Pentru mine, orice călătorie dincolo de Prut înseamnă regăsirea cu mine însumi. Pământul acesta sfânt, îngenuncheat și renăscut de tot atâtea ori, mă întoarce, de fiecare dată, la el cu atracția magnetică a revenirii la obârșii. Așa s-a întâmplat și ultima oară, când memoria mea afectivă a înregistrat alte trei zile de neuitat.

Am poposit, mai întâi, la Casa-muzeu Grigore Vieru din satul Pererâta, raionul Briceni, deschisă publicului în anul 2015. Aici, s-a născut și și-a petrecut poetul copilăria, alături de părinții săi, Eudochia și Pavel Vieru, țărani români, și de sora lui mai mare, Sofia. Interiorul original al casei adăpostește obiecte personale sau care au aparținut familiei, fotografii și cărți de poezii ale sale. Într-o anexă, fostă bucătărie de vară, sunt expuse volume de versuri, de traduceri și de critică literară, manuscrise, publicații și fotografii. Peste tot, plutesc în aer amintirea vie și duhul blajin ale marelui poet al neamului românesc.

Următoarea destinație a fost Casa-muzeu Adrian Păunescu din satul Copăceni, raionul Sângerei, construită pe locul casei închiriate în care a copilărit poetul și inaugurată în anul 2020. Părinții săi, Floarea și Constantin Păunescu, veniseră de peste Prut în anul 1941 pentru a face carte cu localnicii; tatăl era directorul şcolii unde, astăzi, se află grădiniţa, iar mama preda mai multe materii. Familia lui s-a refugiat în România la venirea rușilor, în anul 1944, astfel încât poetul a trăit în sat mai puțin de trei ani. În muzeu, pot fi văzute leagănul lui din copilărie, volume ale sale de versuri și proză, reviste și ziare pe care le-a editat, manuscrise și fotografii.

A doua zi, am ajuns la Complexul istorico-arhitectural Manuc Bei din orașul Hâncești, raionul cu același nume, în realitate un palat aristocratic cu trei niveluri și o mansardă, inaugurat în anul 2017. După ce Manuc a cumpărat, în anul 1815, moșia Hâncești, cu 300.000 de lei de aur, primul său fiu, Ioan Murat Mârzaian, a început aici, în anul 1857, construcția unui conac cu ieșiri subterane, ziduri de apărare, turnuri de pază, o piscină cu acoperiș, o grădină de iarnă și un parc imens, lucrările fiind finalizate, în anul 1861, de Grigore Mârzaian, fiul său. Astăzi, complexul muzeal este alcătuit din palatul lui Manuc, clădirea contesei, casa vechilului, castelul de vânătoare, turnul de veghe, biserica armenească, fântâna arteziană, grajduri și galeriile subterane.

De aici, am plecat la Galeria colecțiilor Petru Costin a Consiliului Raional Ialoveni (Muzeul Serviciului Vamal) din orașul Ialoveni, intrată în circuitul turistic în anul 2022. A fost impactul cel mai șocant, pentru că muzeul a depășit orice închipuire, vizitarea acestuia durând o oră și jumătate. Zecile de săli ale celor patru niveluri adăpostesc peste 25 de colecții – uniforme militare și speciale, costume de scafandri și cosmonauți, chipiuri ale serviciilor vamale, epoleți, drapele, simboluri ale U.R.S.S., unelte de muncă, radiouri, televizoare, aparate de fotografiat, gramofoane, patefoane, discuri, ceasuri, fiare de călcat, lămpi cu gaz, samovare, arme, icoane, piese de harnașament, potcoave, chei, monede, medalii, cutii de chibrituri, timbre, cărți, documente și multe altele. Fondatorul muzeului deține două recorduri mondiale în domeniu, nominalizate în Guinness Book of Records, și șase certificate mondiale conferite de case de omologare a recordurilor. Tot el a înființat și Colecția muzeală „Vestigii ale epocii sovietice” din Pădurea Condrița, aparținând satului Malcoci, raionul Ialoveni, unde se găsesc peste 50 de statui și busturi ale unor reprezentanți ai perioadei comuniste, precum și două elicoptere și un avion tip Antonov An-2.

Am părăsit cele două muzee de-a dreptul uluit și am ajuns la Mănăstirea Condrița, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, din satul omonim, raionul Ialoveni. Încă de la monumentala poartă de intrare, complexul monastic te întâmpină în liniștea odihnitoare a pădurii cu același nume în care este amplasat. Inițial, acest lăcaș ortodox de călugări a fost un schit, ctitorit, în anul 1783, de ieromonahul Iosif și devenit mănăstire în anul 1918. Prima biserică, având hramul Sfântul Ierarh Nicolae, mai exista în anii 1920, când a fost construită clopotnița, iar a doua, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost ridicată între anii 1895 și 1897. Se făcuse târziu și a trebuit să mă despart de acest paradis coborât pe pământ, deși fântâna cu apă rece și limpede, statuia lui Isus Hristos, hotelul cu cerdacuri și galerii, chiliile tihnite și aleile mărginite de șiruri de brazi și covoare de flori mă îndeamnau, la fiecare pas, să mai stărui.

Ultima zi a călătoriilor mele a debutat cu un popas la Conacul Bogdasarov din satul Piatra, comuna cu același nume, raionul Orhei. Monument de arhitectură de importanță națională, a fost ridicat, în secolul al XIX-lea, de nobilii armeni ai acestei familii, care au venit în Basarabia din Turcia otomană, odată cu Manuc Bei. La începutul veacului trecut, era o gospodărie tipică pentru o astfel de familie, incluzând ferme de păsări, porci, vite și oi, precum și vii și livezi. Complexul era destul de extins, fiind ocupat de acareturi de tot felul, un garaj pentru mașină și tractoare, o minicentrală electrică, o cramă în spatele casei boierești și un lac în față. După anul 1944, conacul a fost, o vreme, închisoare, apoi fermă a colhozului și depozit de cereale, iar bucătăria, anexă la clădirea principală, este, și astăzi, sediul brigăzii de tractoare. Ajuns într-o stare deplorabilă, conacul a devenit proprietate particulară, în prezent fiind în curs de renovare, pentru a fi, probabil, vândut.

Am ajuns, apoi, la Muzeul Conacul familiei „Serghei Lazo” din aceeași localitate, aflat la mică distanță. Și acesta monument de arhitectură de însemnătate națională, are un stil arhitectural apropiat de cel al caselor țărănești, cu amplasarea odăilor în jurul holului central. A fost construit, între anii 1862 și 1865, de Ioan și Matilda Lazo, reprezentanții unei familii basarabene de viță nobilă. După ce în această casă şi-au petrecut viața două generaţii ale familiei, ultimii boieri proprietari au fost Gheorghe și Elena Lazo, părinții „eroului bolșevic” al Războiului Civil Rus, Serghei Lazo, care l-au vândut în anul 1894. În perioada interbelică, aici a fost amenajată școala locală, iar, după mutarea acesteia în noul sediu, în anii 1967-1968, conacul a fost reconstruit și transformat, în anul 1974, în muzeu dedicat „eroului sovietic”, pentru ca, în anul 1993, acesta să fie reorganizat cu destinația actuală. Am plecat cu un sentiment îndoit, oscilând între splendoarea acestei clădiri și omagiul deplasat la adresa unui jalnic simbol comunist, pe care-l reprezintă.

În continuare, pașii m-au purtat la Mănăstirea Hirova, cu hramul Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul, din satul Neculăieuca, raionul Orhei. Lăcașul ortodox de maici a fost întemeiat în anul 1805, de mitropolitul Veniamin Costache, pe locul unui schit de călugări părăsit, care a ars în anul 1803. În locul bisericii din lemn, în anul 1836 a fost zidită actuala biserică de vară din piatră, pentru ca, în anul 1865, să fie construită și biserica de iarnă, aflată în curs de restaurare. Acest lăcaș monahal a fost, cândva, una dintre cele mai mari, mai frumoase şi mai bogate mănăstiri din Basarabia, în perioada interbelică adăpostind aproape 200 de călugăriţe. Mănăstirea a fost închisă de regimul comunist în anul 1959, fiind redeschisă în anul 1990.

Ultimul reper al peregrinărilor mele a fost Mănăstirea Tabăra, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, din satul cu același nume, raionul Orhei. Vechea biserică a acestui lăcaș ortodox de maici a fost ridicată, după unii, în anul 1775, de vătaful Darie Carp, iar, după alții, în anul 1784, de boierul Gheorghe Rusu (Russo). Până în anul 1815, mănăstirea a fost locuită de călugări, iar, mai târziu, aici au fost aduse călugărițele de la schitul desființat Fântâna Doamnei. Așezământul monahal are două biserici – cea cu hramul Adormirea Maicii Domnului, zidită în anul 1828, și cea cu hramul Sfânta Treime, înălțată în anul 1857. Mănăstirea a fost închisă de autoritățile sovietice în anul 1960, când au fost distruse icoanele și cărțile bibliotecii. În biserica de iarnă, a fost organizată o școală, iar, în cea de vară, un club. Maicile au rămas în căsuțele din jurul mănăstirii, în speranța redeschiderii ei, care a avut loc în anul 1989.

Ultimul meu periplu basarabean a luat, astfel, sfârșit; am luat cu mine frumusețea fără seamăn a acestui tărâm sacru și dorința vie a unei noi și apropiate reveniri.

Florin Bălănescu