Pe-un turn uitat, sub luna sângerie,
Stă cucuveaua pe-a coamei broderie,
Privește lumi în valu’-vitreg,
Cum caută… și falsă faimă culeg,
Cum jură toți că sunt cinstiți,
Dar umblă mulți cam desfrunziți.
Cucuveaua vede adevărul: e zoit!

În piață se urlă câte-un sfat,
De cel ce ieri l-a încălcat,
Se vinde onori la kilogram,
Cu vorbe multe și tam-tam,
Iar cel mai mare negustor,
Se dă drept sfânt și salvator,
Dar cucuveaua știe: e impostor!

Ministru, primar ori deputat,
Promite marea cu sare, repetat,
Și-mparte vise pe hârtie,
De parcă, viața,  e  să fie,
Când vine vremea de răspuns,
Se face mic și stă ascuns,
Iar cucuveaua cântă: mereu ascuns.

Prin sate vechi și prin oraș,
Se laudă orice urmaș,
Cu case mari, cu gard înalt,
Dar sufletul ajunge-n halt,
Vecinul cade? Foarte bine!
Să nu ajungă peste mine!
Iar cucuveaua plânge: păcat de tine!

Pe-un ecran mic, fermecător,
Se crede omul învingător,
Adună semne de aplauz,
Și-și face self într-un repaus,
Uitând părinți, uitând amici,
Uitând de oameni mari și mici,
Cucuveaua bate-n geam: te pierzi aici!

Dar unde omul dă ajutor,
Fără câștig ori vreun favor,
Acolo crește-un colț de rai,
Chiar dacă nu-i palat cu cai,
Acolo vorba are rost,
Și pâinea-n gustul care-a fost,
Cucuveaua cântă lin: acesta-i rost!.

Se schimbă steaguri, legi și frați,
Se cred eterni cei înălțați,
Dar timpu’ e-un judecător tăcut,
Și îngroapă tot ce-a fost făcut,
Rămâne numai ce-ai zidit
Cu cinste și vorbe bune ai rostit.
Iar cucuveaua spune: fii om cinstit!
*
O dojană: nu prostia și lăcomia distrug cel mai mult o societate, ci obișnuința oamenilor de a le considera normale!