Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 11 (131), Octombrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Adevărata obârșie a poporului român: Alexandru Busuioceanu despre dacii prezenți în Spania… Roma sub jugul geților; regii daci în heraldica spaniolă. Invitație către istoricii români să cerceteze arhivele spaniole și ale lumii antice…

Primit pentru publicare: 09 Ian. 2017
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 09 Ian. 2017
Republicat: 01 Nov. 2019
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

---

Adevărata obârșie a poporului român: Alexandru Busuioceanu despre dacii prezenți în Spania…Roma sub jugul geților; regii daci în heraldica spaniolă. Invitație către istoricii români să cerceteze arhivele spaniole și ale lumii antice…

Alexandru Busuioceanu, fără a fi cunoscut deplin, este prezentat drept critic literar și de 

Alexandru Busuioceanu – a promovat istoria și cultura românească în Spania

 

Mircea Eliade

artă prin profesie și preocupări, ca eseist, istoric și pedagog, un poet și scriitor, traducător, născut în 1896 în România- decedat în 1961 în Spania, la Madrid, unde a trăit și a  lucrat începând din 1942 când a acceptat să lucreze ca atașat cultural al României în Spania, unde a rămas până în ultima clipă. Este cunoscut și ca bursier al Școlii române din Roma, între anii 1923-1925, dar abandonându-și preocupările de artist plastic, a rămas cunoscut ca cel ce s-a dedicat receptării și promovării limbii și literaturii române în Spania, unde a publicat numeroase articole, a ținut conferințe, a efectuat traduceri, s-a remarcat ca profesor universitar.

După Primul Război Mondial el începe să scrie la Arena de la Iași, la Luceafărul, la Lamura și Dacia, ultimele două publicații conduse de Al. Vlahuță  în 1921apoi, cu Nichifor Crainic, Cezar Petrescu și Lucian Blaga sunt întemeietorii revistei Gândirea care va avea o influență cultural-ideologică aparte  în România interbelică.

Și, după un doctorat susținut la Viena, sub îndrumarea lui J. Strzygowski, s-a ocupat de expertizarea  Colecției de arte a Familiei Regale, prilej cu care a stabilit că nouă tablouri erau opera lui El Greco, aflate pe atunci în acea colecție – toate constituind ce a fost expoziția organizată de el la Paris în 1937, ulterior, în 1942, ca urmare și a acestui succes, artistul a plecat atașat cultural la Madrid, iar venirea comuniștilor la putere în România a făcut ca el să nu mai poată să-și vadă familia și țara.

Păstrându-și sentimentele și interesul cultural-științific de român, nu doar ca atașat cultural al României  în Spania, Alexandru Busuioceanu a dus o activitate neobosită de cercetare și promovare culturală a valorilor românești în Spania unde a înființat o Catedră de limbă și literatură română la Universitatea  din Madrid unde a lucrat ca titular, a înființat și s-a ocupat de activitatea Institutului român Cultural din Madrid, a obținut – în condițiile acelea – introducerea obligatorie a studierii limbii și literaturii române în șapte universități spaniole și publicarea a mai multor traduceri din scriitorii români.

Opera lui este vastă, a început prin a publica poezie, apoi eseuri, studii și critică literară, cronici de artă plastică, prezentări de programe și concerte muzicale.

Primul său volum de poezie, scris în limba spaniolă, se intitulează „Poemas patticos”, apărut în 1946, și se bucură de recenzii favorabile, criticii îl consideră drept „cel mai bun poet de limbă spaniolă al momentului”. 

În calitate de istoric, domeniu în care, spunea el prin anii 1950 lui Mircea Eliade, a  „intrat din întâmplare”, a scris studii despre Zamolxes, referindu-se la „percepția zeului suprem al poporului dacic, în miturile și legendele spaniole”.

De la Madrid el corespondează cu marii exilați din România: Mircea Eliade, Emil Cioran,Vintilă Horia, cu Monica Lovinescu. Preocupat  de români și opera lor, i-a fost elev și apoi prieten lui Vasile Pârvan, inclusiv în cercetarea arhivelor spaniole, patria împăratului Traian. În revista „Destin” publică în 1952 fragmente din istoria și miturile  dacice și getice care îl vor face pe Mircea Eliade să-i scrie de la Paris: „Confiscați cum suntem, toți, de treburi și nevoi personale, ni se întâmplă adesea să trecem pe lângă opere excepționale, fără să le vedem… De-abia astăzi, spre rușinea mea, am citit studiul D-tale din „Destin” și nu mă pot împiedica  să nu-ți scriu aceste câteva cuvinte de mulțumire și de felicitare. Studiul este pur și simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înțelegerea și valorificarea miturilor istoriografice medievale și nu numai la noi, adică în Europa”.

Cele de mai sus aveau să  apară și mult mai târziu, în 1985, și,  într-o ediție completă, la Editura Meridiane, sub îngrijirea lui Dan Slușanschi.

         „Numele dacice ale lui Zamolxis, Deceneu, Decebal ș.a. se întâlnesc astfel la Sfântul Isidor, la Arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la Alfonso el Sabio, pentru a nu-i cita decât pe cei mari, luând loc în genealogia însăși a poporului hispanic. De la un cronicar la altul, faptele și numele se transmit alterate, se împodobesc cu elemente noi și tind din ce în ce mai mult către fabulos. Sâmburele de istorie se transformă în legendă și ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri”, scrie Alexandru Busuioceanu. 

“Pornind  în căutarea urmelor hispanice ale împăratului Traian, Busuioceanu a dat în Spania peste o legendă  în care se spune că dacii au năvălit în Spania și au început istoria nouă a poporului Hispanic”, scrie Slușanschi.

Legendele consultate mai arată că regii Spaniei coboară din principi daci, deși numele le sunt schimbate, deoarece le-au luat de la locul unde trăiau, întrucât erau mai ilustre ca al strămoșilor. Legendele în cauză își au izvoarele în autorii antici iar încorporarea lor în istoria Spaniei s-a făcut firesc, datorită cronicarilor și tradiției spaniole. Din aceste legende se desprinde ideea că Zamolxis, zeul dacic al nemuririi, este prezentat cu rangul de filosof sau îl întâlnim cu nume deformate. Cu toate acestea mitul său rămâne nedespărțit de legenda dacică așa cum a fost consemnată de antici.

Cel mai important autor antic a fost Herodot care în a sa „Historiae” consemnează:  „După cât am aflat de la grecii ce locuiesc în Hellespont și la Pont, acest Zamolxis, fiind un om a slujit la Samos ca sclav; a fost chiar rob al lui Pitagora; (…) căștigându-și libertatea, se spune că ar fi strâns o avere mare și, îmbogățindu-se, s-a întors în patria sa. Și cum tracii (geții) duceau o viață mizerabilă și erau ignoranți, acest Zamolxis (…) a pus să i se zidească o sală pentru primirea și ospătarea celor mai de frunte concetățeni ai săi, unde să-i învețe că nici el, nici ei și nici cei ce se vor naște vreodată dintr-înșii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor viețui de-a pururi, bucurându-se de toate cele bune (…) Părerea mea este că Zamolxis a trăit cu mulți ani înaintea lui Pitagora. Și cred că e destul cât am spus, fie că a existat un om cu numele lui Zamolxis, fie că va fi fost o divinitate indigenă de-a geților.” 

Cele consemnate de Herodot sunt completate mai târziu de Strabon, care vine cu amănunte noi despre Zamolxis. Astfel, ajungând Mare Preot al regelui, Zamolxis era tălmaciul voinței zeilor. După un timp s-a retras într-o peșteră greu accesibilă din care ieșea foarte rar și numai pentru a fi consultat de rege și sfetnicii săi.

„Mai târziu a fost considerată sfântă și peștera în care se retrăsese Zamolxis și se numea Muntele Sacru, adevăratul nume, care s-a dat și unui râu ce curgea la picioarele acestui munte, fiind Kogaionon”, consemnează Strabon. 

Platon, în „Republica”, îi învață pe greci despre sănătatea trupului și a sufletului, așa cum știe el, de la un trac, că procedează Zamolxis cu dacii. Zamolxis fiind foarte înțelept, a devenit adorat de daci iar în inima lor sădise ideea nemuririi. „Geții nu cred că mor ci că cei care au răposat se duc la zeul lor Zamolxis, pe care îl mai numesc Gebeleisis. La fiecare cinci ani ei trimit pe unul dintre dânșii, tras la sorți, ca sol la Zamolxis, încredințându-i toate câte le au de cerut fiecare”, mai consemnează Herodot.

 Revenind la temă, știm că scriitorii antici spanioli îi cunosc pe daci din sec. I î.d.H. Din studiul acestora rezultă faptul că se pot desprinde câteva momente din istoria dacilor și cam ce idee își făcuseră aceștia despre Dacia. Un fapt surprinzător îl constituie lipsa oricăror impresii legate de cucerirea Daciei de către Traian.
Un prim moment dacic se referă la împrejurările de la jumătatea primului secol î.d.H., în vremea luptelor civile dintre Cezar și Pompei, când regele dacilor era Burebista. Acesta din urmă profită de discordiile din imperiu și, în urma unor incursiuni la sud de Istru, prădând Tracia, Macedonia și Iliria, produce neliniște la Roma.

             – Acestea sunt reflectate în versurile spaniolului Lucan, mai ales în poemul său „Pharsalia”, unde pe Burebista îl numește „Mesagerul de la Istrul scitic”. Mai sunt prezentați șefii oștilor dace: un Sadala, viteazul Cotys și credinciosul Deiotarus. Lucan și-a făcut și o idee despre țara și poporul dac. Aceasta este destul de vagă: „reflectând în acvatice contururi o lume abia întrezărită de pustiuri și de ghețuri”.
                Un al doilea moment se referă la succesorul lui Burebista, Cotiso, care este prezentat ca unul dintre regii daci cei mai însemnați și care a continuat politica tradițională. Cel care are cele mai multe informații, și care sunt folosite de spanioli, este Seneca. Găsim informații despre faima temutei săgeți getice, despre funestele plante care cresc la Istru din ale căror rădăcini strivite se distilează „ucigătoare sucuri” . Se mai știe că țara este bogată în pietre scumpe. Un loc deosebit îl reprezintă fluviul Istru sau Danuviu, care „prin multele-i guri își pierde sarmanticele unde, iar cu una scaldă (insula) Peuce (Delta)”

             Un al treilea moment dacic, cu mari ecouri, mai ales la Roma, îl găsim la Marțial, contemporan cu Domițian, cel care a purtat numeroase războaie pentru potolirea sarmaților iazigi și, mai ales, al dacilor. În Dacia se ridica steaua lui Decebal. În epigramele ce l-au făcut celebru pe Marțial, acesta redă atmosfera de la Roma și ideea care și-o făceau romanii despre daci și țara lor. Nici el nu cunoaște bine aceste ținuturi care „se confundă ca într-un imens și întunecat limes hyperboreu. Sub leneșele stele ale cerului getic – «Getici sidera pigra poli» – sub asprimile Ursei polare – «hyperboreos Triones» – apar iernaticele ținuturi artice, cu sălbateca Peuce și Istrul fremătând de tropotul cailor”

În sec. I d.H cel mai bine informat autor spaniol este Pomponius Mela. În „Chorographia” face o descriere, aproape completă, a Sciției și Traciei, precum și a popoarelor ce locuiau acele ținuturi. Aceasta se constituia într-un compendiu interesant abundând de cunoștințe geografice și etnografice. Pomponius Mela, un om deosebit de informat, reproduce mult din scrierile lui Herodot și Strabon. Deși descrierea e mai sumară, ea ne oferă destule amănunte despre caracterul și moravurile dacilor, spune Busuioceanu. Printre reperele dacice ale lui Mela întâlnim pe acelea de la Pontul Euxin: Tyras (Cetatea Albă), Istropolis (în Dobrogea), Callatis (Mangalia), Tomoe sau Tomi (Constanța), Tiristis (Caliacra) precum și cetatea Dionysopolis. 

(Balcic). Dintre ceilalți autori spanioli, numai unul oferă ceva informații privind obiceiurile geților. Acesta este Columella. În lucrarea sa „De re rustica” ne înfățișează scene pastorale și domestice. Vorbind despre creșterea oilor spune că acestea „oferă unor popoare lipsite de grâu toată hrana”. Columella comite o mare greșeală. Este știut faptul că dacii cunoșteau grâul și-l cultivau pe mari suprafețe.ela

             Cunoștințele spaniolilor despre daci se îmbogățesc la fața locului. Pe timpul războaielor lui Traian cu Decebal multe legiuni aveau în componență spanioli. Unii dintre ei vor rămâne pe aceste meleaguri, dar cei care s-au întors au dus cu ei multe informații.

Peste câteva secole mai precis la 150 de ani de la părăsirea Daciei de către romani, un alt autor spaniol, Paulus Orosius, lasă în scrierile sale informații despre daci. În afară de faptul că face o descriere geografică aproximativă, face și greșeli, poate și din cauza faptului că nu a reușit să consulte decât pe unii autori antici. El confundă pe goți cu geți și, astfel, pune în seama goților fapte din istoria geților și dacilor. El consemnează războaiele dacilor cu romanii unde Decebal este Diurpaneus (cârmuitor, în limba dacă). Numele acesta va apărea în toate cronicile spaniole de mai târziu.

Nu putem să nu amintim de un spirit înaintat ce a trăit la sfârșitul secolului IV și începutul secolului V d.H. ce are legături cu amândouă civilizațiile. Este Nicetas de Remesiana. Originar din Dacia, Nicetas a propovăduit credința creștină pe ambele maluri ale Istrului, misionariatul lui străbătând Imperiul roman de la un capăt la altul. La Remesiana, Nicetas pune bazele unui mare centru spiritual. Aici se consacră unei însemnate activități literare pentru a explica fundamentele dogmei creștine. Lui îi este atribuit celebrul imn „Te deum laudamus”.

RIGO JIMENEZ DE LA RADA. 1791.

De la consemnările istorice ale acestor autori până la legendă nu a mai fost decât un pas. Cel care l-a făcut primul (și cel mai important) a fost arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada. În „Historia Gothica”, terminată în anul 1243, folosind scrierile lui Orosius, Isidor din Sevilla încearcă să compună un tablou cât mai complet. Sunt multe goluri în relatările anterioare și astfel de Rada completează relatările istorice cunoscute cu legende și mituri. În afară de mitul biblic al originilor, mitul grec al lui Hercule (sau mitul eroic), întâlnim mitul gotic, care este cel mai extins al lucrării. Preluând greșelile înaintașilor cum că goți = geți, și Jimenez de Rada cade în acest păcat. Principalul mit atribuit „goților” este mitul lui Deceneu sau al înțelepților. Și astfel arhiepiscopul din Toledo introduce în istoria spaniolă mitul și istoria dacilor. Începutul fiind făcut, urmașii acestuia nu au făcut decât să consfințească legăturile dintre daci (români) și spanioli.

„Zamolxis, zeul carpatic al nemuririi, coboară în cronicile spaniole până la rangul de filozof, sau se disimulează sub nume deformate în care nu mai poate fi recunoscut; dar mitul rămâne nedespărțit de legenda dacică, așa cum i-a impresionat ea pe antici și a trecut pe sub pana scriitorilor hispanici”, conchide Alexandru Busuioceanu la finalul excepționalului său studiu.

De ce cele descoperite de Busuioceanu în arhivele spaniole sunt excepționale?, se întreabă  Dan Slușanschi. Răspunsul poate servi și lui Dan Alexe care în Dacopatia, Humanitas, 2015, respinge mai tot ce înseamnă Dacia lui Burebista și a lui Decebal, răspândirea dacilor și a civilizației dacice în Europa și dincolo de ea.

Pentru că, ștergând praful de pe confuzia făcută între geți și goți, trecând prin Herodot, Platon, Strabon, Seneca, Iorga sau Pârvan, până la Orosius, Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimnez de Rada, Martin din Dumio sau dacul Nicetas din Remesiana, arată cum numele lui Zamolxis, Deceneu, Burebista și Decebal sunt intrate în legenda universală.

 

Pornit pe urmele spaniolului, Traian, Busuioceanu avea să descopere aproape nimic menționat despre el în arhivele patriei natale a împăratului, ci “avatarul curios al unei tradiții legendare despre Dacia, care se apropie încetul cu încetul de istorie, până la risipirea ei prin contactul direct al spaniolilor cu dacii în vremea lui Traian; apoi a unei amintiri istorice care, începând de la Orosius, își pierde din ce în ce consistența, transformându-se în fabulos, pentru a se întoarce iarăși în legenda și a lua forma unui mit”.

Temuții daci sau geți, cei care se știau nemuritori, sunt cunoscuți de scriitorii spanioli antici abia în secolul I înainte de Cristos, pe când deveniseră un stat puternic și întins, care punea mari probleme Imperiului Roman. Apoi însă, istoria, legenda, mitul și utopia lui Zamolxis aveau să curgă pe căi nebănuite.

Goții, care sunt geți, se trag din Magog, unul din fiii lui Iafet, din Geneză.

Conform teoriei getice a Sfântului Isidor, neamul goților este străvechi, unii bănuind că obârșia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, “după asemănarea ultimei silabe, scoțând atare lucru mai ales după profetul Ezechiel. Dar șirul învățaților de pe vremuri obișnuiește să-i numească pe ei mai degrabă Getae, decât Gog și Magog” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 97, Editura Meridiane, București, 1985).

Pentru românii din primul secol de după Cristos, care așteptau sfârșitul lumii, părea aproape sigur că de la Dunăre avea să se ivească sfârșitul lumii. Zeului acestui popor îi ziceau Zamolxis, Zalmoxis, uneori și Gebeleizis, ascuns alteori sub numele lui Deceneu, i-a inițiat în rânduiala celor douăsprezece semne, în cursul planetelor, în creșterea și descreșterea lunii, în mersul soarelui, în astrologie și astronomie. Și avea să dispară, după ce le-a propovăduit dacilor în peștera din Muntele Kogaionon – și să se reîntoarcă după câțiva ani. Arhiepiscopul Jimenez de Rada spune că acești strămoși ai Spaniei au în genealogia lor amazoanele, femeile geților, care-și aveau țara lor, Feminei, la Tomis.

După cucerirea Daciei de către legiunile lui Traian și moartea lui Decebal, vine rândul Daciei Felix. În Cezarii împăratului Iulian, două secole după cucerire, Traian se lauda lui Jupiter:

“I-am nimicit pe geți, cea mai războinică dintre nații, nu numai prin puterea trupului lor, dar și prin vitejia pe care le-o insuflă Zamolxis cel venerat de ei. Încredințați că nu mor niciodată, că își strămută doar locașul, ei înfruntă moartea mai bucuroși decât ar porni într-o călătorie”.

Acel Zamolxis, despre care Platon amintește că spunea oamenilor că nu există vindecare a corpului fără vindecarea sufletului, pentru că doar întregul poate fi vindecat.

Daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman.

Dacii liberi, rămași în jumătatea țării neocupate de romani, împreună cu goții sau fără ei, trec deseori Dunărea, iar odată cu sfârșitul secolului al III-lea, în timpul ascensiunii anarhice a provinciilor, rolul dacilor devine foarte important. Puțini istorici dau importanță faptului că, timp de patru decenii (286 – 324)…

…“daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman” (Ibidem, pag.207).

Țărani și ciobani, aleși prin voința legiunilor, ajung împărați ai Imperiului ai căror dușmani erau.

Maximian Galerius, spre exemplu, crescut în cultul lui Zamolxis asemeni mamei lui, ajuns cezar și apoi împărat, a fost chiar pe punctul de a schimba numele imperiului roman, în cel de imperiu dacic.

În secolul al XIII-lea, geții, cu Deceneu, Zamolxis, Burebista și ceilalți erau “la ei acasă în Spania și numele lor putea înnobila numele oricărui rege” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 184, Editura Meridiane, București, 1985).

Episcopul Alonso de Cartajena menționa, în vremea lui Enrique al IV-lea, sec. al XV-lea, că exista explicația că regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia, luându-și numele de la locul unde trăiesc doar pentru că e mai ilustru decât al strămoșilor.

Mai mult, dacii au intrat în heraldica spaniolă: când a fost compusă stema regilor catolici, în secolul al XV-lea, pe lângă acvilă, leul Leonului, Turnul Castiliei, au fost înscrise și însemnele personale ale regilor, care să simbolizeze noblețea și dreptul lor la suveranitate. Jugul și săgețile, simbolurile dacilor. Iar alături, simbolul major, nodul gordian retezat. Jugul, bogăția dacilor, cu mulțimea de vite de pe malurile Dunării; nodul: mitul lui Alexandru (Imperiul) retezat de Jugul triumfului getic.

Sfântul Isodor comenta dărâmarea Imperiului prin lovitura dacilor:

“Roma însăși, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă și să primească jugul triumfului getic” (Ibidem, pag. 212).

O formidabilă descoperire a unui mare român, trecută cu vederea de manualele noastre de istorie…

Alexandru Busuioceanu  a găsit însemnele dacilor pe stema regilor catolici și vorbește în scrierile sale despre împărații daci care au distrus Imperiul roman.  

“În custodia Muzeului Național de Istorie a României, sub numărul de inventor 32206, ordin de clasare nr.2406 din 13 septembrie 2004 – TEZAUR – se află o figurină eneoliană – Cultura Gumelnița – descoperită în comuna VIDRA-ROMÂNIA, cu o vechime de aproximativ 7000 de ani.

Este ceea ce puneau pe cap strămoșii geto-dacilor – și au preluat dacii, transmițând până în zilele noastre – căciula dacică -,  ca element de vestimentație autohtonă.

Curios, Căciula dacică, semn că locuitorii de la nord de Dunăre au migrat și s-au învrednicit în toată lumea, și că s-au impus prin calități nu doar pur omenești – cinste și vitejie – este imprimată, a semn heraldic, pe drapelul și banii multor țări ale lumii, numai pe cele ale urmașilor direcți ai dacilor – românii – nu!, 

De ce alții pot fi sensibili și recunoascători trecutului și noi românii, nu?!, este firească întrebarea  la care cineva ar trebui să răspundă!”, scriam ca atenționare imediat după “Cuvânt de început” la “Dacii și noi. Comentarii” la lucrarea “Adevărata obârșie a poporului român”, de Valeriu D. Popovici-Ursu, Editura PIM, Iași, 2015. 

Repetăm încercarea către cercetătorii români chemându-i ca precum reporterii de la revista Formula As care se deplasează în localitățile lumii cercetând, descoperind și comentând drumul dacilor în lume, să facă același lucru reluând operele scriitorilor antici și ai evului mediu, actualizând tradiționalul.

                                               Ion N. Oprea
                                                                      1 ianuarie 2017, publicat în LUCEAFĂRUL din 9 ianuarie 2017.

P.S.: Cum recent s-au împlinit 15 ani de când jurnaliştii de la Formula AS se deplasează pentru a face probe convingătoare, „că dacii sunt printre primiii locuitori ai   bătrânei noastre Europe „– cum scrie Sânziana Pop în revistă, nr.1389 din octombrie 2019 – şi pentru a sărbători momenul, ea şi şase dintre reporteri – Matei Florian,Ciprian Rus, Cătălin Manole, Claudiu Târziu şi Florentina  Popa – s-au deplasat iarăşi în Spania probând că urmele româneşti încă persistă, lor reproşându-li-se, doar, ce spuneam noi, că nu-s oameni de ştiinţă, noi reamintind că în ce priveşte românul Alexandru Busuioceanu, ţara lui de exil în timpul comunismului, are în bibliotecile nu numai  academice opere care trebuie cercetate, traduse şi redate nouă mereu, inclusiv la Târgurile de carte, inclusiv FILIT.

Că Luceafărul a fost pe fază am rugat pe  domnul Ion istrate, redactorul şef să republice materialul de mai sus.
Ion N. Oprea, 26 octombrie 2019 

Conținutul articolului publicat în 09 Ian. 2017

Alexandru Busuioceanu, fără a fi cunoscut deplin, este prezentat drept critic literar și de artă prin profesie și preocupări, ca eseist, istoric și pedagog, un poet și scriitor, traducător, născut în 1896 în România- decedat în 1961 în Spania, la Madrid,
unde a trăit și a  lucrat începând din 1942 când a acceptat să lucreze ca atașat cultural al României în Spania, unde a rămas până în ultima clipă. Este cunoscut și ca bursier al Școlii române din Roma, între anii 1923-1925, dar abandonându-și preocupările de artist plastic, a rămas cunoscut ca cel ce s-a dedicat receptării și promovării limbii și literaturii române în Spania, unde a publicat numeroase articole, a ținut conferințe, a efectuat traduceri, s-a remarcat ca profesor universitar.

După Primul Război Mondial el începe să scrie la Arena de la Iași, la Luceafărul, la Lamura și Dacia, ultimele două publicații conduse de Al. Vlahuță  în 1921apoi, cu Nichifor Crainic, Cezar Petrescu și Lucian Blaga sunt întemeietorii revistei Gândirea care va avea o influență cultural-ideologică aparte  în România interbelică.

Și, după un doctorat susținut la Viena, sub îndrumarea lui J. Strzygowski, s-a ocupat de expertizarea  Colecției de arte a Familiei Regale, prilej cu care a stabilit  că nouă tablouri erau opera lui El Greco, aflate pe atunci în acea colecție – toate constituind ce a fost expoziția organizată de el la Paris în 1937, ulterior, în 1942, ca urmare și a acestui succes, artistul a plecat atașat cultural la Madrid, iar venirea comuniștilor la putere în România a făcut ca el să nu mai poată să-și vadă familia și țara.

Păstrându-și sentimentele și interesul cultural-științific de român, nu doar ca atașat cultural al României  în Spania, Alexandru Busuioceanu a dus o activitate neobosită de cercetare și promovare culturală a valorilor românești în Spania unde a înființat o Catedră de limbă și literatură română la Universitatea  din Madrid unde a lucrat ca titular, a înființat și s-a ocupat de activitatea Institutului român Cultural din Madrid, a obținut – în condițiile acelea –  introducerea obligatorie a studierii limbii și literaturii române în șapte universități spaniole și publicarea a mai multor traduceri din scriitorii români.

Opera lui este vastă, a început prin a publica poezie, apoi eseuri, studii și critică literară, cronici de artă plastică, prezentări de programe și concerte muzicale.

Primul său volum de poezie, scris în limba spaniolă, se intitulează „Poemas patticos”, apărut în 1946, și se bucură de recenzii favorabile, criticii îl consideră drept „cel mai bun poet de limbă spaniolă al momentului”.

În calitate de istoric, domeniu în care, spunea el prin anii 1950 lui Mircea Eliade, a  „intrat din întâmplare”, a scris studii despre Zamolxes, referindu-se la „percepția zeului suprem al poporului dacic, în miturile și legendele spaniole”.

De la Madrid el corespondează cu marii exilați din România: Mircea Eliade, Emil Cioran,Vintilă Horia, cu Monica Lovinescu. Preocupat  de români și opera lor, i-a fost elev și apoi prieten lui Vasile Pârvan, inclusiv în cercetarea arhivelor spaniole, patria împăratului Traian. În revista „Destin” publică în 1952 fragmente din istoria și miturile  dacice și getice care îl vor face pe Mircea Eliade să-i scrie de la Paris: „Confiscați cum suntem, toți, de treburi și nevoi personale, ni se întâmplă adesea să trecem pe lângă opere excepționale, fără să le vedem… De-abia astăzi, spre rușinea mea, am citit studiul D-tale din „Destin” și nu mă pot împiedica  să nu-ți scriu aceste câteva cuvinte de mulțumire și de felicitare. Studiul este pur și simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înțelegerea și valorificarea miturilor istoriografice medievale și nu numai la noi, adică în Europa”.

Cele de mai sus aveau să  apară și mult mai târziu, în 1985, și,  într-o ediție  completă, la Editura Meridiane, sub îngrijirea lui Dan Slușanschi.

        „Numele dacice ale lui Zamolxis, Deceneu, Decebal ș.a. se întâlnesc astfel la Sfântul Isidor, la Arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la Alfonso el Sabio, pentru a nu-i cita decât pe cei mari, luând loc în genealogia însăși a poporului hispanic. De la un cronicar la altul, faptele și numele se transmit alterate, se împodobesc cu elemente noi și tind din ce în ce mai mult către fabulos. Sâmburele de istorie se transformă în legendă și ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri”, scrie Alexandru Busuioceanu.

“Pornind  în căutarea urmelor hispanice ale împăratului Traian, Busuioceanu a dat în Spania peste o legendă  în care se spune că dacii au năvălit în Spania și au început istoria nouă a poporului Hispanic”, scrie Slușanschi.

Legendele consultate mai arată că regii Spaniei coboară din principi daci, deși numele le sunt schimbate, deoarece le-au luat de la locul unde trăiau, întrucât erau mai ilustre ca al strămoșilor. Legendele în cauză își au izvoarele în autorii antici iar încorporarea lor în istoria Spaniei s-a făcut firesc, datorită cronicarilor și tradiției spaniole. Din aceste legende se desprinde ideea că Zamolxis, zeul dacic al nemuririi, este prezentat cu rangul de filosof sau îl întâlnim cu nume deformate. Cu toate acestea mitul său rămâne nedespărțit de legenda dacică așa cum a fost consemnată de antici.

Cel mai important autor antic a fost Herodot care în a sa „Historiae” consemnează:  „După cât am aflat de la grecii ce locuiesc în Hellespont și la Pont, acest Zamolxis, fiind un om a slujit la Samos ca sclav; a fost chiar rob al lui Pitagora; (…) căștigându-și libertatea, se spune că ar fi strâns o avere mare și, îmbogățindu-se, s-a întors în patria sa. Și cum tracii (geții) duceau o viață mizerabilă și erau ignoranți, acest Zamolxis (…) a pus să i se zidească o sală pentru primirea și ospătarea celor mai de frunte concetățeni ai săi, unde să-i învețe că nici el, nici ei și nici cei ce se vor naște vreodată dintr-înșii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor viețui de-a pururi, bucurându-se de toate cele bune (…) Părerea mea este că Zamolxis a trăit cu mulți ani înaintea lui Pitagora. Și cred că e destul cât am spus, fie că a existat un om cu numele lui Zamolxis, fie că va fi fost o divinitate indigenă de-a geților.”

Cele consemnate de Herodot sunt completate mai târziu de Strabon, care vine cu amănunte noi despre Zamolxis. Astfel, ajungând Mare Preot al regelui, Zamolxis era tălmaciul voinței zeilor. După un timp s-a retras într-o peșteră greu accesibilă din care ieșea foarte rar și numai pentru a fi consultat de rege și sfetnicii săi.

„Mai târziu a fost considerată sfântă și peștera în care se retrăsese Zamolxis și se numea Muntele Sacru, adevăratul nume, care s-a dat și unui râu ce curgea la picioarele acestui munte, fiind Kogaionon”, consemnează Strabon.

Platon, în „Republica”, îi învață pe greci despre sănătatea trupului și a sufletului, așa cum știe el, de la un trac, că procedează Zamolxis cu dacii. Zamolxis fiind foarte înțelept, a devenit adorat de daci iar în inima lor sădise ideea nemuririi. „Geții nu cred că mor ci că cei care au răposat se duc la zeul lor Zamolxis, pe care îl mai numesc Gebeleisis. La fiecare cinci ani ei trimit pe unul dintre dânșii, tras la sorți, ca sol la Zamolxis, încredințându-i toate câte le au de cerut fiecare”, mai consemnează Herodot.

Revenind la temă, știm că scriitorii antici spanioli îi cunosc pe daci din sec. I î.d.H. Din studiul acestora rezultă faptul că se pot desprinde câteva momente din istoria dacilor și cam ce idee își făcuseră aceștia despre Dacia. Un fapt surprinzător îl constituie lipsa oricăror impresii legate de cucerirea Daciei de către Traian.
Un prim moment dacic se referă la împrejurările de la jumătatea primului secol î.d.H., în vremea luptelor civile dintre Cezar și Pompei, când regele dacilor era Burebista. Acesta din urmă profită de discordiile din imperiu și, în urma unor incursiuni la sud de Istru, prădând Tracia, Macedonia și Iliria, produce neliniște la Roma.

            – Acestea sunt reflectate în versurile spaniolului Lucan, mai ales în poemul său „Pharsalia”, unde pe Burebista îl numește „Mesagerul de la Istrul scitic”. Mai sunt prezentați șefii oștilor dace: un Sadala, viteazul Cotys și credinciosul Deiotarus. Lucan și-a făcut și o idee despre țara și poporul dac. Aceasta este destul de vagă: „reflectând în acvatice contururi o lume abia întrezărită de pustiuri și de ghețuri”.
               Un al doilea moment se referă la succesorul lui Burebista, Cotiso, care este prezentat ca unul dintre regii daci cei mai însemnați și care a continuat politica tradițională. Cel care are cele mai multe informații, și care sunt folosite de spanioli, este Seneca. Găsim informații despre faima temutei săgeți getice, despre funestele plante care cresc la Istru din ale căror rădăcini strivite se distilează „ucigătoare sucuri” . Se mai știe că țara este bogată în pietre scumpe. Un loc deosebit îl reprezintă fluviul Istru sau Danuviu, care „prin multele-i guri își pierde sarmanticele unde, iar cu una scaldă (insula) Peuce (Delta)”

            Un al treilea moment dacic, cu mari ecouri, mai ales la Roma, îl găsim la Marțial, contemporan cu Domițian, cel care a purtat numeroase războaie pentru potolirea sarmaților iazigi și, mai ales, al dacilor. În Dacia se ridica steaua lui Decebal. În epigramele ce l-au făcut celebru pe Marțial, acesta redă atmosfera de la Roma și ideea care și-o făceau romanii despre daci și țara lor. Nici el nu cunoaște bine aceste ținuturi care „se confundă ca într-un imens și întunecat limes hyperboreu. Sub leneșele stele ale cerului getic – «Getici sidera pigra poli» – sub asprimile Ursei polare – «hyperboreos Triones» – apar iernaticele ținuturi artice, cu sălbateca Peuce și Istrul fremătând de tropotul cailor”

În sec. I d.H cel mai bine informat autor spaniol este Pomponius Mela. În „Chorographia” face o descriere, aproape completă, a Sciției și Traciei, precum și a popoarelor ce locuiau acele ținuturi. Aceasta se constituia într-un compendiu interesant abundând de cunoștințe geografice și etnografice. Pomponius Mela, un om deosebit de informat, reproduce mult din scrierile lui Herodot și Strabon. Deși descrierea e mai sumară, ea ne oferă destule amănunte despre caracterul și moravurile dacilor, spune Busuioceanu. Printre reperele dacice ale lui Mela întâlnim pe acelea de la Pontul Euxin: Tyras (Cetatea Albă), Istropolis (în Dobrogea), Callatis (Mangalia), Tomoe sau Tomi (Constanța), Tiristis (Caliacra) precum și cetatea Dionysopolis.

(Balcic). Dintre ceilalți autori spanioli, numai unul oferă ceva informații privind obiceiurile geților. Acesta este Columella. În lucrarea sa „De re rustica” ne înfățișează scene pastorale și domestice. Vorbind despre creșterea oilor spune că acestea „oferă unor popoare lipsite de grâu toată hrana”. Columella comite o mare greșeală. Este știut faptul că dacii cunoșteau grâul și-l cultivau pe mari suprafețe.ela

            Cunoștințele spaniolilor despre daci se îmbogățesc la fața locului. Pe timpul războaielor lui Traian cu Decebal multe legiuni aveau în componență spanioli. Unii dintre ei vor rămâne pe aceste meleaguri, dar cei care s-au întors au dus cu ei multe informații.

Peste câteva secole mai precis la 150 de ani de la părăsirea Daciei de către romani, un alt autor spaniol, Paulus Orosius, lasă în scrierile sale informații despre daci. În afară de faptul că face o descriere geografică aproximativă, face și greșeli, poate și din cauza faptului că nu a reușit să consulte decât pe unii autori antici. El confundă pe goți cu geți și, astfel, pune în seama goților fapte din istoria geților și dacilor. El consemnează războaiele dacilor cu romanii unde Decebal este Diurpaneus (cârmuitor, în limba dacă). Numele acesta va apărea în toate cronicile spaniole de mai târziu.

Nu putem să nu amintim de un spirit înaintat ce a trăit la sfârșitul secolului IV și începutul secolului V d.H. ce are legături cu amândouă civilizațiile. Este Nicetas de Remesiana. Originar din Dacia, Nicetas a propovăduit credința creștină pe ambele maluri ale Istrului, misionariatul lui străbătând Imperiul roman de la un capăt la altul. La Remesiana, Nicetas pune bazele unui mare centru spiritual. Aici se consacră unei însemnate activități literare pentru a explica fundamentele dogmei creștine. Lui îi este atribuit celebrul imn „Te deum laudamus”.

RIGO JIMENEZ DE LA RADA. 1791.

De la consemnările istorice ale acestor autori până la legendă nu a mai fost decât un pas. Cel care l-a făcut primul (și cel mai important) a fost arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada. În „Historia Gothica”, terminată în anul 1243, folosind scrierile lui Orosius, Isidor din Sevilla încearcă să compună un tablou cât mai complet. Sunt multe goluri în relatările anterioare și astfel de Rada completează relatările istorice cunoscute cu legende și mituri. În afară de mitul biblic al originilor, mitul grec al lui Hercule (sau mitul eroic), întâlnim mitul gotic, care este cel mai extins al lucrării. Preluând greșelile înaintașilor cum că goți = geți, și Jimenez de Rada cade în acest păcat. Principalul mit atribuit „goților” este mitul lui Deceneu sau al înțelepților. Și astfel arhiepiscopul din Toledo introduce în istoria spaniolă mitul și istoria dacilor. Începutul fiind făcut, urmașii acestuia nu au făcut decât să consfințească legăturile dintre daci (români) și spanioli.

„Zamolxis, zeul carpatic al nemuririi, coboară în cronicile spaniole până la rangul de filozof, sau se disimulează sub nume deformate în care nu mai poate fi recunoscut; dar mitul rămâne nedespărțit de legenda dacică, așa cum i-a impresionat ea pe antici și a trecut pe sub pana scriitorilor hispanici”, conchide Alexandru Busuioceanu la finalul excepționalului său studiu.

De ce cele descoperite de Busuioceanu în arhivele spaniole sunt excepționale?, se întreabă  Dan Slușanschi. Răspunsul poate servi și lui Dan Alexe care în Dacopatia, Humanitas, 2015, respinge mai tot ce înseamnă Dacia lui Burebista și a lui Decebal, răspândirea dacilor și a civilizației dacice în Europa și dincolo de ea.

Pentru că, ștergând praful de pe confuzia făcută între geți și goți, trecând prin Herodot, Platon, Strabon, Seneca, Iorga sau Pârvan, până la Orosius, Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimnez de Rada, Martin din Dumio sau dacul Nicetas din Remesiana, arată cum numele lui Zamolxis, Deceneu, Burebista și Decebal sunt intrate în legenda universală.

Pornit pe urmele spaniolului, Traian, Busuioceanu avea să descopere aproape nimic menționat despre el în arhivele patriei natale a împăratului, ci “avatarul curios al unei tradiții legendare despre Dacia, care se apropie încetul cu încetul de istorie, până la risipirea ei prin contactul direct al spaniolilor cu dacii în vremea lui Traian; apoi a unei amintiri istorice care, începând de la Orosius, își pierde din ce în ce consistența, transformându-se în fabulos, pentru a se întoarce iarăși în legenda și a lua forma unui mit”.

Temuții daci sau geți, cei care se știau nemuritori, sunt cunoscuți de scriitorii spanioli antici abia în secolul I înainte de Cristos, pe când deveniseră un stat puternic și întins, care punea mari probleme Imperiului Roman. Apoi însă, istoria, legenda, mitul și utopia lui Zamolxis aveau să curgă pe căi nebănuite.

Goții, care sunt geți, se trag din Magog, unul din fiii lui Iafet, din Geneză.01

Conform teoriei getice a Sfântului Isidor, neamul goților este străvechi, unii bănuind că obârșia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, “după asemănarea ultimei silabe, scoțând atare lucru mai ales după profetul Ezechiel. Dar șirul învățaților de pe vremuri obișnuiește să-i numească pe ei mai degrabă Getae, decât Gog și Magog” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 97, Editura Meridiane, București, 1985).

Pentru românii din primul secol de după Cristos, care așteptau sfârșitul lumii, părea aproape sigur că de la Dunăre avea să se ivească sfârșitul lumii. Zeului acestui popor îi ziceau Zamolxis, Zalmoxis, uneori și Gebeleizis, ascuns alteori sub numele lui Deceneu, i-a inițiat în rânduiala celor douăsprezece semne, în cursul planetelor, în creșterea și descreșterea lunii, în mersul soarelui, în astrologie și astronomie. Și avea să dispară, după ce le-a propovăduit dacilor în peștera din Muntele Kogaionon – și să se reîntoarcă după câțiva ani. Arhiepiscopul Jimenez de Rada spune că acești strămoși ai Spaniei au în genealogia lor amazoanele, femeile geților, care-și aveau țara lor, Feminei, la Tomis.

După cucerirea Daciei de către legiunile lui Traian și moartea lui Decebal, vine rândul Daciei Felix. În Cezarii împăratului Iulian, două secole după cucerire, Traian se lauda lui Jupiter:

“I-am nimicit pe geți, cea mai războinică dintre nații, nu numai prin puterea trupului lor, dar și prin vitejia pe care le-o insuflă Zamolxis cel venerat de ei. Încredințați că nu mor niciodată, că își strămută doar locașul, ei înfruntă moartea mai bucuroși decât ar porni într-o călătorie”.

Acel Zamolxis, despre care Platon amintește că spunea oamenilor că nu există vindecare a corpului fără vindecarea sufletului, pentru că doar întregul poate fi vindecat.

Daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman.

Dacii liberi, rămași în jumătatea țării neocupate de romani, împreună cu goții sau fără ei, trec deseori Dunărea, iar odată cu sfârșitul secolului al III-lea, în timpul ascensiunii anarhice a provinciilor, rolul dacilor devine foarte important. Puțini istorici dau importanță faptului că, timp de patru decenii (286 – 324)…

…“daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman” (Ibidem, pag.207).

Țărani și ciobani, aleși prin voința legiunilor, ajung împărați ai Imperiului ai căror dușmani erau.

Maximian Galerius, spre exemplu, crescut în cultul lui Zamolxis asemeni mamei lui, ajuns cezar și apoi împărat, a fost chiar pe punctul de a schimba numele imperiului roman, în cel de imperiu dacic.

În secolul al XIII-lea, geții, cu Deceneu, Zamolxis, Burebista și ceilalți erau “la ei acasă în Spania și numele lor putea înnobila numele oricărui rege” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 184, Editura Meridiane, București, 1985).

Episcopul Alonso de Cartajena menționa, în vremea lui Enrique al IV-lea, sec. al XV-lea, că exista explicația că regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia, luându-și numele de la locul unde trăiesc doar pentru că e mai ilustru decât al strămoșilor.

Mai mult, dacii au intrat în heraldica spaniolă: când a fost compusă stema regilor catolici, în secolul al XV-lea, pe lângă acvilă, leul Leonului, Turnul Castiliei, au fost înscrise și însemnele personale ale regilor, care să simbolizeze noblețea și dreptul lor la suveranitate. Jugul și săgețile, simbolurile dacilor. Iar alături, simbolul major, nodul gordian retezat. Jugul, bogăția dacilor, cu mulțimea de vite de pe malurile Dunării; nodul: mitul lui Alexandru (Imperiul) retezat de Jugul triumfului getic.

Sfântul Isodor comenta dărâmarea Imperiului prin lovitura dacilor: “Roma însăși, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă și să primească jugul triumfului getic” (Ibidem, pag. 212).

O formidabilă descoperire a unui mare român, trecută cu vederea de manualele noastre de istorie…

Alexandru Busuioceanu  a găsit însemnele dacilor pe stema regilor catolici și vorbește în scrierile sale despre împărații daci care au distrus Imperiul roman. 

“În custodia Muzeului Național de Istorie a României, sub numărul de inventor 32206, ordin de clasare nr.2406 din 13 septembrie 2004 – TEZAUR – se află o figurină eneoliană – Cultura Gumelnița – descoperită în comuna VIDRA-ROMÂNIA, cu o vechime de aproximativ 7000 de ani.

Este ceea ce puneau pe cap strămoșii geto-dacilor – și au preluat dacii, transmițând până în zilele noastre – căciula dacică -,  ca element de vestimentație autohtonă.

Curios, Căciula dacică, semn că locuitorii de la nord de Dunăre au migrat și s-au învrednicit în toată lumea, și că s-au impus prin caltăți nu doar pur omenești – cinste și vitejie – este imprimată, a semn heraldic, pe drapelul și banii multor țări ale lumii, numai pe cele ale urmașilor direcți ai dacilor – românii – nu!,

De ce alții pot fi sensibili și recunoascători trecutului și noi românii, nu?!, este firească întrebarea  la care cineva ar trebui să răspundă!”, scriam ca atenționare imediat după  “Cuvânt de început”  la “Dacii și noi. Comentarii” la lucrarea “Adevărata obârșie a poporului român”, de Valeriu D. Popovici-Ursu, Editura PIM, Iași, 2015.

Repetăm încercarea către cercetătorii români chemându-i ca precum reporterii de la revista Formula As care se deplasează în localitățile lumii cercetând, descoperind și comentând drumul dacilor în lume, să facă același lucru reluând operele scriitorilor antici și ai evului mediu, actualizând tradiționalul.

                                       

                                                                     1 ianuarie 2017