Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ARHIVELE STÂNCEŞTILOR

TEXTUL ŞI MESAJUL UNEI CORESPONDENŢE

Autor, Ionel Bejenaru 

Purtând antetul Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani, o carte poştală, să zicem, consemnează o corespondenţă între N. Răutu şi Scarlat Callimachi, două cunoscute personalităţi botoşănene. Redăm textul: „Rog pe Onor Dn. Scarlat Callimachi să binevoiască a primi, din parte-mi, cele mai cordiale mulţămiri şi mărturisirea adâncii mele recunoştinţe pentru cuvintele atât de măgulitoare pe care le-am întâlnit în ziarul Glasul nostru nr. 2, din 17 iulie 1937. / Am avut prilejul de a cunoaşte pe distinsul Dv. Părinte, aristocrat, care se impunea prin energia şi frumoasele sale calităţi. Cu o nespusă bucurie văd în Dv. pe vlăstarul energic şi ilustru al unei familii aristocratice, din sânul căreia s-au ridicat pe tronul Moldovei domnitori cu o frumoasă şi temeinică faimă, şi înspre cari, noi cei de astăzi şi de mâine, trebuie să privim, cu adânc respect şi admiraţiune. / Cu cea mai deosebită stimă, N. Răutu, profesor şi Preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Circumscripţia Botoşani – 19 iulie 1937”.

callimachi

Şi, ca să legăm lucrurile, ca să înţelegem neamul Callimachilor, să-l cităm pe Scarlat Callimachi: „Bunica mea, Zenaida Callimachi, locuia în frumosul palat de la Stânceşti, zidit de vornicul Alecu Callimah pe o străveche proprietate a neamului, Călmaşul – Callimachi. Furtuna răscoalei (n.n. din 1907) a ocolit satul Stânceşti, căci chiar ţăranii localnici au fost paznicii bunicii mele, femeie drept credincioasă, blândă şi apărătoare a celor nedreptăţiţi de oameni sau de soartă. Niciun conac, niciun hambar, plin cu cereale sau gol, de pe moşiile părinţilor mei n-a fost ars de ţărani. O dovadă că ei ştiau să despartă pe stăpânii neomenoşi de cei cu inimă de fiară. În acele zile de dreaptă răscoală, într-o noapte am tras o mare spaimă. Aţipisem fără îndoială, nu demult. Un zgomot straniu venea din stradă. Un cântec pe care nu-l cunoşteam şi urale. Am coborât repede din pat, mi-am lipit faţa înfierbântată de geam şi am privit în semiîntunericul străzii. În faţa gardului înalt de fier al casei, zeci de oameni, ale căror chipuri nu le puteam desluşi, cântau, jucau hore şi se striga ,,ura”. / A doua zi am aflat că oamenii care cântaseră noaptea în faţa casei erau studenţi, care veniseră să mulţumească tatălui meu pentru sprijinul loial care-l dăduse profesorului Nicolae Iorga (n.n. un vehement apărător al cauzei ţărănimii române), urmărit pentru activitatea sa. / Cântecul acela, am aflat mai apoi, era „Deşteaptă-te române!”…

Sigur, cele de mai sus sunt un crâmpei de amintire, dar, fiţi convinşi, are valoarea lui, iar descendentul Callimachilor cu blazon ai Stânceştilor Botoşanilor s-a format, educaţional, şi prin aceasta.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5