Sari la conținut
Luceafărul

Fondat 2009 · ISSN 2065 – 4200Anul 18 → 2026

Digitalizarea sistemului de educație, în 2026. Despre convergență și interoperabilitate – opinie de Olimpius Istrate

Autor: Educație

Articol preluat integral din publicația Tribuna Învățământului
Publicat: 12 minute timp de citire
Cu câțiva ani în urmă, doamna Preda* a absolvit un curs online despre folosirea tehnologiilor digitale la clasă, într-un proiect cu finanțare europeană. A completat la început un chestionar de autoevaluare a competențelor digitale, a lucrat câteva săptămâni pe platforma proiectului, a publicat acolo o resursă educațională pentru clasa a VII-a și a primit un certificat. Luna trecută, când și-a actualizat portofoliul profesional, a căutat din nou platforma. Adresa nu mai duce nicăieri. Resursa și rezultatele autoevaluării au dispărut odată cu ea; certificatul îl descărcase, din fericire, și îl salvase pe undeva. Căutându-l prin mesaje și dosare, a dat peste o listă de linkuri, conturi și parole adunate între timp: catalogul electronic plătit de primărie, contul școlii pentru lucrul cu clasa, două platforme de formare, o bibliotecă de resurse, manualele digitale și o mulțime de aplicații pentru activități cu elevii.Doamna Preda este un personaj imaginar, dar mulți profesori vor recunoaște câte ceva în această situație. Nimeni nu a greșit ceva anume: platforma a funcționat cât a durat proiectul, așa cum fusese gândită. Doar că nimic din ce s-a construit acolo nu a fost proiectat să se lege de altceva și să rămână. România nu duce lipsă de inițiative de digitalizare a educației; îi lipsește locul în care ele se întâlnesc. Problema care se pune, în aceste condiții, este aceea de a trece de la programe care se succed la un sistem în care fiecare program nou adaugă ceva celor dinainte. Două condiții fac posibilă această trecere: convergența (programele urmăresc aceleași ținte și folosesc aceleași repere) și interoperabilitatea (platformele pot schimba date între ele, astfel încât ceea ce s-a lucrat într-un loc să poată fi regăsit și folosit în altul).

Este un moment potrivit pentru o decizie tranșantă

Trei semnale din ultima perioadă arată că decizia nu mai poate aștepta multă vreme.

Primul vine din afara sistemului. La începutul lui noiembrie 2026, Microsoft a anunțat că licența gratuită pe care se sprijină multe școli și universități (e-mail, Teams, spațiu de stocare pentru profesori, studenți și elevi) va fi retrasă: după 1 ianuarie 2028, nu va mai putea fi reînnoită la expirarea contractului. Rămâne fără cost o singură variantă, destinată elevilor și studenților, fără e-mail și fără Teams, condiționată de licențe plătite pentru toți profesorii și de folosirea unor dispozitive Windows. Decizia ține de logica oricărui furnizor. Pentru școli și pentru minister, ea aduce în față o întrebare amânată până acum: ce se întâmplă cu arhivele, cu obiceiurile de lucru și cu adresele de e-mail ale școlii atunci când condițiile se schimbă? Suveranitatea digitală, despre care se vorbește tot mai des, înseamnă în mare măsură controlul asupra propriilor date și libertatea de a alege un furnizor ori de a renunța la el fără a pierde memoria instituției.

Al doilea semnal privește inteligența artificială (IA). Elevii și profesorii o folosesc deja, iar directorii și părinții așteaptă repere. Potrivit celui mai recent raport Eurydice, aproape două treimi dintre sistemele de educație europene au strategii, ghiduri sau alte documente-cadru privind IA. România se numără printre puținele pentru care raportul nu consemnează niciun cadru la nivel central, iar Ministerul Educației nu are încă un ghid propriu. În octombrie, a transmis școlilor un ghid elaborat într-un proiect finanțat prin PNRR, la a cărui redactare am contribuit, util doar ca reper de lucru, fără valoare de reglementare. Repere există și la nivel internațional: ghidurile Comisiei Europene pentru profesori, publicate în martie 2026, raportul OCDE Digital Education Outlook 2026, dedicat utilizărilor eficiente ale IA generative, resursele UNESCO pentru educația media și informațională în medii informaționale mediate de IA. Ele ar merita adaptate și asumate la nivel național, astfel încât o școală să nu fie nevoită să decidă singură ce instrument este sigur și ce utilizare este potrivită.

Al treilea semnal ne arată o oportunitate. La sfârșitul lui iulie 2026, ministerul a anunțat semnarea contractului de finanțare pentru Sistemul integrat de management al informațiilor în educație, un proiect de aproape 473 de milioane de lei, care ar urma să aducă într-o singură platformă catalogul electronic național, portofoliul educațional al elevului și administrarea examenelor. Programul de guvernare prevede finalizarea sistemului informatic integrat al educației până în 2029. La sfârșitul lunii august, ministerul preciza că școlile vor putea păstra aplicațiile private, dacă acestea se sincronizează cu sistemul național; documentația tehnică pentru conectare nu fusese publicată la acea dată. Așadar, regulile se scriu în această perioadă. Un prim pas ar fi publicarea documentației de conectare și a unei proceduri de certificare, înainte ca școlile și primăriile să-și reînnoiască actualele contracte. Un ministru aflat la început de mandat are ocazia de a așeza aceste reguli pe termen lung.

Ce ne-au învățat programele anterioare

Programul Sistem Educațional Informatizat, început în 2001, a adus în școli laboratoare de informatică și o bibliotecă de lecții interactive de fizică, chimie sau biologie, cunoscute profesorilor drept lecțiile AeL. Au fost resurse de calitate, create cu efort și cu investiții mari, dar profesorii nu le mai au astăzi la îndemână. În 2020, o parte dintre lecțiile interactive realizate în proiectele ministerului au fost republicate într-o bibliotecă online, pentru scurt timp. Situația se repetă în (prea) multe proiecte din educație, publice și private: produsul există cât există finanțarea pentru proiect.

Ca exemplu mai recent, programul „Pedagogie digitală”, finanțat prin PNRR cu 80 de milioane de euro, a format 100.000 de cadre didactice, prin 19 proiecte. Fiecare proiect a evaluat competențele digitale ale profesorilor în felul său, iar rezultatele nu au fost puse împreună și nici nu este limpede că ar mai putea fi agregate. Dacă toți participanții ar fi completat același instrument de autoevaluare – oricare, cu condiția să fie unul singur și public –, am fi avut astăzi o hartă, fie și aproximativă, a nevoilor de formare, pe județe și pe discipline. Programul a prevăzut și 50.000 de resurse educaționale deschise, create de jumătate dintre profesorii formați. Ar fi firesc ca oricine să poată afla printr-o simplă căutare unde se găsesc ele, cu ce drepturi de refolosire și cine răspunde de păstrarea lor.

Catalogul electronic ilustrează aceeași lipsă de legătură. Ministerul are din 2013–2014 un modul de catalog, realizat din fonduri europene, care nu a intrat în folosință; între timp, potrivit ministerului, 2.873 de școli au ajuns să lucreze cu aplicații private, plătite, de regulă, din bugetele locale.

Ar fi nedrept să căutăm explicația în reaua-credință ori în lipsa de pricepere a celor care au lucrat în aceste proiecte. Ea se află mai degrabă în felul în care programele au fost proiectate: fiecare cu propriile ținte, cu propria platformă și cu propria dată de încheiere.

Nici proiectele cu finanțare privată sau neguvernamentală nu au procedat mereu altfel. Multe au fost croite pe măsura finanțatorului, cu durată scurtă și anvergură restrânsă, convingătoare în raportul final și greu de regăsit după doi ani.

Inițiative de lungă durată

Există și exemple contrare, pe care le cunosc îndeaproape, pentru că am contribuit la ele. Mă refer aici doar la trei dintre ele, cele mai longevive. Din 2010, platforma iTeach.ro găzduiește cursuri și oportunități diverse de dezvoltare profesională continuă pentru cadrele didactice. Pe ea a fost pilotat, cu 200 de profesori, primul modul al programului prevăzut de protocolul semnat în acel an de Ministerul Educației și compania Intel, protocol care viza formarea online a 60.000 de profesori. Al doilea este DigitalEdu.ro, o platformă de resurse educaționale digitale dezvoltată de fundația Institutul pentru Educație și de Social IT. DigitalEdu este un exemplu de bună practică din România inclus anul acesta într-o culegere de practici inovatoare a agenției executive a Comisiei Europene pentru educație (EACEA – https://data.europa.eu/doi/10.2797/6680503). Un alt exemplu vizează competențele digitale ale cadrelor didactice de care vorbeam anterior. DigCompEdu.net oferă profesorilor un instrument de autoevaluare și publică rezultatele agregate și anonimizate ale celor peste 4.000 de respondenți. Este o imagine modestă ca acoperire care arată totuși că o astfel de statistică se poate obține cu resurse puține: https://digcompedu.net/statistici.

Fără a ține locul unui program național guvernamental, aceste platforme sugerează că se poate lucra pe termen lung, cu procese în bună măsură automatizate și cu expertiză pedagogică. Ele mai arată că inițiativele din afara sistemului public au ce pune în comun cu el, dacă există un loc și o regulă pentru asta.

Inteligența artificială în educație. Semnul de pe frunte. Petrică, doamna Preda și testul oglinzii – opinie de Olimpius Istrate

ÎȚI MAI RECOMANDĂMInteligența artificială în educație. Semnul de pe frunte. Petrică, doamna Preda și testul oglinzii – opinie de Olimpius Istrate

Miza pedagogică a interoperabilității

Interoperabilitatea este adesea înțeleasă ca o chestiune administrativă: catalogul, evidența elevilor, raportările. Miza ei pedagogică este însă mai mare. Câteva legături lipsesc astăzi, iar fiecare ar schimba ceva concret în activitatea din școală:

  • între managementul sistemului și managementul școlii: o informație ar fi introdusă o singură dată, la sursă, și nu ar mai fi cerută școlii în raportări paralele;
  • între resurse, manuale digitale și programa școlară: fiecare resursă sau activitate propusă elevilor ar fi descrisă după aceleași repere din programă și ar arăta cărui standard de evaluare îi corespunde, astfel încât profesorul să o găsească indiferent de platforma pe care a fost publicată;
  • între activitatea elevului pe platforme digitale și profesorul clasei: un elev rezolvă exerciții într-un manual digital sau într-o aplicație online – profesorul ar trebui să poată vedea, după reguli clare, ce a înțeles elevul și unde a greșit;
  • între evaluările naționale, școală și formare: rezultatele s-ar întoarce la școală, pe fiecare item al testului, ca sprijin pentru predare, fără ierarhii între școli sau profesori, iar agregate, alături de alte date, ar putea orienta oferta de formare;
  • între formarea inițială, formarea continuă și portofoliul profesorului: portofoliul început în facultate l-ar însoți pe profesor în carieră. Cursurile cu și fără credite, proiectele eTwinning sau mobilitățile Erasmus+ s-ar aduna în același loc, astfel încât să se vadă ce competențe și-a dezvoltat prin fiecare activitate de formare;
  • între rezultatele proiectelor și un depozit digital public: aplicațiile, ghidurile și resursele create în proiecte naționale și europene – o aplicație pentru laboratorul de fizică, un set de activități pentru dezvoltarea gândirii critice, un ghid creat de un consorțiu de universități – ar rămâne accesibile după încheierea finanțării.

În toate aceste legături, schimbul ar trebui să funcționeze în ambele sensuri. Operatorii privați și organizațiile neguvernamentale au date și resurse de care sistemul public are nevoie și, la rândul lor, au nevoie de ceea ce doar sistemul public poate oferi: grila de competențe ale cadrelor didactice, programa școlară, standardele curriculare/ de evaluare, datele de referință despre școli și clase.

Principiile unui program deschis

Rapoartele internaționale recente oferă un cadru destul de clar. Raportul OCDE din 2023 dedicat ecosistemelor digitale de educație distinge patru straturi ale interoperabilității: tehnic (sistemele pot comunica), semantic (datele au același înțeles pentru toți), organizațional (instituțiile își aliniază procesele) și juridic (cadrele legale privind datele sunt coerente între ele). Același raport observă că fragmentarea nu este o problemă în sine. Ea devine adesea o ocazie irosită atunci când instrumentele digitale nu comunică între ele și duce, în alte cazuri, la introducerea repetată a acelorași date. Pornind de aici, un program convergent ar putea fi așezat pe câteva principii:

  1. Un standard clar și public. Standardele tehnice există și sunt folosite pe scară largă, de pildă pentru conectarea aplicațiilor, pentru listele de clase sau pentru certificatele digitale; rămâne ca ele să fie alese și adaptate. Standardul s-ar aplica și sistemului național, nu doar celor care se conectează la el.
  2. Un limbaj comun. Aceeași grilă de competențe, aceleași coduri pentru discipline și conținuturi, aceleași descrieri pentru resurse. Fără el, conexiunea tehnică transportă date care nu pot fi comparate.
  3. O identitate digitală unică. Fiecare profesor și fiecare elev ar avea un cont emis de sistemul public și independent de furnizor, care rămâne același când școala schimbă platforma. Grecia și Italia oferă profesorilor cont și adresă de e-mail instituționale; în Norvegia, un singur cont deschide serviciile digitale din educație.
  4. Finanțare condiționată. Orice program proiectat de stat, din bani publici sau europeni, ar cere predarea rezultatelor în formate și sub licențe deschise, într-un depozit național a cărui întreținere are buget propriu, independent de proiecte. OCDE sugerează folosirea achizițiilor publice pentru a stimula adoptarea standardelor; doar trei dintre cele 29 de țări analizate aveau, în 2023, un criteriu de interoperabilitate în achiziții.
  5. Un administrator permanent, cu mandat public și cu expertiză pedagogică. Standardul are nevoie de cineva care îl întreține, verifică respectarea lui și răspunde în fața unui consiliu în care sunt reprezentați profesorii, școlile și autoritățile locale, cercetarea și furnizorii.
  6. Acces deschis. Orice operator public sau privat care respectă standardul s-ar putea conecta, printr-o procedură de certificare cunoscută dinainte, iar statisticile rezultate ar fi publice.
  7. Date puține și cu rost. S-ar colecta doar ce servește învățării; elevul, părintele și profesorul ar ști cine vede ce și pentru cât timp, iar datele agregate despre profesori ar servi planificării formării, nu evaluării individuale.

O platformă centrală nu este de ajuns pentru ca aceste principii să funcționeze: modulul de catalog din 2013–2014 a fost construit, dar nu a ajuns să fie folosit. Mai este nevoie de o regulă publică și de posibilitatea fiecărui participant de a pleca cu datele sale.

Câteva țări au mers deja pe acest drum, pe căi diferite. În Estonia, registrul național al educației este legat de peste 20 de alte sisteme ale statului; la el este conectat și sistemul de examene, iar datele pot fi accesate și de furnizori privați autorizați. În Franța, ministerul publică un document de referință cu regulile tehnice comune pentru serviciile digitale educaționale (Doctrine technique du numérique pour l’éducation) și adaptează la sistemul școlar francez un standard internațional pentru schimbul de date. În Olanda, școlile și furnizorii au convenit un set comun de reguli, administrat de o fundație cu peste 300 de parteneri publici și privați, care acordă o marcă de conformitate. Niciunul dintre aceste modele nu poate fi preluat ca atare. Au însă ceva în comun: regulile de conectare sunt publice și aceleași pentru toți. În ce privește România, raportul Eurydice din 2026 o încadrează între sistemele cu guvernanță pe mai multe niveluri și implementare partajată: obiectivele de interoperabilitate sunt înscrise în strategii mai largi de transformare digitală, în vreme ce cadrele operaționale sunt încă în curs de elaborare.

În loc de concluzii

Câteva întrebări ar putea însoți proiectarea programelor care urmează:

  • Ce rămâne dintr-un program după ce i se încheie finanțarea și cine răspunde de asta?
  • Putem spune astăzi, pe baza unor date comparabile, care este nivelul competențelor digitale ale profesorilor din România?
  • Unde se află resursele educaționale create din bani publici și cine le mai poate folosi?
  • După ce reguli se poate conecta un operator, public sau privat, la sistemul național și ce primește în schimb?

Ar fi câteva și pentru doamna Preda, ca pentru fiecare dintre noi, la catedră: Unde sunt păstrate notele elevilor noștri din catalogul electronic? Dar datele despre activitatea lor pe platformele educaționale? Cine are acces la ele?

Este timpul pentru un proiect coerent de digitalizare a învățământului preuniversitar: deschis, pornit de la un standard clar, la care să se poată conecta oricine respectă regulile. Pentru un profesor, aceasta ar însemna un singur cont, un portofoliu în care se adună cursurile urmate și resursele publicate, o bibliotecă în care găsește ce au creat colegii lui și o imagine mai limpede a ceea ce au înțeles elevii. Pentru un elev, ar însemna ca lucrările și parcursul său să îl însoțească atunci când schimbă școala și ca accesul la resurse de calitate să nu depindă de bugetele locale. De aceste lucruri ar trebui să se poată bucura toți profesorii și toți elevii din România, fără costuri pentru ei și în aceleași condiții. Ar fi, în același timp, un mod de a respecta munca de până acum: ceea ce s-a construit bine nu s-ar mai pierde, iar fiecare proiect nou ar adăuga ceva celor dinainte.

Surse selective

* Doamna Preda este un personaj-tip, fără corespondent real; folosesc acest nume de ani buni în exemplele pentru studenții mei și în cursurile pentru profesori de pe platforma iTeach.

Note de transparență:

– Am contribuit la conceperea și dezvoltarea platformelor iTeach.ro, DigitalEdu.ro și DigCompEdu.net, am lucrat în trei dintre proiectele programului „Pedagogie digitală” și sunt coautor al ghidului de utilizare a inteligenței artificiale în școli transmis de minister în octombrie 2026. Le citez aici pentru că le cunosc îndeaproape, ca exemple, nu ca soluții.

– În pregătirea acestui material, am utilizat instrumente de inteligență artificială generativă pentru căutarea și verificarea surselor și ca sprijin la redactarea unei prime versiuni, pornind de la ideile mele. Am revizuit și rescris textul, am selectat formulările și am verificat fiecare citare la sursa primară. Îmi asum întreaga responsabilitate editorială pentru conținut, concluzii și orice erori rămase.

Nota redacției
**** Olimpius Istrate
este doctor în științele educației, are peste 20 de ani de experiență în pedagogie digitală, evaluarea programelor educaționale și formarea cadrelor didactice. Din 2004, susține cursuri de Instruire asistată de calculator, Medii virtuale de învățare, Noile media în educație și formare și Inteligență artificială în educație la Universitatea din București, Departamentul pentru Formarea Profesorilor. În prezent, este detașat ca specialist în evaluare digitală la European Schools (Office of the Secretary-General, Bruxelles).
A coordonat peste 30 de cercetări evaluative și proiecte de utilizare a tehnologiilor digitale pentru creșterea calității educației. Printre realizări: fondator Elearning.Romania (2005), regional education manager la Intel (2007–2010), cofondator iTeach.ro (2010), coordonator național eTwinning (2011), senior education officer la Federația Internațională a Crucii Roșii și Semilunii Roșii, Geneva (2013–2016), cofondator digitaledu.ro (2015). Din 2010, coordonează activitățile de dezvoltare profesională continuă de pe platforma iTeach.

Nota redacției
Opiniile exprimate în editoriale aparțin exclusiv autorilor și nu reflectă neapărat punctul de vedere al redacției „Tribuna Învățământului”. Responsabilitatea pentru conținutul, afirmațiile și datele prezentate revine în întregime semnatarilor.

Inteligența artificială în educație. Evaluarea școlară. Petrică, doamna Preda și detectorul de IA – opinie de Olimpius Istrate

ÎȚI MAI RECOMANDĂMInteligența artificială în educație. Evaluarea școlară. Petrică, doamna Preda și detectorul de IA – opinie de Olimpius Istrate

Rubrica: EducațieAutor:

Distribuie: Facebook LinkedIn WhatsApp E-mail

Articole asemănătoare