Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 2 (134), Februarie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

O corespondenţă între N. Răutu şi Scarlat Callimachi

Primit pentru publicare: 10 Iul. 2011
Autor: Ionel BEJENARU (n. 24 sept. 1948, Botoșani – m. 7 mai 2013, Iași)
Publicat: 12 Iul. 2011
Republicat: 22 Febr. 2020
© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Purtând antetul Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani, o carte poştală, să zicem, consemnează o corespondenţă între N. Răutu şi Scarlat Callimachi, două cunoscute personalităţi botoşănene. Redăm textul: „Rog pe Onor Dn. Scarlat Callimachi să binevoiască a primi, din parte-mi, cele mai cordiale mulţămiri şi mărturisirea adâncii mele recunoştinţe pentru cuvintele atât de măgulitoare pe care le-am întâlnit în ziarul Glasul nostru nr. 2, din 17 iulie 1937. / Am avut prilejul de a cunoaşte pe distinsul Dv. Părinte, aristocrat, care se impunea prin energia şi frumoasele sale calităţi. Cu o nespusă bucurie văd în Dv. pe vlăstarul energic şi ilustru al unei familii aristocratice, din sânul căreia s-au ridicat pe tronul Moldovei domnitori cu o frumoasă şi temeinică faimă, şi înspre cari, noi cei de astăzi şi de mâine, trebuie să privim, cu adânc respect şi admiraţiune. / Cu cea mai deosebită stimă, N. Răutu, profesor şi Preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Circumscripţia Botoşani – 19 iulie 1937”.

Şi, ca să legăm lucrurile, ca să înţelegem neamul Callimachilor, să-l cităm pe Scarlat Callimachi: „Bunica mea, Zenaida Callimachi, locuia în frumosul palat de la Stânceşti, zidit de vornicul Alecu Callimah pe o străveche proprietate a neamului, Călmaşul – Callimachi. Furtuna răscoalei (n.n. din 1907) a ocolit satul Stânceşti, căci chiar ţăranii localnici au fost paznicii bunicii mele, femeie drept credincioasă, blândă şi apărătoare a celor nedreptăţiţi de oameni sau de soartă. Niciun conac, niciun hambar, plin cu cereale sau gol, de pe moşiile părinţilor mei n-a fost ars de ţărani. O dovadă că ei ştiau să despartă pe stăpânii neomenoşi de cei cu inimă de fiară. În acele zile de dreaptă răscoală, într-o noapte am tras o mare spaimă. Aţipisem fără îndoială, nu demult. Un zgomot straniu venea din stradă. Un cântec pe care nu-l cunoşteam şi urale. Am coborât repede din pat, mi-am lipit faţa înfierbântată de geam şi am privit în semiîntunericul străzii. În faţa gardului înalt de fier al casei, zeci de oameni, ale căror chipuri nu le puteam desluşi, cântau, jucau hore şi se striga ,,ura”. / A doua zi am aflat că oamenii care cântaseră noaptea în faţa casei erau studenţi, care veniseră să mulţumească tatălui meu pentru sprijinul loial care-l dăduse profesorului Nicolae Iorga (n.n. un vehement apărător al cauzei ţărănimii române), urmărit pentru activitatea sa. / Cântecul acela, am aflat mai apoi, era „Deşteaptă-te române!”…

Sigur, cele de mai sus sunt un crâmpei de amintire, dar, fiţi convinşi, are valoarea lui, iar descendentul Callimachilor cu blazon ai Stânceştilor Botoşanilor s-a format, educaţional, şi prin aceasta.