Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Această Treime: Trup, Creier şi Har divin (II)

Veşnicia: În creierul lipsit de memorie îşi face loc trăirea veşniciei. Veşnică-i doar bogăţia imaginaţiei.

Absurdul: Sunt două porţi ale universului: absurdul şi sublimul. Lumina creierului poate pătrunde sublimul.
 Să zicem că, prin absurd, spiritul de după moarte va trăi. Este ceva invizibil. Va avea formă? Va avea creier, ochi şi glas? Şi mai presus de toate, durerea care să-l pătrundă? Cine poate privi această risipă?

Icoana ca lumină şi paradis: Forma de pe icoană e pentru a-ţi pleca fiinţa şi nu pentru a ţi-o pătrunde. Există o eliberare a energiei prin văzul icoanei. Ideea de atingere a nepătrunsului prin priviri.
Forţa credinţei nu e pentru a-ţi completa fiinţa, ci pentru a-ţi purta paşii iluminându-te. Purificând spiritul precum apa, trupul. Să te înalţi prin ea şi cu ea înspre alcătuirea firii. Credinţa-i acel suport al nerisipirii. Intri şi ieşi cu sau fără rugă, din taina de-o clipă a primirii. Lumina creierului e cheia tainei.
Credinţa-i hrana şi libertatea creierului în forţa pătrunderii.
Semnul crucii făcându-l, e mişcarea mâinii. Semnul legăturii cu divinitatea este forţa seminţiei din uterul femeii.

Judecata: Judecata lui Dumnezeu e în mine.
Dumnezeu nu are formă şi chip. El este forţa creatoare. Nevăzută-i şi nepătrunsă. Inimaginabilul pe care îl dăm creierului sub informaţie divină.
Într-acest univers predomină forţa materiei şi-a luminii. În celălalt univers predomină forţa spirituală. Nu poţi sări dintr-un univers în celălalt pentru că fiinţa umană e un fel de glas al pământului, şi în el va rămâne.
Comunicarea cu divinitatea se face prin sfera cutiei craniene. Încărcându-se prin neuroni şi descărcându-se prin neuroni. Altfel, se anulează existenţa şi creaţia.

Puritatea: Ca formă, puritatea este un lucru foarte abstract fiinţei umane. Puritatea este acel punct miraculos aflat între începutul şi sfârşitul creaţiei.
Puritatea e ca viaţa de după moarte. Un fel de iluminare în care nu este pătrunsă fiinţa.
Venim din acea stare a purităţii din care existenţa umană nu poate să-şi contureze o formă. Puritate în miezul trecerii nu există. Fecioria e prospeţimea cărnii, nevinovăţia trupului. Puritatea fiinţei de-a pătrunde în mrejele vieţii? Distanţa dintre ireal şi pierzanie?
Puritatea poate fi acea zbatere a gametului?

Timpul: L-am luat ca aşezare între formă şi spaţiu. Timpul nu are timp. El este ca o mişcare a universului. Noi îi dăm volum şi măsură.
Timpul este întregul. Este totalitatea celulelor din sfera craniană. Cu ele în activitate, percepi. Există un nucleu al luminii care produce formă şi viaţă.
Ieşim din real atunci când separăm materia de realitate prin somn, producându-se o reîncărcare a organismului cu clipe dinafara veşniciei.
Precum moartea, la fel, nici viaţa n-o poţi înţelege. Ea este singura transformare a universului în fiinţă. Singura superioritate a metafizicii.
A ne agăţa de misterul existenţei e un lucru firesc. A face parte dintr-o naţiune nu e altceva decât mândria căderii întru alcătuire. Iar a nu-ţi cunoaşte prin propria forţă drumul parcurgerii, e o cădere în haosul deschis de propria trăire.
Un lucru primit fără voia gândirii duce la formarea unui nucleu al puterii fără scrupule.

Dumnezeul om: Timid, s-au trezit în existenţă toate creaturile şi peste ele, ca un rege, omul. Nimeni nu poate afirma vârsta lui de-nceput. Să fi fost copil? Să fi fost direct în faza de procreaţie? Creatorul ne-a lăsat în scormonişul, puterea şi taina întrebărilor. Taina de început o aşezăm acolo unde pătrunde puterea de gândire.
Cine-i Dumnezeul? De unde vine? Cine l-a creat? Suntem după chipul şi asemănarea sa? Dar de unde! El nu are formă. Şi-a creat-o în Hristos. El e peste tot în ce cuprinde ochiul şi gândul uman. Dar, mai întâi, Dumnezeu este şi intră în noi prin bulele de aer pătrunse-n sânge. Un gând în lumina purităţii şi a creaţiei umane te duce direct în raiul aşezării. Cu ce mi-aş schimba trecerea şi rostul fiinţei, văzându-l? Eu sunt…El. Şi El este prin mine parcurgând taina vieţii. Nu vom afla decât în creier misterul. Caută, omule! Pătrunde acolo, în acest tărâm necunoscut. Forţa existenţei de după moarte o simţim doar prin trăirea mişcării. Aşează-ţi acum, în puţina-ţi clipă, veşnicia morţii. Firescul primirii.
Întrebarea este locul nepătruns şi neexplorat din creierul uman.

Dumnezeul femeie: Coarnele sunt ochii melcului şi cu ele îşi pipăie mişcarea. Şi eu mi-aş dori ochi în vârful degetelor cu care să pipăi nevăzutele gânduri ale miresei.
Fericirea constă în izvorul iubirii găsit şi investit în fiinţa umană. Tu eşti Dumnezeul, cum să nu mă închin ţie? Tu eşti cea ce dă viaţă şi moarte, cum pot să mă închin ţie? Şi fruntea mea, şi fruntea ei, plesni în mugurul din tei.

Disecţia clipei: Ce căutăm noi în mijlocul acestor taine? Femeia? Femeia…desigur! Pentru a o atinge cu acea dorinţă nevăzută a creatorului. Pentru a slăvi-o cu Dumnezeul din noi. Pentru a găsi-o acolo unde a fost aşezată: în răspântia fiinţei. Şi a te pleca în genunchi, plin de evlavie, sărutându-i picioarele şi a-i sorbi glasul Dumnezeului pe cere îl tot invoci şi a-i privi, privindu-te, taina creaţiei.
Ce căutăm noi în afara existenţei? Nevrednicirea primirii, înţelegerii şi purtării acestor taine. Căderea întâmplătoare în miezul vieţii…
Femeia este poarta universului pe care o deschid în fiecare clipă, aflând-o. Pierzându-mă în imensitatea plăcerilor, ascunzându-mi clipa vieţii pentru a înflori în fiinţa sa priveghindu-i lumina cu fiecare celulă a trupului meu. Privind acel Dumnezeu pe care îl caut în afara existenţei.
Femeia este acea clipă interminabilă în condamnarea vieţii. Cu ea pleoapa ochiului se-nchide. Prin ea, şi cu ea, taina vieţii pătrunde.
Doar femeia adevărată, pe care o poartă fiinţa şi ochiul tău, este Dumnezeu. Doar cea adevărată născută din adevărul vieţii. Doar cea adevărată care-şi simte menirea mai presus de orice putreziciune a fiinţei.
Femeia în puritatea sufletului şi a trupului. Femeia ce prin chipul său îşi simte divinitatea, înălţând-o. Acolo poţi alerga trecătorule. Poţi fi tu însuţi la uşa Templului.
Goliciunea spirituală şi nepătrunderea creierului umbreşte taina, ducând la plăceri obscure, chinuri şi dureri.
În întuneric şi sărăcie spirituală, debilitatea îşi pleacă fruntea în rugăciuni deşarte.
Legarea pe cruce în exorcizări şi sărăcimea întorcând obrazul celălalt. Golindu-şi buzunarele. Sporind avuţia celui fără de suflet şi taină. Pe lângă lumina, puritatea şi demnitatea naşterii, ruga.
Fără de acestea, cu toate cărţile lumii, cruzimea fiinţei!

Revista Luceafărul.net – Anul 1 – Numărul 9 – 11 septembrie 2009  


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 41 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5