Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024
ACEASTĂ TREIME: TRUP, CREIER ŞI HAR DIVIN (IV)
Plângere de plâns: De-am să plâng la sânul miresei, se va revărsa precum Nilul râul fericirii şi multe suflete se vor îneca. De-am să plâng plângere de plâns.
A avea un frate înseamnă a avea legătura dintre cromozomi în singurătatea ta şi în risipirea viitorului. A avea o soră, mai mulţi fraţi şi mai multe surori, este ca o aşezare între scurgere şi risipire. Lumina existenţei transformată în a fi. A nu avea nici un frate, a fi singur, e un fel de accident şi frică a părinţilor de a pătrunde tainele vieţii.
Desenând un cerc şi aruncându-te în centrul lui, aşează din loc în loc 12 pietre, îmi spuse tatăl meu. Uită-te, aceştia îţi sunt fraţii! Vorbeşte şi joacă-te cu ei, nu te vor trăda niciodată. Am luat o piatră şlefuită de rotaţia neobosită a trecerii şi pe ea un gând am aşezat. Nu te osteni la cer să te ridici, i-am spus.
Îngenunchind şi privind existenţa mişcării, am văzut-o lăcrimând. Repede i-am desenat un ochi şi prin gândul ci i l-am pus îmi spuse că nu are nevoie să vadă, ea însăşi e mişcare. Doamne, mi-am spus, tristă mai e şi piatra aceasta, şi-n lacrima neplânsă a gândirii, în mână strângând-o, transformat în Cain m-am ridicat de jos.
Hai, întinde-mi o mână, i-am strigat pietrei. Neavându-le, i le-am desenat. Ţine-mă strâns şi hai să călătorim amândoi prin timp. Simţi căldura trupului meu? Neavând nici urechi, i le-am desenat. Fiind de la mine, n-avea cum să audă prin ea. Şi-atunci, ca pe un corp fără de viaţă l-am izbit.
M-am dus la cealaltă piatră şi i-am desenat o gură. Aşteptam să-mi vorbească despre taina creaţiei şi a existenţei, rugând-o şi pe ea să-mi fie frate.
O, tu, fratele meu, piatră albă şi rece, eu să-ţi împrumut primul cuvânt? Sălbatică fiinţă! Şi piatra este forma gândului.
Doar Dumnezeu şi poetul pot da formă şi gândire pietrei.
Celălalt: Punând mâna pe piatră, ea devine o fărâmă din trupul tău cu care îl loveşti pe celălalt. Punând voinţa pe lumina creierului, devine fărâma trăirii cu care îl loveşti pe celălalt. Punând iubirea să străjuiască fiinţa, devine taina porţii prin care pătrunde misterul.
Hrana: De la creier cereţi.
Bate şi el îţi va deschide.
Căutând vei trăi aflarea.
Te vei înălţa doar cerând creierului.
Taină din taină:
Nu!
Eu sunt un lup singuratic!
Libertatea de-a fi e în mine
Şi o respect până în taina creaţiei!
Spiritul în spirit pătrunde
Şi moartea în moarte rămâne!
Nu mă învăţa să te urăsc
Că şi moartea este o alcătuire a firii…
Infinitul: Fiinţa umană este infinit de rudimentară. Răutatea fiinţei se dezvoltă prin parcurgerea infinită a evoluţiei.
Omul: O bucată de pâine! Atât ceruse omul, o bucată de pâine. Şi iute fu aşezat la masa cuvintelor. Veni întâi Regele pe care îl privi în tăcere. Apoi Regele plecă, înclinând puţin capul. În ropotele unor palme nevăzute, intrară saltimbancii. Ochii omului înflămânzit distingeau doar forfota mişcării. Într-un pas ireal de fin, intră Regina. Fiara înţelepciunii. Mirosul dumnezeiesc al cărnii fu răspândit în toată încăperea.
Vrei, Doamne, ceva din frica zilei de mâine? Mi-e teamă că va fi goală şi fără de sens ca şi cea de astăzi, ca şi cea de ieri..
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania