Dinspre holm, suspină vântul rătăcit
Și-n sat se frâng luceferi înserând
Iar cerul pare vechi și mai obosit,
Purtând tăceri-n veșnicul vibrând,
Prin foi murinde timpul s-a irosit,
Lăsând doar umbra visului flămând.

Se stinge zarea-n neguri de argint
Și norii curg ca turmele-n apus,
Din căi pustii s-aude jalnicul alint
Al glasurilor celor care s-au dus,
Pe câmp adie recele sticlei flint,
Sub greul sorții care s-a impus.

Pe bolta sură trece-un nor pribeag,
Purtând în sânu’-i umbre fără glas,
Și luna urcă peste-al lumii prag,
Ca o nălucă tristă de pripas,
Iar vremea curge-n veșnicul șirag,
Lăsând tăcerea singură-n popas.

Prin târgul trist al vremilor târzii,
Sunt pașii stinși pe caldarâm uitat,
Iar ochii poartă umbre cenușii,
De vechi nădejdi ce toate-s pe-nserat,
Se frâng în piept tăcerile pustii,
Sub cerul greu de ploi împovărat.

Ca frunza prinsă-n ultimul suspin,
S-apleacă omul trist în al său hotar,
Cu doruri stinse-n sufletu’-i deplin
Și regrete adunate-n para din jar,
El vede vremea cum curge din senin,
Spre țărmul mut al umbrelor ce-apar.

Nici stele nu mai ard ca altădat’,
Pe bolta rece-a toamnei fără glas,
Lumina lor s-a stins și s-a-nnoptat,
Ca visul bun rămas fără de popas,
Iar timpul, crud stăpân neîndurat,
Își poartă pasul către-al lumii ceas.

Sub plopii vechi ai serilor târzii,
Melancolia-și țese vălul greu,
Prin văi coboară umbre fumurii,
Ca gândul ce se pierde tot mereu
Și mor în vânt speranțe aurii,
Fără răspuns din cer ori Dumnezeu.

Dar toamna nu-i decât un prag tăcut,
Pe care viața trece, rând pe rând,
Spre alte zări din veacul nevăzut,
Purtând regretul frunzei la pământ,
Iar omul lasă totul și ce-a crezut,
Ca norul ce se pierde suspinând.