu mai era omul care se ascundea în culise. Era poetul. Iar Opera nu mai era singurul loc în care putea auzi muzica. Muzica era acum în oameni. În pași. În glasuri. În foșnetul ziarelor. În mâna Lucianei.
• *
• Au trecut anii. Într-o seară de toamnă, într-o sală de cenaclu, Al. Florin Țene își recitea povestirea. În fața lui se aflau membrii cenaclului care îi purta numele. Pe masă se afla manuscrisul. Alături, o carte. Și o floare. Autorul citea încet. Când ajunse la scena întâlnirii dintre Mihai și Luciana, făcu o pauză. În sală era liniște. Atât de multă liniște, încât se auzea foșnetul unei pagini.
• Al. Florin Țene ridică privirea.
• — Poate că Mihai nu este doar un personaj, spuse el. Poate că el reprezintă poetul care nu are întotdeauna bani pentru un loc în primul rând, dar are întotdeauna dreptul la un loc în literatura lumii.
• Cineva din sală întrebă:
• — Și Luciana?
• Autorul zâmbi.
• — Luciana este cântecul pe care poetul îl aude înainte ca lumea să-l audă pe el.
• Tăcere. Apoi cineva aplaudă. Un altul. Apoi întreaga sală.
• Al. Florin Țene închise manuscrisul. Dar, pentru o clipă, parcă din adâncul sălii se auzi o voce de soprană. Un acord lung. Curat. Nespus de trist. Autorul privi spre fereastră.
• Afară cădea toamna.
• — Cortina nu cade niciodată peste o iubire adevărată, spuse el.
• Și adăugă:
• — Cade doar peste scenă.
• În sală se făcu din nou liniște. Iar undeva, dincolo de pereți, o voce nevăzută părea să cânte. Poate Luciana. Poate memoria. Poate poezia.
• Poate chiar Mihai, poetul fără bilet, care găsise în cele din urmă drumul spre marea scenă a literaturii.
• Cortina cade.
• Dar poemul rămâne.

Al.Florin Țene