De-a lungul timpului istoriografia noastră l-a perceput în general pe Avram Iancu, ca un revoluționar rebel și lider al moților, un fel de căpitan neînfricat al țăranilor în timpul perioadei sângeroase a revoluției din 1848/1849 din Transilvania. Parafrazând contemporanii ”Simion Bărnuțiu a fost mintea, iar Iancu sabia revoluției” de la 1848/1849. Totuși, realitatea și condiția lui Avram Iancu în cadrul mișcării de eliberare națională și socială a românilor din anii revoluției a fost mult mai complexă și mai importantă. Încă din primăvara lui 1848, Avram Iancu s-a afirmat ca un comandant de oști și un conducător lucid și pragmatic al românilor din Ardeal cuprinși între plăcile tectonice ale revoluției maghiare și reacțiunii austriece. Avram Iancu, încă din iunie 1848 s-a impus în fața Comitetului Național de la Sibiu reproșându-i că stă prea mult ”la discuții”, iar el merge în munți să ”facă revoluție”. Văzând cum acționează cumplitele ”tribunalele de sânge” maghiare, care au trimis circa 40.000 de țărani români la moarte și xenofobia guvernului de la Pesta al lui L. Kossuth, care în propria îngâmfare era orbit în refuzul de acordare de drepturi naționale și liberale românilor din Ardeal, Avram Iancu a fost cel mai pragmatic dintre liderii români de atunci, care a înțeles imediat că o alianță cu revoluționarii lui Kossuth este imposibilă. El cunoștea acest lucru și pe propria piele, fiind urmărit cu ferocitate de jandarmii unguri și comisarii guvernului Kossuth pentru a fi arestat. A scăpat datorită lucidității sale și cunoașterii bine a geografiei locurilor și având sprijinul unei rețele de țărani sau intelectuali rurali români. De asemenea, Avram Iancu a înțeles că guvernul austriac și împăratul nu vor fi în stare să oprească revoluția lui Kossuth, iar generalul Puchner, un ofițer egoist și limitat, nu va reuși să-i apere pe românii amenințați de furia armiei conduse de mercenarul polonez J. Bem. Așa că Avram Iancu din ”lagărul militar” din Câmpeni foarte bine organizat militar la începutul lunii septembrie se pregătește să plece spre a treia adunare românească de la Blaj. Liderii comitatului unguresc îl trimit pe pretorul Carol Meșter să-i spună că ei anulează ordinul de arestare ca ”agitator și trădător de țară”, dar să nu meargă la adunarea de la Blaj. Avram Iancu s-a uitat în tăcere la el, poate și cu milă, apoi către cei 6000 de lăncieri și glotași moți strigâ celebrul îndemn, care a intrat în istorie: ”No, hai” . (Horia Ursu, Avram Iancu, Ed. Tineretului, București, 1966, p. 112). Acest îndemn era în spiritul lui Iancu, un om destul de taciturn, dar cu voință de acțiune pentru dreptatea și libertatea poporului. Sunt cunoscute celebrele sale furii când vedea români nedreptătiți de străini. Comisarul guvernului de la Pesta, Nicolae Vay urla ca din gură de șarpe că va trimite 6000 de secui și patru tunuri să împrăștie adunarea de la Blaj anunțată prin chemarea Comitetului Național Român, coordonat de ideologul Simion Bărnuțiu. Țăranii români, care nu doreau recrutarea în armata maghiară și să mai fie iobagi la nobilii maghiari protejați de guvernul Kossuth, s-au îndreptat masiv către Blaj, unde au ajuns să fie circa 60 de mii. Erau furioși după ce la Mihalț au fost uciși 13 români, iar la Luna 20 de țărani nevinovați. Pe 21 septembrie în mijlocul acestei adunări sosește Avram Iancu în fruntea a 6000 de moți bine organizați și înarmați spre surprindera ofițerilor împărătești. Avram Iancu în stilul său direct urcă la tribună îmbrăcat în haine țărănești și cu cămașă orășenească, la gât cu lavalieră, iar la brâu cu două pistoale, și susține cunoscutul său discurs foarte scurt și extrem de penetrant: ”Pretențiile noastre sunt sfinte, precum e sfântă dreptatea și noi românii vom fi gata a le apăra cu orice preț”. Apoi spre încântarea celor prezenți, Avram Iancu își scoate pistoalele de la cingătoarea-brâu și trage focuri de armă în sus. Semnalul de luptă pentru apărarea drepturilor și libertăților națiunii române din Ardeal era clar, ca și calea armată de a le obține.

În zilele de 25 – 26 septembrie 1848, adunarea națională de la Blaj concepe un ”Memoriu al poporului român din Transilvania” către parlamentul de la Viena considerat mai liberal decât curtea de la Viena. Românii ardeleni cer o ”federație”, adică o ”uniune a popoarelor libere”. Ei cer ca și românii din Principate să fie uniți cu românii din Ardeal în această federație de popoare din imperiul austriac liberalizat. Această idee ”daco-română” a fost insuflată participanților de la Blaj de către revoluționarii munteni refugiați aici, dar și de către generalul muntean Gheorghe Magheru, care dorea să-și unească armata sa din Oltenia cu cea a lui Avram Iancu din Apuseni. După cereri sociale, politice și economice, adunarea de la Blaj aprobă două hotărâri care sunt ireconciliabile cu guvernul șovin al lui L. Kossuth: înființarea gărzii naționale române și respingerea uniunii Transilvaniei cu Ungariei, care s-a făcut fără ca românii să fie întrebați. Procesul-verbal al adunării de la Blaj e semant de cei în vârstă și apoi de tinerii revoluționari Laurian, Axente, Ioan Pipoșiu, Jovian Brad, Vasile Tămaș, în frunte cu Avram Iancu, recunoscut ca comandantul militar al românilor ardeleni. Comitetul Național Român într-o scrisoare-apel la 17 octombrie 1848 propune ”scularea generală” și organizarea armată a poporului român, deoarece ”fără rânduială, nu poate fi unire, nu poate fi biruiță”. Trupele de țărani se formează pe ”turme” de 150 -200 de oameni înșirate în ofensivă pe ”două rânduri” în vederea suținerii atacului. Sunt înarmați cu furci, lănci, puști și coase. În 19 octombrie 1848, Simion Bărnuțiu, ca lider al Comitetului Național Român dă a doua proclamație prin care se organizează armata românilor ardeleni după sistemul legiunilor romane. Pentru prima dată românii din Ardeal au un for politic conducător și o armată organizată. Pe fondul înfrângerilor rușinoase ale ofițerilor austrieci față de armatele revoluționare maghiare, românii creează o armată bine organizată, de sine stătătoare, care va ține piept generalului J. Bem și ofițerilor armatei revoluționare a lui Kossuth. (Ștefan Pascu, Avram Iancu, Ed. Meridiane, București, p. 111-120). Baronul Vay după ce încercase să mituiască fără succes pe liderii tinerilor români își dă seamă că situația guvernului maghiar e gravă în Ardeal. La Blaj când l-a privit cu o privire rece și tăioasă Avram Iancu, comisarul Vay s-a speriat și nu a mai avut curajul să încerce să-l mituiască pe Crăișorul Munților. Dacă ar fi încercat nu ar mai fi scăpat cu viață din mâna Iancului. Vay incită 6000 de secui să atace trupele imperiale ale generalului austriac Urban, care suferă înfrângeri succesive în diverse localități, mai puțin la Târgu Mureș. În focul luptelor se ia decizia în mersul evenimentelor sângeroase ca Avram Iancu să devină ministru de război de facto al Comitetului Național Român, un adevărat guvern al românilor din Ardeal. Iancu este rcunoscut de suflarea armată românească din Ardeal ca și comandantul militar al armatei Comitetului Național Român, iar țăranii înarmați îl numeau „ghinărar”, adică general. Istoriografia română nu a subliniat impotanța lui Iancu ca ministru de război și comandant al armatei române în acea etapă a revoluției române, poate că Crăișorul din modestie se numea doar ”prefect al Legiunii Auraria Gemina”. Comitetul Național Român funcționa ca un guvern al românilor, care avea ca ministru de război în funcție și comandant al armatei române pe Avram Iancu. Liderii români recunoașteau Curtea de la Viena, dar acționau în Ardeal ca guvern al românilor de sine stătător. De aceea lui Avram Iancu ca destoinic comandant militar i-a fost greu să asculte de comanda colonelului austriac Losenau în atacurile de la Huedin și Ciucea împotriva honvezilor maghiari din noiembrie/decembrie 1848. Mai mult, Avram Iancu datorită ofițerului de legătură austriac Francisc Ivanovici, un perfid spion imperial ca să-l supravegheze, pierde luptele de la Traniș și Vișag. (Silviu Dragomir, Avram Iancu. O viață de erou, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, p. 186 -189). Avram Iancu realizează că doar pe cont propriu va câștiga luptele cu armatele maghiare și retrăgându-se la Câmpeni își reorganziează armata de moți, țărani și intelectuali, care devine invicibilă în următoarea perioadă ianuarie – august 1849. Austriecii în iarna lui 1849 sunt împrăștiați de oștile maghiare, mai ales de cele ale generalului Bem. Austriecii fug ca lașii în Țara Românească și vor reveni mai târziu cu rușii, iar Comitetul Național Român după ocuparea Sibiului în martie 1849 se retrage peste munți în Muntenia. Doar Avram Iancu și-a dus mai departe cu succes misiunea de ministru de război și comandant militar în ”republica de pe plaiuri” din ”cetatea munților”, administrând și apărând o țară liberă românească în Transilvania după sute de ani de asuprire străină. Care a fost cheia succesului militar al lui Avram Iancu, pe lângă abnegația, entuziasmul și patriotismul țăranilor și intectualilor români ardeleni? Organizarea după modelul militar roman a fost una dintre cheile succesului militar a lui Avram Iancu împotriva unui general mercenar încercat ca J. Bem și a ofițerilor maghiari militari de profesie.

S-a organizat din ordinul Comitetului Național Român o armată română formată din 15 prefecturi, conduse de un prefect cu atribuții adminsitrative și militare. Combatanţii români nu au primit armament de la comandamentul suprem austriac. În total, se apreciază că legiunile româneşti au primit de la austrieci doar în jur de 1.000 puşti, multe din acestea fiind în stare proastă de întreţinere. Din timp în timp, armata austriacă a furnizat legiunilor praf de puşcă şi muniţie, dar acestea au fost procurate şi de către români, prin cumpărare sau prin capturi de la inamic. Majoritatea românilor au fost înarmaţi cu arme albe, în principal unelte agricole, luate din propriile gospodării: topoare, coase, furci etc. O parte dintre ei au fost înarmaţi cu lănci, fiind numiţi lăncieri. Unele surse maghiare indică faptul că unii români au luptat şi cu arcuri şi săgeţi, probabil dintre cei care braconau în zona de munte. Ca armament de foc moţii au folosit tunuri de lemn, de producţie proprie, iar în anul 1849 au reuşit să toarne la Câmpeni două tunuri din metal. În rest, puţina artilerie pe care au avut-o a fost constituită din tunuri capturate de la maghiari.Legiunile nu aveau uniforme, românii luptau în straiele populare obişnuite, cu care erau îmbrăcaţi de acasă. Nu exista un sistem de aprovizionare cu alimente, combatanţii erau obligaţi să îşi aducă mâncare de acasă. De asemenea, nu exista un sistem sanitar organizat. În timpul bătăliilor şi după acestea, răniţii erau îngrijiţi de medicii care se întâmplau să se nimerească în zona de conflict. (vezi Borda, Valentin, Dutcă, Viorica, Rus, Traian – Avram Iancu şi prefecţii săi, Casa de editură Petru Maior, Târgu Mureş, 1997. ISBN 973-97703-7-1 și Gheorghe Anghel – Apud, Nicolae Solomon, prefect de Haţeg şi Hunedoara, Apulum, X, 1972, p. 408.). Cele 15 legiuni erau împărțite în subunități după model roman: decurie (10 soldați), centurie (100 de soldați) conduși de un centurion, iar 1000 de soldați forma un tribunat condus de un tribun. 10 tribunate formau o legiune de 10.000 de oameni. Existau grade de vice-centurion, vice-tribun sau vice-prefect. Un sat trebuia să ofere 100 de soldați, iar o comună până la 300 de soldați, iar o sută de sate alcătuiau o prefectură. Menționez că prefectura Auraria Gemina avea opt tribunate. (Florian Dudaș, Avram Iancu în tradiția românilor, Editura de Vest, Timișoara, 1998, p. 62-63).Inițial au fost încorporați bărbații până la 30 d eani ca apoi și cei până la vârsta de 50 de ani. Între cele 15 legiuni s-au distins în lupte: Legiunea Auraria Gemina condusă de prefectul Avram Iancu, Legiunea I Blăjana a prefectului Axente Sever, Legiunea Auraria și Saline de Turda (zisă și Legiunea Arieșului) sub comanda prefectului Simion Balint și Legiunea Crișana de Zarand având prefect pe Ioan Buteanu. Amintim aici și Legiunea XII Mureş condusă Florian Micaş, ideologul începutului revoluției la Cluj-Mănăștur. Cartierul general al prefectului Legiunii Auraria-Gemina, Avram Iancu, a fost instalat în clădirea în care funcționează în epoca noastră Muzeul Avram Iancu din localitatea Câmpeni, în inima Apusenilor. Cu o asemena armată română bine organizată și motivată, Avram Iancu a rămas după fuga Comitetului Național Român peste Carpați, singurul reprezentant legal ca ministru de război al guvernului legitim al românilor ardeleni până în august 1849 când revoluția maghiară a fost înfrântă și austrieciii cu ajutorul rușilor devin stăpâni din nou în Transilvania și îi umilesc pe români, cu îngâmfare și nerecunoștință, dar Avram Iancu ca fost ministru de război și comandant al armatei române libere nu avea ce negocia cu un împărat care nu recunoaștea drepturile și libertățile neamului românesc. Avram Iancu, ca fost oficial român liber, nu mai putea fi slugă la împărat.

Ionuț Țene