Dinspre munţi cobora un aer proaspăt și rece, înviorând obrajii copiilor. Peste acel petec de cer care delimita orizontul comunei, soarele îşi făcea loc printre siluetele ameţitoare ale brazilor. În curtea şcolii s-au adunat zeci de copii, apoi, numărul lor a crescut tot mai mult. Veneau de pe dealuri şi din văile laterale, căci satul nu încăpea cu toată zestrea lui în lunca Rebrei.

•             Curtea şcolii era umbrită în mare parte de zidurile clădirii. Grupuri şi grupuleţe  căutau locurile mai însorite şi se întreţineau cu tot felul de glume. Când razele soarelui au acoperit aproape tot spatiul curţii, a sunat clopoţelul. Copiii s-au aranjat în rând să intre în sălile de clasă. Eram de serviciu pe școală și din când în când, copiii mă furau cu privirea, schiţând zâmbete discrete. Am intrat  cu ei în prima sală de clasă de la parter. Ori de câte ori citeam catalogul, eram surprins de numele lor  de familie. Mai mult de jumătate dintre ei se numeau : Scurtu, Strugari, Ordace, Lup şi Rus. De moment, n-am cerut nimănui vreo explicaţie, gândindu-mă că voi avea timp de asemenea lămuriri. Cu fiecare lecție descopeream cu ei universul cunoașterii și mă apropiam de nevoile lor.
•           Într-o zi, la plecare, i-am însoţit până la poartă. Câţiva ştrengari, probabil că aşa erau ei din fire, au luat-o la fugă, exprimându-şi bucuria prin gesturi şi urale copilăreşti. Două fete rămase în urmă şi-au întors privirea spre mine şi cu un zâmbet prietenesc m-au salutat încă o dată la despărţire. Era un semn de apropiere sufletească şi de acceptare a misiunii pe care o aveam de îndeplinit.
  
• Nu mi-a trebuit mult timp, pentru a mă integra în colectiv. Majoritatea colegilor erau tineri, băieţi şi fete, o parte localnici, alţii din judeţ şi chiar din cele mai îndepărtate colţuri de ţară. M-am amuzat de moment, când am aflat că unii dintre ei purtau nume hazlii : Lup, Urs, Hulpe sau Iepure. În anumite situaţii sau întâlniri prieteneşti, făceam caz de ,,grădina noastră zoologică’’. Problema dascălilor era însă cazarea. Nu exista o altă posibilitate decât, în chirie pe la localnici. De navetă, nu putea fi vorba, pentru că era doar un singur autobuz care pleca dimineaţa şi se întorcea numai seara. Eram legaţi de această comunitate şi prin legislaţia privind domiciliul obligatoriu.
•         Doamna Otilia, cumnata ilustrului filolog Vasile Scurtu, după ce a rămas văduvă, a luat în gazdă câteva familii de dascăli. Pe mine m-a acceptat, cu o oarecare rezervă, după ce m-a studiat foarte atentă şi a primit referinţele necesare. Am ajuns sus, la mansardă, într-o cameră mică de vreo câţiva metri pătraţi. Aveam doar un pat de lemn, cu o saltea primită de la internat, o masă şi două scaune, căci pentru altceva nu era loc în acea încăpere. Eram mulţumit, nu numai în prvinţa condiţiilor, ci şi de preţul chiriei.
•        ,,Moşu Niculai’’a lui Aleca, îşi închiriase casa cea nouă la câţiva băieţi, care făceau uneori  şi chefuri, mai ales în serile lungi de iarnă. Acolo ne adunam cu toţii la un vin sau o bere şi ne depănam toate poveştile, până noaptea târziu. Veneau şi colegele  noastre şi, rând pe rând, se infiripau prietenii, care se încheiau adesea cu cel mai fericit moment al vieţii, căsătoria. Era o vorbă, că cine ajunge în Parva şi bea apă din izvoarele ei, aici îşi va găsi fericirea. Şi această prezicere s-a adeverit de-a lungul anilor.
•           Lipsurile materiale nu ne-au descurajat niciodată. Doar izolarea de restul lumii era mai greu de suportat. Coboram la Năsăud destul de rar, la câteo şedinţă, sau atunci când era nevoie de aprovizionare. Dacă se întâmpla să mă întâlnesc cu vreun prieten sau cunoscut, eram compătimit cu iz de ironie : Cum, tot acolo eşti ? Da, tot acolo, şi mă simt foarte bine.
•          Imaginea voalată despre această şcoală era doar în mintea celor care sfidau în mod dinadins realitatea. Ar fi nedrept să spun că totul mergea strună, că nu mai puteam de bine, dar eram împăcaţi că avem un loc de muncă şi vrem să ne facem datoria. Problema cea mai spinoasă era  însă şcolarizarea, pentru care trebuiau făcute eforturi în plus. 
•           Primăvara şi toamna, până târziu, copiii lipseau zile în şir de la şcoală. Erau reţinuţi de părinţi la treburile gospodăreşti, participând la muncile câmpului, ori cu animalele la păscut. Traiul lor nu era uşor, iar munca pe care o prestau le  depăşea uneori puterea vârstei. Până şi cel mai mic dintre copii era pus la treabă. Pământ roditor era puţin şi greu de lucrat. Chiar şi dealurile cele mai abrupte erau folosite pentru culturi. Cartoful mergea cel mai bine, iar porumbul ajungea foarte rar la maturitate. Bărbaţii lucrau la pădure, sau la mina de caolin. Mai mult femeile se ocupau de gospodărie şi pe deasupra purtau şi grija copiilor. Mulţi dintre părinţi nu dădeau mare preţ pe şcoală, deşi  se gândeau ca odraslele lor să aibă un viitor, măcar cu ceva mai bun decât ei. Se împăcau însă cu soarta, pentru că, nu aveau altceva de ales. 
•          Am intrat de-atâtea ori în casele lor, când făceam vizite la domiciliu. Mergeam săptămânal, câte 3-4 dascăli pe diferite sectoare. Pe Valea Vinului, pe Izvor, pe Dâmburi, La Case, în Brădățel sau pe Dealul Vinului. Nu era casă în care să nu fi intrat. Multe erau frumoase şi curate, cu tindă şi cameră de părade, împodobită cu cingeauă înflorate şi păretare ţesute cu măiestrie de mâinile gospodinelor.  Cele din câmp erau mai puţin îngrijite, cu pereţii netencuiţi pe dinafară, iar pe dinăuntru văruiţi cu un albastru intens. Prin ferestrele mici cât palma, abia pătrundeau razele soarelui. Aveau pământ pe jos şi mobilierul foarte sumar.Un perete din lodbe de fag ori de molid, despărţea casa de adăpostul animalelor, care, în primele zile de viaţă erau aduse în tinda casei  pentru a fi ocrotite. La casa din câmp se muta întreaga familie, de primăvara, până când dădea frigul şi venea vremea de coborât în sat.
•         În vizitele noastre, ştiam că pe cei mai mulţi dintre copii îi vom găsi la muncă. Mulţi se aflau la cules de cartofi, ori cu vitele la păscut. Nu existau treburi gospodăreşti pe care să nu le facă. Când ne vedeau, parcă totul încremenea. Se ruşinau până în adâncul sufletului. Trăiau sentimentul vinovăţiei că n-au fost multă vreme la şcoală.
•            Cea dintâi ieşire am făcut-o pe Valea Vinului, unde se afla familia lui badea Ion Strugari,  de unde am trecut pe Dealul Vinului, la  octogenarul  Brânduşă, bunicul celor şase orfani de tată şi am coborât la Case, în gospodăria lui badea Macidon Scurtu, cu cei nouă copii, din care şapte erau la şcoală. Pe lelea Mărie, am găsit-o lucrând în grădină, alături de copii, la culesul cartofilor. Bărbatul era la mina de caolin. Când ne-a văzut în ograda ei, s-a oprit din lucru. Sprijinindu-se în sapă şi cu privirea îndreptată spre cei aflaţi lângă ea, ne-a spus cu o voce blândă şi  încărcată de un sentiment de tristeţe :
• Domnilor profesori, ne cerem iertare că se întâmplă asemenea lucruri, dar nu avem ce face.  Ştim că trebuie să meargă la şcoală, dar nevoile sunt prea multe şi viaţa noastră nu este uşoară. Copii sunt cei care ne ajută şi, fără ei, n-am putea face prea multe. Ei mulg vacile,  ei rânesc în grajd, dau la porci, vara sunt cu toţii la fân şi ne sunt de mare ajutor. Om face cumva şi i-om trimite şi la şcoală, deşi, dragilor mei, nu ştiu la ce le foloseşte.
•    A privit în jur, schimbându-şi poziţia de sprijin în sapă şi dintr-o dată s-a adresat copiilor :
• Nastasie şi tu Mărincă, mâine vă duceţi la şcoală, iar tu Vasile şi Savetă,  mă veţi ajuta să terminăm de cules. Măriuca, Ionuţ şi Gicu se vor  duce cu animalele în Poiană. Apoi, veţi merge şi voi pe rând  la şcoală, că pe toţi deodată n-am să vă pot trimite.
•          N-a mai fost nevoie de vreun comentariu. Glasul ei devenea un ordin pentru toţi cei aflaţi pe lângă ea. Ne-am privit unul pe altul în ochi, şi fără să mai putem spune ceva, am lăsat-o pe lelea Mărie cu treburile ei şi am apucat-o pe-o coastă la vale.  Cerul începea să se închidă. Nori plumburii se grăbeau să coboare peste dealuri. Se stârnise şi vântul, care începea să  devină tăios şi  ne obliga să întindem cât mai mult pasul. Tuna şi fulgera ca în toiul verii.  Poteca pe care coboram era destul de anevoioasă . Se circula mai rar pe-acolo. Doar noi am ales-o,  crezând  că vom ajunge mai repede la şosea. Bolovanii ne îngreunau mersul, dar treceam cu grijă peste  obstacole. Au apărut şi primii stropi de ploaie. Erau stropi mari care veneau ca un duş şi ne spălau obrajii. Când se sfârşea drumul de piatră, apărea un lut argilos pe care  alunecam ca pe un adevărat derdeluş. De câteva ori  am făcut contact cu pământul. Făceam  haz la fiecare căzătură, deşi simţeam loviturile usturătoare. Când am ajuns la drumul mare, sosise şi autobuzul de la Năsăud în care am urcat uzi leoarcă, sub privirile călătorilor care ne compătimeau pentru starea în care ne aflam : ,,Bieţii dascăli’’şopteau unii şi alţii.
• Mircea Daroși