Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 7 (127), Iulie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Arte frumoase. Carte şi Arte româneşti în Franţa (V)

Primit pentru publicare: 28 Iun. 2019
Autor: Paula ROMANESCU
Publicat: 07 Iul. 2019
© Paula Romanescu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

V

      Artă şi istorie la Poitiers

         S-a încheiat Salonul de Carte, ediţia a XX-a, Montmorillon. Iată-mă la Poitiers.

         Puţină istorie ca o poveste de seară n-are cum să ne strice dacă tot am ajuns şi pe aici.

         Nu departe de Muzeul Sainte-Croix se află austerul Palat de Justiţie cu la fel de austera Sală a Paşilor Pierduţi prin care va fi trecut, temerară şi temătoare, ca să se prezinte „la giudeţ” în faţa mai marilor Bisericii, Fecioara aceea din Orléans, după ce-şi părăsise oile pe colina de la Domrémy, unde Fecioara coborâse special din locul Ei menit din cer să-i dea poruncă să nu mai taie frunză la câini – ciobăneştii maidanezi adunaţi pe lângă turme –  şi să pornească la luptă să-şi scape ţara de năvălitorii englezi care nu voiau să se dea duşi de bună voie cât nevolnicul rege Carol al VII-lea era foarte prins cu joaca de-a războiul cu căluţii lui de lemn, cu vânătoarea producătoare de adrenalină fierbinte şi cu amorurile căldicele. 

        Biserica veghea însă vigilentă şi teribilă să nu care cumva să fie cuprinsă de erezie vreo oiţă din turma bipedelor vorbitoare iar fetişcana aceea analfabetă – Ioana D’Arc – pretindea că a intrat în dialog cu Sfânta Fecioară fără … translator angajat de slujitorii religiei cu scaun de la Roma. 

       Lucrul acesta total nepermis ar fi fost socotit prea îndeajuns ca să i se rezerve cu grăbire „ereticei” Ioana un loc pe rugul … purificator al „dreptei credinţe”. 

       Istoria i-a mai dat însă un răgaz.
       Avea o misiune de împlinit! A împlinit-o! Abia apoi – rugul!

        Păşind pe dalele reci de piatră de aici, am simţit şi eu fiorul pe care, înmiit, trebuie să-l fi simţit şi cei chemaţi la judecată din varii pricini câtă vreme Biserica inventase cea mai cumplită măsură de „îndreptare” a rătăciţilor, versus Inchiziţie – for suprem al Judecăţii de la care iadul ar fi putut împrumuta cu umilinţă diavolească procedee greu de imaginat de o minte normală şi, instrumente ultrasofisticate de tortură întru tratarea umbrelor rebele… 

        Dar cine poate spune ce va fi simţit cu adevărat ţărăncuţa din Domrémy pornită să-l găsească pe regele ei (bastardul al cărui tată nici mama lui cam uşurică nu ştia exact ce nume purta!) şi să-i spună că aşa nu mai merge, că Franţa trebuia eliberată şi că ea era gata să pornească la luptă cu oştenii care şi începuseră s-o însoţească, gata s-o urmeze cu credinţă unde era nevoie de braţul lor de fier! 

        Atunci, la Poitiers, Biserica şi curtenii pripăşiţi pe lângă rege la castelul din Chinon, au decis să-i întindă o cursă-mascaradă vizionarei fanatice în credinţa ei că a fost hărăzită de ceruri să salveze Franţa. 

       La mascarade şi carnavaluri se pricepeau de minune şi purtătorii de cruce, şi monarhii cu liota lor de curteni măscărici, dar şi … stupid people care cam ducea lipsă de circ şi de pâine. 

      Au pregătit cică întâlnirea (audienţa, am zice noi astăzi!) dintre trimisa cerului şi unsul (neuns încă!) al tronului, având grijă ca pe scaunul regal să instaleze o paiaţă în straie regale iar el, imaturul rege, să fie amestecat printre participanţii la farsă. 

       Este de la sine înţeles că pe atunci, nefiind nici ziare (pentru cine, când majoritatea francezilor erau neştiutori de carte!), nici televiziune care să prezinte până la greaţă chipurile închipuiţilor încoronaţi, mutra lui Carol cel cu numărul VII nu-i era cunoscută nici Ioanei d’Arc. 

       Istoricii însă ne-au lăsat mărturie (şi scripta manent!) că ea a făcut câţiva paşi spre tronul (jilţ episcopal-regal) pe care era aşezat falsul rege, l-a măsurat din priviri şi, rotindu-şi apoi ochii prin sală, l-a „văzut” pe neisprăvitul căutat şi i s-a înclinat îngenunchind înaintea-i. 

      Se pare că era cel mai urât, deci uşor de recunoscut…
      Restul se ştie. 

      Istoricii au trebuit să meargă la teatru şi, prin veacul al XX-lea, un dramaturg pe nume Jean Anouilh a făcut din Ioana o ciocârlie din cerul Franţei după ce un altul (Ibsen), în ţara lui norvegă, o prezentase pe scenă drept sfântă – Sfânta Ioana. 

      Se mai ştie că a fost şi un episcop de Beauvais, unul Couchon, care avea s-o condamne pe Ioana la ardere pe rug în piaţa oraşului Rouen, spre oroarea (şi încântarea) spectatorilor ahtiaţi după execuţii publice. 

       De unde să fi bănuit ei pe atunci de viul ecou al trompetelor cu zurgălăi din marele circ al „execuţiilor-butaforie” din parlamentele democratice din zilele noastre! 

       Ies din Palatul de Justiţie iar bruma mea de raţiune-realitate mă adapă cu amar. 

       Mă fac a n-o lua în seamă şi-mi ofer o bere rece, hidratantă, frumos disimulată într-un pliant ecleziastic, pe care-o înghit discret, cu sorbituri mici, aşezată pe treptele bisericii din apropiere, tocite de paşii multor generaţii de căutători de cale care să semene a iubire, adevăr şi viaţă. 

       Nimeni împrejur. Nimeni pe stradă. Şi cerul înalt şi indiferent deasupra mea.