Primit pentru publicare: 16 sept.2015
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 16 sept.2015

 

 

Adevărata obârșie a poporului român

„Ruginoasa, istorie, credinţă şi cultură”, monografie, scrisă de un oltean: Marian Malciu, Slatina-Olt. În Dacopatia…, 2015, Humanitas, rătăcirile lui Dan Alexe nu ale românilor…

La Editura Aius Craiova, 2015, a fost publicată monografia “Ruginoasa –istorie, credinţă şi cultură”, de  Marian Malciu, autor şi a altor volume cu referire la Moldova, la Bucovina în special.

Structurată pe mai multe capitole – explicaţii introductive ori cuvântul autorului, unde aflăm cum şi-a cunoscut o parte din eroii lucrării, virtual, mai întâi la un Cenaclu literar pe care îl conduce pe sticla televizorului, Confluenţe literare,  Ruginoasa ieri – Ruginoasa azi, din care cel de-al treilea tratând actualităţile Religie şi credinţă, Biserica parohiei Ruginoasa, Biserica parohiei Dumbrăviţa, Palatul Alexandru Ioan Cuza – istorie, activitate muzeistică şi culturală -, Centrul cultural Ruginoasa, istorie,etnografie, arheologie, Ruginoasa – cultură şi credinţă. Cartea se încheie cu un Album-foto, în culori, cu aspecte  judicios selecţionate.

Volumul, 301 pagini, beneficiază de o prefaţă, autor prof. Gheorghiţa Durlan, postfaţa pr. prot. Pavel Postolachi, coperta- Mihaela Chiriţă, corector- prof. Petronela Angheluţă, cu un motto din părintele prof. Dumitru Stăniloaie în dialog cu poetul Ion Alexandru – 1988.

Citind cartea despre Ruginoasa, judeţul Iaşi, mi-am reamintit ceea ce  spunea într-o împrejurare Vasile Boroneanţ, arheolog, fost director al Muzeului de istorie a Municipiului Bucureşti, cercetător şi în teritoriu: “Peste tot, oamenii din popor spuneau că se trag din daci. Peste tot pe unde te duceai la sat, ţăranii spuneau că cutare movilă sau val de pământ sau cetate e de pe vremea dacilor. Pentru că nu aveau posibilitatea să citească  operele scrise ale corifeilor latinişti şi spuneau ce ştiau din tradiţie”.

Mi-am reamintit şi despre Dan Alexe, lăudat că le ştie pe toate, care publică la Editura Humanitas, 2015, volumul intitulat “Dacopatia şi alte rătăciri româneşti”, 354 de pagini, din care doar paginile 49-125 răspund titlului, dar în care spune  mai puţine lucruri despre daci, pe care nici nu-i prea vede locuitori în “pustietăţile” Daciei, decât relatează Marian Malciu în numai 15-20 p. din cartea sa despre doar… Ruginoasa.

Completându-l pe Vasile Boroneanţ, zic şi eu, în mai toate monografiile despre localităţi din România, potrivit tradiţiilor şi întâmplărilor din străvechime, citesc cu plăcere şi interes cee ace spun autorii, cum locuitorii se trag din dacii, din Dacia.

Vă prilejuiesc şi dumneavoastră să citiţi un fragment din Ruginoasa, istorie, credinţă şi cultură, de Marian Malciu, Editura Aius, Craiova, 2015:

“…Nu ignor şi nu-mi permit să nesocotesc cu nimic teoria strămoşilor noştri în domeniul istoriografiei – Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Stolnicul Cantacuzino sau Dimitrie Cantemir  –  cu  privire  la  formarea  unuia  şi  aceluiaşi popor într-un spaţiu geografic larg, „de la Tisa până dincolo de Nistru şi până la Marea Neagră şi până în Balcani”, dar nu pot fi de acord cu formularea potrivit căreia acest popor ar fi „Urmaşi direcţi ai romanilor, care au fost chiar şi cetăţeni romani, cu demnitate de romani, dar care, treptat, prin secole, au ajuns să fie numiţi români”. Ar însemna să înţelegem că până la romani nu am existat? Să credem că au venit romanii pe aceste teritorii şi,  găsindu-le  pustii,  le-au  populat  şi  din  acea  populaţie „romană” am provenit noi în decursul timpului? În acest caz, cu cine s-au luptat ei, romanii, pentru a stăpâni acele teritorii? Pe cine au aşezat ei pe Columna lui Traian? Nu este un semn de respect faţă de acel adversar puternic şi viteaz pe care nu l-au putut înfrânge şi cuceri în totalitate?! De ce este cuşma dacă înfăţişată cu un fel de mândrie ce nu poate fi etalată decât atunci când  învingi egalul ori superiorul tău, pentru a arăta lumii că eşti puternic şi victorios? De ce aceşti strămoşi ai noştri, dacii, sunt şi acum expuşi pe socluri, la fel de impunătoare ca ei, în muzee şi mari parcuri din Italia? Pe Columna lui Traian se arată cum vin romanii şi stau de vorbă cu dacii. De ce nu se arată că aveau şi un translator? Pentru că vorbeau liber unii cu alţii, vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe de pronunţie, de accent, de nuanţă…

Istoria ne oferă mai multe variante şi toate, indiferent de cine au fost prezentate şi documentate, conţin multe elemente comune, care sunt de natură a contrazice teoria potrivit căreia românii sunt „urmaşi direcţi ai romanilor”. Iată câteva extrase din scrieri diferite ale unor autori din epoci diferite:

– Pe teritoriul României şi dincolo de acesta, cândva, demult, la începutul primului mileniu înainte de Hristos, locuiau mai multe neamuri de obârşie pelasgă. – „Din Istoriile lui Herodot, se relevă faptul că Pelasgii/ Vlahii (Valahii) – adică Dacoromânii/ Românii – sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, de dinaintea Elenilor/ Grecilor, sunt Thracii Peninsulei Balcanice, Italice etc. Valahia înseamnă ţara Pelasgilor > Belagilor/ Belachilor > Valahilor/ Vlahilor, adică ţara Dacoromânilor/ Românilor, cea mai veche ţară a Europei, întinsă de la Alpi la Don şi Marea Getică/ Neagră, şi de dincolo de Carpaţii Nordici până la Marea Mediterană (Marea Thracică/ Egee). Toponimul Peninsula Balcanică îşi lămureşte semnificatul dintâi în „peninsula Pelasgo-Daco-Thracilor/ Valahilor, adică a Dacoromânilor/ Românilor”; oronimul Munţii Balcani  desemnează, fireşte, „munţii Pelasgo-Daco-Thracilor/  Valahilor, adică ai Dacoromânilor/ Românilor”. („Istoria religiilor”, vol. I, Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara, Editura „Aethicus”, 2001).

–  Cuvântul  pelasg  este  atestat  pentru  prima  oară  la istoricul Herodot  Carianul, care descrie pe larg pelasgii din Grecia, strămoşii direcţi ai aromânilor, în Istorii (I, II, III, IV etc). El  desemnează şi pe strămoşii românilor în orizontul dacic. Orizontul dacic era suprapus în Antichitatea Înaltă cu aria Europei Răsăritene în care a înflorit Civilizaţia Europei Vechi (Old European Civilization – Marija Gimbutas) îndată după Potop (Euxine Flood, Noah’s Flood – Ryan, Pitman et al). Cu trecerea mileniilor, orizontul dacic  s-a restrâns la Aria Lingvistică Românească (din masivul Tatra spre nord-vest, Peninsula Istria la est, Peloponezul la sud, şi Transnistria la est). Această arie lingvistică românească, imposibil de explicat fără a accepta identitatea dintre pelasgi, daci şi valahi, s-a restrâns şi mai mult în istoria contemporană spre teritoriul României Mari.

– Dacia era în antichitate ţara locuită de geto-daci, care erau împărţiţi într-un număr mai mare de triburi şi ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre (sud) şi Carpaţii Păduroşi (nord). În anumite  părţi  chiar  depăşeau  aceste  hotare:  spre  est  peste Nistru, „înaintând până spre Bug”, iar spre vest, „ajunseră până la Dunărea panonică”.

Regatul dacic  a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: ţărmul Mării Negre şi Bugul – spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică şi Morava – spre vest, Carpaţii Păduroşi – spre nord, iar Muntele Haemus (lanţul Balcanilor) – spre sud. Capitala regatului era oraşul Argedava (sursă, „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, C. şi D. Giurescu).

Iată şi alte precizări:

– Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (numită Danubius – de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii” şi că „elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”. („Civilizaţia geto-dacilor”, Liviu Mărchitan)

– Şi Dio Cassius, după ce spune că regele get Burebista i-a zdrobit pe boii conduşi de regele Critasir, mai apoi afirmă că Critasir a fost învins de daci, ceea ce întăreşte faptul că numele de geţi şi daci sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi popor. („Istoria românilor din Dacia Traiană”, A. D. Xenopol). În concluzie, se poate afirma cu certitudine că „dacii sau geţii, sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor”. („Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Giurescu)

– Studiind istoria arimilor, vechi locuitori ai Daciei, care erau numiţi de istorici ai antichităţii rumoni şi rumuni, Nicolae Densusianu (jurist şi istoric român, membru corespondent al Academiei Române) ne explică şi documentează, în „Dacia preistorică” (Editura MENTOR, 2000) concluzia potrivit căreia tradiţiile arimilor ne înfăţişează pe noi, românii de azi, ca autohtoni la Carpaţi şi la Dunărea de Jos, ca descendenţi ai unui popor vechi, numit râmleni şi râmi, care au locuit odinioară pe teritoriul vechii Dacii. „Românii, ne spun aceste tradiţiuni, nu au venit de nicăieri, ci s-au pomenit aici; Românii, de când sunt ei, au stat tot pe aceste locuri; ei sunt aici de la începutul lumii; că sămânţa noastră este de la urieşi şi, în fine, că românii de astăzi s-au numit mai înainte râmni şi râmleni”… „Aceşti râmleni,  din tradiţiunile  poporale române,  nu au  de a  face nimic cu vechii locuitori ai Romei, nici cu vechii cetăţeni ai Imperiului Roman; ei reprezintă, după ideile poporului român, o naţionalitate străveche şi autohtonă a acestor ţări (Moldova, Ţara Românească, Transilvania).

Limba vorbită de aceştia păstra un important fond comun cu limba pelasgă, delimitându-se oarecum de aceasta printr-un anumit concept unitar cu particularităţi regionale determinată de folosirea predominantă caracteristică a unei vocale. Potrivit concluziilor unor cercetători  actuali,  cel  dintâi  dintre  neamurile  pelasge  era  al „dacilor”,  vocala  lor  caracteristică  fiind „a”. Ei documentează existenţa celorlalte vocale caracteristice altor locuri, respectiv „u”, „ă” şi „â”, după care recunoaştem alte neamuri ale aceluiaşi popor istoric. (Fundaţia „Focul sacru”, în „Viaţa Spirituală”).

Dacă aceste „ipoteze” nu sunt suficient de convingătoare cu privire la faptul că noi, românii (valahi, rumâni şi moldoveni), nu suntem urmaşi direcţi ai romanilor, vă propun să aveţi în vedere şi precizările înscrise în „Dacia hiperboreană” a lui Vasile Lovinescu, editura „Rosmarin”, Bucureşti 1996. Este vorba de un studiu publicat într-o revistă din Franţa în anul 1937, în patru numere, reunite într-un volum după moartea autorului. Foarte bine documentat în urma cercetărilor făcute, Vasile Lovinescu subliniază şi susţine că grecii şi romanii din antichitate înţelegeau prin hiperboreeni poporul din prima etapă a omenirii – „vârsta de aur” – sau „domnia lui Saturn” (saturnia regna), care a primit prima tradiţie  spirituală  a lumii şi a fondat  prima  civilizaţie. Altfel spus, acesta a fost poporul care deţinea spiritualitatea primordială a omenirii. Toate celelalte tradiţii spirituale derivă din ea, sunt secundare în raport cu ea. Autorii antici (greci şi romani) afirmă în unanimitate că geţii/dacii/tracii erau un popor hiperborean şi că hiperboreenii locuiau la nord de Dunărea inferioară (Istru). În acest sens, autorul citat mai sus menţionează:

– Pindar: spune că Apollo, după ridicarea zidurilor Troiei, s-a întors în „patria sa de pe Istru, la hiperboreeni” (Olymp, VIII, 47);
– Strabon: „Primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului-Euxin şi a Istrului” (Geografia, XI, 6, 2);
– Clement din Alexandria: îl numeşte pe Zalmoxis, „hiper- boreanul”;
– Macrobiu: „Regiunile udate de Don şi Dunăre pe care antichitatea le numea hiperboreene”;
–  Apollonius  din  Rhodos:  „hiperboreenii  sunt  pelasgi locuind în nordul Traciei” (Argonautice, II, 5, 675);
– Marţial: „Soldat Marcelin, tu pleci acum ca să iei pe umerii tăi cerul hiperborean şi astrele polului getic” (Epigr, IX, 45);
–   Martial:   în  Epigr.   VIII,   78   numeşte   triumful  lui Domiţian asupra dacilor „hiperboreus triumphus” şi „gigantes triumphus”;
–  Martial  despre  Domitian:  „De  trei  ori  a  trecut  prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori şi-a scăldat calul în zăpada geţilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merită şi n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor” (Epigr, VIII, 50).

Dacă se răsfoiesc cu atenţie paginile acestor scrieri, se observă cu siguranţă că aceşti autori (ale căror afirmaţii nu pot fi puse la îndoială, pentru că ei nu sunt istorici români de ieri sau de azi, care ar fi avut vreun interes să modifice istoria atestată prin documente scrise şi mărturii arheologice, interes generat de patriotism local, presiuni politice ori de altă natură) fac, sub o formă sau alta, precizarea că geţii şi dacii sunt una şi aceeaşi populaţie, considerată de lumea antică ramura nordică a marelui neam al tracilor, care locuiau pe teritoriul actual al României. Denumirea de geţi, folosită în special de scriitorii greci, desemnează în ansamblu populaţia geto-dacilor, dar cu trimitere clară la triburile şi uniunile de triburi de pe malurile Istrului, de la Carpaţi şi până la Balcani. Denumirea de daci este preferată de autorii latini, care se referă la populaţia din regiunile intracarpatice şi de vest ale Daciei. Iată, spre exemplu, vorbind despre marea expediţie a lui Darius împotriva sciţilor, Herodot (Istorii, IV, 90-94) spune că regele perşilor, înainte de a ajunge la Istru, „birui mai întâi pe geţi. Aceştia (geţii, n.a.) se cred nemuritori şi sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci.”

Tot cu privire la această perioadă există şi alte ştiri succinte şi generale la Hecateu, Sofocle şi Tucidide (Istorii, II, 96,1). Izvoarele „vorbesc” mai frecvent  de geto-daci începând cu a doua jumătate a sec. IV î.e.n. Istoricul roman Trogus Pompeius (la Iustin, Istoria lui Filip, IX, 2) vorbeşte despre un rex histrianorum, un probabil conducător al geţilor de la Dunărea de Jos. În anul 335 î.e.n., Alexandru cel Mare, potrivit povestirii istoricului grec Adrian (Expediţia lui Alexandru, I, 5), ajungând la Dunăre, întâmpină rezistenţa geţilor din stânga fluviului. O puternică forţă getică avea să distrugă armata macedoneană şi pe comandantul ei, Zopyrion în anul 326 î.e.n., undeva în zona gurilor Dunării, la întoarcerea acesteia din expediţia contra sciţilor (Trogus Pompeius, la Iustin, Istoria lui Filip, XII, 2, 16 şi Curtius Rufus, Istoria lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44).

Iată, deci, o întreagă suită de mărturii care atestă faptul că pe  teritoriul  de  azi  al  României  au  trăit  strămoşii noştri, geto-dacii, care stăpâneau, printre altele, arta războiului, atâta timp cât erau în stare să lupte pentru apărarea propriului teritoriu, de la egal la egal, contra unor armate bine organizate şi instruite, care făcuseră din Macedonia din vremea lui Alexandru cel  Mare,  cea  mai  mare  putere  europeană.  Să  ne  amintim inclusiv faptul că pe la 326 î.e.n. „… Zopyron, guvernatorul macedonean al Traciei a fost ucis într-o expediţie împotriva Geţilor”. La ora respectivă se ştia că Macedonia era deja stăpâna lumii, din India, prin Egipt şi toţi Balcanii. Geţii sunt cei care, nu numai că rezistă invaziei, dar îl doboară pe guvernatorul însuşi, deci erau o forţă militară de invidiat. Iar despre puterea de necontestat a geţilor să ne amintim că „la 292 î.e.n. Lysimachus a penetrat până în câmpia Basarabeană, dar a fost obligat să se predea, dar regele Geţilor numit Dromichete l-a lăsat să se întoarcă  în pace”. Iată,  deci,  cât  de puternici erau  geţii! Nu numai că l-au înfrânt pe Lisimachus, dar şi-au permis să fie generoşi cu un invadator. Presupun că acest gest atât de generos s-a bazat chiar pe marea putere economică şi militară, dublată eventual de o politică inteligentă, de o adâncă diplomaţie, bine pusă în rol pentru asigurarea păcii la hotarele statului dac.

În plus, aşa cum bine se subliniază în numărul din ianuarie 2012  al  Revistei  Basarabia  Literară  (redactor-şef  Mihai Ciubotaru), strămoşii noştri, geţi, despre care vorbim, „…se închinau lui Zalmoxe. Zalmoxe a fost Mare Preot în Dacia şi a produs o revoluţie antică în gândire, care va culmina cu începutul Creştinismului”. Geţii şi dacii au fost propovăduiţi în nemurirea sufletului şi viaţa după moarte, cu mult înaintea apariţiei mişcării Creştine din Palestina. De aceea susţinem că originea creştinismului îşi are izvorul în cultura vremii şi a fost iniţiat tot din spaţiul carpatin. „Zalmoxe s-a reîntors din morţi după trei ani, aşa cum o va face mai târziu Iisus Hristos după trei zile, şi a propovăduit mesajul vieţii veşnice tuturor popoarelor dace”.

Cu menţiunea că nu îmbrăţişez stricto-sensu susţinerea potrivit  căreia  „Creştinismul  a  apărut  pe  cultura  vremii”,  în sensul în care aceasta l-ar fi generat, că ar fi fost izvorul culturii creştine, rog cititorii să mă ierte pentru că îmi permit să privesc acest fapt prin altă prismă! Eu nu cer nimănui să înţeleagă şi să împărtăşească „teoria” mea ca fiind literă de lege şi nici literă de Evanghelie. Creştinismul a fost proorocit, într-un fel sau altul, mai cu seamă de Ioan Botezătorul, dar a apărut, după umila mea părere şi convingere, odată cu anii în care Hristos a propovăduit, până la răstignirea Sa pe cruce, mesajul vieţii veşnice tuturor oamenilor. Că au fost elemente comune, preluate mai apoi din perioada precreştină, cum ar fi sărbătorile de Crăciun, cu Moş Crăciun şi colindele specifice acelor zile, bunăoară, această sărbătoare daco-getică coincizând cu Ziua Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, sunt de acord! Fireşte, iau în consideraţie faptul că proprietarul „hanului” la care au tras Iosif şi Maria se numea Crăciun şi tocmai acest Crăciun, din lipsă de spaţiu, le-a dat voie celor doi să se aşeze în locul destinat animalelor, el neştiind cine sunt şi din ce pricină au ajuns ei acolo unde s-a născut Mesia, adică Cel cunoscut mai apoi ca fiind Iisus Hristos. Iar toate acestea trebuiau să se întâmple întocmai, pentru a se împlini cele scrise în Sfânta Scriptură. Apoi, creştinismul a prins contur, s-a dezvoltat şi s-a împrăştiat nebănuit de departe de acele locuri, în condiţii deosebit de vitrege şi cu mari sacrificii, prin răspândirea Cuvântului lui Iisus prin Sfinţii Apostoli, cărora Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, le-a vorbit după Înviere, în Galileea, la muntele unde El le poruncise să meargă: „Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergeţi, învăţaţi toate neamurile, botezân- du-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţân- du-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei, 28; 18, 19, 20)

În susţinerea opiniei mele amintesc doar câteva aspecte:

– analizând originea Crăciunului vom constata că această sărbătoare are la bază ritualuri religioase păgâne;
–  Biblia  nu  menţionează  data  naşterii  lui  Iisus  şi  nu stabileşte că ar trebui să fie sărbătorită, Dumnezeu, după cum bine se cunoaşte, considerând că orice formă de închinare dezaprobată de El este o ofensă la adresa Lui (Exodul: 32:5-7). De altfel, primii creştini nu sărbătoreau zilele de naştere, considerând că această manifestare este un obicei păgân. Abia în anul 354, în biserica apusului s-a hotărât ca sărbătoarea naşterii lui Hristos să fie făcută în ziua de 25 decembrie, iar în biserica Răsăritului, aceeaşi zi, a fost stabilită în anul 386, după hotărârea sfântului Ion Gură-de-Aur. Această zi a fost preluată de la păgâni, care îl serbau atunci pe zeul soarelui;
– mijlocul lunii decembrie însemna începutul Saturnaliilor, mare sărbătoare romană, care era modelul multor obiceiuri de petrecere cu ocazia Crăciunului, printre care oferirea de cadouri şi aprinderea de lumânări;
– împodobirea pomului de Crăciun în perioada sărbătorilor de iarnă (solstiţiul de iarnă) şi aşezarea sa în faţa locuinţei ori în interiorul acesteia este un obicei provenit din „cultul arborelui”, care a fost, după cum se cunoaşte, foarte răspândit în rândul europenilor păgâni (în special la triburile germanice) şi s-a  practicat   apoi  şi  după  convertirea   lor   la   creştinism. Amintesc faptul că pomii au fost simbolul vieţii cu mult înainte de creştinism. În decembrie, egiptenii antici aduceau în casele lor ramuri verzi de palmier, care simbolizau triumful vieţii asupra morţii;
– luminile de Crăciun existau din vechi timpuri în obiceiurile păgâne ale europenilor la sărbătoarea solstiţiului de iarnă. Ei le aprindeau şi împodobeau locuinţele cu arbori şi arbuşti, care trebuiau să aibă frunza veşnic verde pentru a alunga spiritele rele;
– la români a existat obiceiul stelei, preluată în creştinism pentru a se aşeza în vârful bradului, ceea ce ne conduce cu gândul la steaua care i-a călăuzit pe magi şi la colindele născute apoi („steaua sus răsare ca o taină mare…”).

Cu alte cuvinte, creştinismul a preluat unele elemente ale culturii vremii (cultură păgână), care par a fi comune, la prima vedere, coincid, de altfel, prin multe semnificaţii, ceea ce justifică  într-un fel expresia potrivit căreia „creştinismul a apărut pe cultura vremii”. Firesc, în general vorbind, pentru că orice tip de cultură nu a şters definitiv cultura anterioară, ci doar a înlocuit-o, dar acest fenomen se petrece în timp îndelungat, ca orice fenomen social de amploare…

Pe de altă parte, să nu uităm că pe teritoriul străbunilor noştri creştinismul a fost introdus de Sfântul Apostol Andrei, fiul lui Iona din Galileea şi fratele lui Petru, pescar ca şi el. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, dar de cum l-a auzit pe dascălul său,  arătând cu degetul către Iisus şi zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!” (Ioan, 1, 29),  Sfântul  Andrei  l-a  lăsat  pe  Ioan  pentru  a-L  urma  pe Hristos, zicând fratelui său, Petru: „Am găsit pe Mesia, care se tâlcuieşte Hristos” (Ioan, 1, 41). Astfel l-a atras şi pe Petru spre dragostea lui Hristos. Drept a fost să i se mai spună Sfântului Andrei şi „Apostolul cel dintâi chemat al Domnului”. Tradiţia Bisericii ne spune că, după înălţarea Domnului la cer, „Apos- tolii au tras sorţi şi au mers în toată lumea, pentru propovă- duire. Atunci, acestui întâi chemat i-a căzut sortul să meargă în Bitinia, Bizanţia, Tracia şi Macedonia, cu ţinuturile din jurul Mării Negre, până la Dunăre şi Sciţia (adică Dobrogea noastră) şi până în Crimeia”.

În România, Sfântul Apostol Andrei este socotit ca fiind cel care a propovăduit Evanghelia pe aceste meleaguri. Mărturie stau toponimele din zona Dobrogei, unde a şi locuit o vreme. Peştera Sfântului Andrei şi Pârâiaşul Sfântului Andrei sunt tot atâtea mărturii care dovedesc trecerea Apostolului pe aceste meleaguri. După cucerirea romană din anul 46 d. Hr., Sciţia a fost inclusă în Moesia Inferior. În lucrarea „Despre apostoli” a lui Hipolit Romanul se arată că Sf. Andrei a predicat sciţilor şi tracilor, alăturarea celor două popoare arătând că Scythia Minor (Dobrogea), aflată lângă Tracia, a fost creştinată.

Aceste  ultime  precizări,  părând  a  fi  îndestulătoare,  mă provoacă să nu mai amintesc de Burebista, cum că nu ar mai fi cazul. Totuşi, să precizăm, în baza multor dovezi istorice de necontestat, dragi cititori, că, până la Burebista, dacii au apărut în alianţe cu alte triburi împotriva Imperiului Roman în 112 î. e. n, în 109 î. e. n, în 75 î. e. n.”. Ce presupune prezenţa dacilor în lupta comună împotriva romanilor? Faptul că Dacia a fost adversar constant al Imperiului Roman aflat în expansiune. Ce trebuie să înţelegem de aici? Că Dacia era foarte puternică în  acea  perioadă, atât  sub aspect  economic, cât  şi  militar. Numai fiind astfel putea să-şi permită să se opună expansiunii romane. De ce a trebuit să se opună? Pentru că Imperiul Roman intenţiona  să  treacă  la  nord  de  Dunăre,  adică  pe  teritoriul statului Dac.

Burebista a moştenit o puternică uniune tribală, pe care a transformat-o în stat prin supunerea treptată a tuturor triburilor şi uniunilor de triburi geto-dace către autoritatea centrală. În acest fel a creat primul stat centralizat dac, conform istoricului Iordanes. El şi-a început domnia în anul 82 î. Hr. Şi, ascultând sfatul lui Deceneu, după cum a scris Strabon, „geto-dacii s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”. Ce ne transmite acest fapt? Că Burebista era un rege puternic, ca luptător, conducător şi diplomat, iar supuşii săi îl apreciau şi respectau ca atare, recunoscându-l ca fiind cel mai viteaz şi înţelept dintre ei.

Când a început campania împotriva celţilor de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic, pentru a-şi apăra hotarele şi a asigura integritatea statului său, Burebista a stabilit centrul statului dac în Munţii Orăştiei şi a ridicat cetăţi de piatră. Cele mai  importante dintre acestea au fost: Costeşti,  Blidaru, Căpâlna şi Sarmizegetusa, ultima fiind transformată, până la urmă, chiar în capitală a regatului. Ce se poate înţelege din aceste acţiuni ale sale? Îmi permit să admit că regele Burebista a fost un foarte bun strateg, un conducător cu evidentă clarviziune, mare diplomat şi politician, iubitor de neam şi de patrie!

Potrivit înscrisurilor lui Strabon, „Puterea lui Burebista se întindea  până  la  Marea  Neagră,  unde  aşezările  greceşti  din sudul Rusiei au fost covârşite, la vest dincolo de Tisa, la nord până la Slovacia modernă, iar la sud până peste Dunăre în Tracia, dincolo de Belgrad”. Deci în 50 î.e.n. Dacia era o ţară puternică demografic şi militar, ocupând de fapt tot sud-estul Europei, cu mai multe milioane de locuitori… „Se pare că Burebista a oferit ajutor lui Pompei în 49 î.e.n. şi Cezar a plănuit o expediţie vastă împotriva noului regat”. Aici este vorba despre lupta pentru putere de la Roma, imediat după căderea triumviratului ce purta numele celor trei conducători: Cezar, Crassus, Pompei.

Ce putem deduce, cunoscând aceste date? Un ceva esenţial, care ne va ajuta să înţelegem, mai târziu, multe aspecte referitoare la formarea poporului şi a limbii române. Deci, este necesar să reţinem că Burebista, în calitatea sa de Rege al Daciei, şi-a permis să se amestece în mod direct în afacerile Imperiului Roman, susţinând anumiţi pretendenţi la putere. Firesc, se înţelege că era vorba de acei pretendenţi prin care reuşea – politic, financiar şi diplomatic – să păstreze pacea la graniţele Daciei cu Imperiul Roman. Totodată, se înţelege de la sine că intervenţiile lui Burebista erau în mod sigur susţinute de puterea lui militară şi financiară. În caz contrar, crede cineva că i-ar fi permis romanii să intervină în disputele lor pentru putere? Absolut, absurd!

Era perioada de vârf a regatului Dacic. În această perioadă a fost posibilă construirea podului de piatră peste Dunăre, de către  Apolodor,  iar  acest  fapt  exclude  o  stare  de  conflict deschis cu Imperiul Roman, exclude războiul. În acele vremuri, în lipsa acelui pod de piatră, nu se putea trece peste fluviul Dunărea cu o armată uriaşă, care să aibă capacitatea de luptă necesară înfrângerii unei puteri formidabile, precum era cea a Daciei. Nu cu sabia, lancea, suliţa, arcul şi catapulta se putea porni la un asemenea război pe Dunăre! Podul s-a construit pe timp de pace, în deplină înţelegere, prin contribuţia ambelor părţi. Dezvoltarea comerţului, dar şi schimburile culturale de tot felul între Imperiul Roman şi Dacia, impuneau existenţa sa.

Ei, bine, dacă toate aceste argumente nu v-au convins şi nici nu v-au determinat să imaginaţi o proprie istorie a României, conformă cunoştinţelor proprii acumulate din tot ceea ce aţi însuşit în anii de şcoală ori de studenţie şi din lecturile particulare direcţionate pe această cale, vă propun să facem o scurtă incursiune şi în ceea ce numim, de regulă, formarea limbii române sau, mai oficial, originea şi evoluţia limbii române.

Oamenii de ştiinţă au ajuns la o formulare cât se poate de pertinentă în acest domeniu: „Limba română s-a format, în concordanţă cu poporul român, pe un teritoriu întins, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre, în decursul mai multor secole, începând cu secolul al III-lea înainte de Hristos. Acest teritoriu este cunoscut sub denumirea de Teritoriul Carpato – Danubiano – Pontic.” Este o limbă indo-europeană din „grupul italic” şi subgrupul oriental al „limbilor romanice”, afirmă lingviştii şi istoricii autorizaţi şi recunoscuţi ca atare în plan european şi internaţional.

Poporul român este urmaşul geto-dacilor şi acest adevăr nu poate fi contestat de nimeni, având în vedere numeroasele mărturii istorice de tot felul. Împrejurările istorice au determinat amestecarea geto-dacilor cu colonişti romani aduşi în Dacia, începând cu anul 106, după al doilea război cu Imperiul Roman. De unde erau aduşi aceşti colonişti? Din Roma? Nu, nu numai! Au fost aduşi şi din alte zone ale Europei, Africii şi chiar Asiei, adică din acele zone asupra cărora se extinsese acest imperiu. Aceşti colonişti erau vorbitori de limbă latină populară, limbă pe care romanii au impus-o popoarelor cucerite. Fiind transformată în provincie vremelnică a imperiului, Dacia a fost ocupată de armată, iar acesteia i s-au alăturat negustori şi meseriaşi, care erau aduşi, şi ei, din diferite părţi ale Imperiului Roman şi care vorbeau, fireşte, aceeaşi limbă latină populară (vulgară), nu limba romană!

Civilizaţia  şi  cultura  celor  aduşi  pentru  colonizare,  au făcut ca Dacia să prospere, mai ales că, oricum, fusese şi până atunci o ţară bogată. Este momentul în care i s-a spus „Dacia cea fericită”, adică „Dacia Felix”, în limba latină, aşa cum este menţionată în numeroase izvoare istorice. În timp, puţin câte puţin, populaţia autohtonă s-a deprins cu instituţiile, cu civilizaţia şi cultura romană, iar această asimilare progresivă, impusă de funcţionarea instituţiilor romane, de viaţa în comun a populaţiei autohtone, majoritare, cu funcţionarii imperiului, cu meseriaşii şi negustorii, cu militarii, în ultimă instanţă, a fost numit proces de romanizare.

De aici pornind, de la denumirea acestui proces, presupun, s-a ajuns la afirmaţia potrivit căreia noi, poporul român, suntem „urmaşi direcţi ai romanilor”, de parcă nu am fi existat până în acel moment, până la învingerea lui Decebal şi ocuparea unei părţi a Daciei, care nu acoperă nici o treime din teritoriu! În plus, nu se poate admite că populaţia autohtonă, dacii, era, numeric vorbind, depăşită de colonişti. În plus, aşa cum arată izvoare istorice credibile, recunoscute, de altfel, de marii istorici ai tuturor  timpurilor,  şi  cum  logica  în  sine  ne  convinge,  doar treptat, în timp măsurat zeci şi sute de ani, neamurile supuse de romani s-au deprins să vorbească latina populară.

Este de la sine înţeles că, mai întâi, au învăţat să vorbească latineşte cei care aveau mai mare nevoie să se înţeleagă cu administraţia romană, având în vedere că latina era, de fapt, o limbă folosită doar pentru înscrisuri oficiale şi nu pentru a fi vorbită de populaţie. Romanii nu foloseau limba latină în comunicarea curentă, pentru că nici nu o cunoşteau ori, cu permisiunea ta, cititorule, o cunoşteau tot aşa de bine precum o cunosc italienii din Roma zilelor noastre! Adică… aproape deloc! Admit că latina s-ar mai fi folosit şi în relaţia cu ofiţerii romani, aceştia fiind proveniţi din rândul aristocraţiei Romei sau cu o parte dintre meşterii aduşi pentru înălţarea şi întărirea forturilor, a cetăţilor, precum şi cu amenajarea drumurilor şi a podurilor, cu ridicarea caselor şi implementarea sistemelor de canalizare şi aşa mai departe. Ori toate aceste lucrări se făceau împreună cu oamenii locului, cu dacii, nu numai cu meşterii aduşi de aiurea. În plus, a fost necesar să se vorbească o limbă comună şi cu negustorii de tot felul, iar această limbă nu putea fi decât cea oficială (oare?), impusă de romani, dar este inadmisibil să credem că toţi negustorii cunoşteau această limbă! În aceste condiţii, este firesc să se fi vorbit, un timp de ani şi zeci de ani, în paralel şi combinat, geto-daca şi latina. Acea populaţie formată din autohtoni şi străini avea nevoie să se înţeleagă pentru a-şi desfăşura viaţa, în general vorbind, în condiţii normale, paşnice. Drept urmare, limbajul populaţiei a început să aibă cuvinte din ambele limbi: dacă şi latină populară. De exemplu, ambele „neamuri” de populaţie amestecată rosteau numele multor ape, plante sau animale, în denumirea veche a limbii geto-dace: Timiş, Criş, Mureş, Cerna, Dunăre, Argeş, Jiu, Olt, Buzău, Prut, Siret etc., sau: brusture, mazăre, vatră, cătun, brad, barză, mânz, viezure şi multe, multe altele…deseori, sau de regulă, concluziile istoricilor, mai cu seamă ale celor străini, erau dictate de anumite interese geopolitice. În acest caz, cred că ar fi oportun să facem trimitere la multe izvoare istorice, cel puţin amintindu-le, fără a intra în conţinutul detaliat al înscrisurilor ori în descrierea altor categorii de mărturii istorice:

– În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII) se constata că românii, numiţi de ei vlahi, sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia.
– Cronicarii medievali maghiari constatau că vlahii erau păstorii romanilor”, că ei locuiau în Panonia până la venirea hunilor (sec. V).
– Umaniştii italieni din  secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papă Pius al Il-lea ş.a.) de asemenea erau de părere că românii „sunt de neam italic”.
–  Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Cantacuzino, D. Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene – Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova din „vechii romani”, care au locuit în Dacia.
–  Dimitrie  Cantemir  a  menţionat  şi aportul dacilor  la formarea poporului român.
–  Reprezentanţii  Şcolii  Ardelene  considerau,  însă  fără temei, că dacii au fost exterminaţi (?!) în timpul războaielor cu romanii. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că românii s-au format numai pe suportul dacic, fără o contribuţie substanţială a romanilor.
– La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele Române, unii istorici germani (Fr. Sulzer, I. Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea „Studii asupra românilor”. Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din Transilvania, care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri străvechi. Printre altele, acest R. Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor, care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre, adică atunci când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii, saşii şi secuii. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau.
–  De  asemenea,  este  lipsită  de  temei  ştiinţific  opinia expusă de unii istorici sovietici cum că pe baza populaţiei romanizate, în urma contactelor ei cu slavii, s-au format două popoare separate: muntenii, datorită contactelor cu slavii de sud, şi moldovenii – cu slavii de răsărit. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a două limbi separate: română şi moldovenească.

Susţinute în scopuri politice, aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în izvoarele istorice, care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni, munteni, bucovineni, olteni etc.), şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. Dimpotrivă, izvoarele demonstrează că, indiferent de denumirea locală, ei toţi formează un neam – neamul românesc. Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în Moldova şi Ţara Românească, şi nici rolul ei determinant. Cât priveşte limba, nicio şcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa unei limbi literare moldoveneşti deosebită de cea română. Totodată, nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc, de rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc, oltenesc, ardelenesc etc.) în spaţiul locuit de români”…