ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 13 Aug. 2018
Autor: Constantin NIȚU, General de brigadă (r.), prof. univ. dr. ing. Constantin NIȚU,
Cenaclul la distanță
Publicat: 13 Aug. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Călătorii geodezice, Franţa, dar nu despre telegerie cum am anunţat, ci despre ceva mai dificil, despre Istoria relațiilor și a spionajului prin Franța și prin România

             Joc de șah între președinți

 La Paris era sediul NATO. Spionii țărilor foste socialiste, în cadrul războiului rece, urmăreau să obțină informații militare despre țările NATO și despre planurile strategice și operative de la comandamentul NATO. Securistul Mihai Caraman, şeful rezidenţei spionajului românesc în Franţa, devenit spion în occident în 1958, acoperit ca funcţionar la reprezentanţa comercială română, a creat o rețea formată din 13 ofițeri de informații și funcționari francezi, pe unii fiind chiar în birourile comandamentului NATO. Securitatea română colabora cu serviciul sovietic de spionaj, denumit KGB (Comitetul Securității de Stat – Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti), unde a fost școlarizat și Mihăiță-baci.
Vă dați seama ce informații au fost conținute acolo. La descoperirea rețelei s-a stârnit un mare scandal în serviciile de informații ale Franței și ale NATO. S-a luat chiar decizia de a muta sediul NATO de la Paris la Bruxelles, în Belgia, De Gaule însuși fiind de acord cu acest lucru, mutare ce s-a întâmplat în 1967, De Gaule, chiar de „cea”, adică de dreapta precum Orban, Bușoi sau Țurcanu, lăudându-l pe Ceaușescu în 1968.
Caraman, cu acoperire „comercială”, a folosit excelent dosarele burdușite cu informații, acțiunea sa făcând și subiectul unui roman „13 români fac să tremure NATO” (13 Roumains font trambler l`OTAN), iar ca recompensă, după revoluția iliesciano-petreromanistă din 1989, Petrică Neulander, desemnat prim-ministru, îl alege pe Caraman membru în guvern, șef al SIE! Vedeți legătura? Vă amintiți că Petrică, de fete fără de frică (fetele de la Apaca), avea mâinile legate și nu făcea nimic de capul lui sau al Mioarei Roman? Aceasta nu e o defăimare, vere, baroane D. Liviu, cu legea matale!
Așa că nea Mihai Caraman, putea să nu respecte regulile KGB, pregătit (școlit) fiind la Moscova, în spiritul acestor reguli? Probabil că fusese recrutat ca agent KGB în 1950. Că după „defectarea” lui Pacepa în 1978, chiar când eu eram la Hamburg, a fost trecut pe linie moartă. Dar pe 17 septembrie 1998, fiind interogat de Jean-Paul Valat, fostul „număr doi” din DST, Raymond Nart, a declarat că „Mihai Caraman a fost marginalizat de serviciul din care făcea parte pentru că era considerat agent sovietic”.
Însuși fostu-i boss, Ion Mihai Pacepa, șef al DIE până în 1978, a declarat pentru „L’Evenement du jeudi” (21 noiembrie 1996) că Mihai Caraman „este de mult un agent al serviciilor de spionaj sovietice, mai precis PGU (departament al KGB însărcinat cu adunarea de informații din străinătate)”.
Revenind la momentul inițial, totul se întâmpla la câteva luni după ce generalul de Gaulle a revenit la putere şi a pus bazele celei de a V-a Republici, după războiul din Algeria, după anii cu atentate, terorism şi proteste, de care am pomenit în capitolul precedent. Recapitulând acum la rece, având în vedere ce a spus la București De Gaule despre Ceaușescu, naționalismul lui, cererea acestuia către militarii americani de a părăsi Franța, tare mi-e teamă că „descoperirea” rețelei Caraman ar fi fost ceva premeditat, dar asta nu o vom ști niciodată.  Oficial, se spune că totul s-a datorat trădării adjunctului lui Caraman în ale spionajului, Dan Iacobescu, ofiţer din ambasada română din Paris, care a trecut canalul în 1969 la englezi, așadar la un an după vizita lui De Gaule la București, s-a pus la dispoziția  MI 6 şi a dat totul pe goarnă, poate de capul lui, dar parcă mai degrabă la ordin, în cadrul „luptei dintre servicii”!
Au căzut atunci, printre cei 13, francezii recrutați de Caraman, pentru bani, din lăcomie, alţii din motive ideologice sau pentru sex, precum Imre Nahit, Robert Van de Wielhe, Francisc Roussilhe, Pierre Rocheron, colonelul Charles de la Sale, fost pilot de vânătoare din escadrila Normandie-Niemen, care s-a sinucis. Oare de ce în 1969, la un an după vizita lui De Gaule la Ceaușescu, Caraman, a fost doar expulzat și nu judecat? V-ați prins? Colaboratorii francezi au fost judecați și condamnați  în anul 1971, la un an după căderea lui De Gaule, de către Curtea de Siguranță a Statului (Court de Surete de l’Etat).
            Și așa au continuat evenimentele precum cel cu dispariția la Paris a lui Virgil Tănase în 1982, când la putere era Francois Mitterand, pentru care e decorat la București de Ceaușescu agentul român, Matei Haiducu (Hirsch), când Francois Mitterand amână, apoi anulează definitiv vizita in România. Haiducu se întoarce în Franța, unde își duce și familia, apoi se anunță că Tănase nu a dispărut! Acum faceți legătura cu 1989? Abia după „îngrămădeala din decembrie”, inclusiv cu participarea „ziariștilor” francezi, la câtva timp, Mitterand a venit la București, dar la Iliescu! Ulterior, Haiducu, Tănase și Goma apar împreună la o conferință de presă, Haiducu se predă DST! A dracului chestie! Se  zice că N. C. dăduse ordinul să îi omoare pe Goma și pe Tănase! Să nu fi știut nimic „gagiii” Postelnicu și Vlad?

Cu președintele socialist Francois Mitterand a fost prieten bun și Charles Hernu, ministru al apărării între 1981 – 1985. Dar „gagiul mason” Hernu, vorba dacului Mădălin Voicu, a fost spion în favoarea țărilor din Tratatul de la Varșovia. Asta s-a demonstrat mai târziu, când Mihai Cara(i)man, șeful noului SIE a predat DST, la Paris, „dosarul Charles Hernu”. Tânăr politician de „hăis”, Hernu  a fost recrutat de un spion bulgar, Raiko Nikolov, având numele de cod „Vinogradov”, furnizând mulți ani, contra cost, informații utile esticilor. Ajuns deputat, pe Hernu îl preia pe cont propriu KGB (sub numele de cod „Andre”).
Când vine la putere De Gaule în 1958, nu mai e deputat (tocmai când Mihai Caraman soseşte în Franţa). În 1962 Hernu acceptă să dea informaţii românilor (Hernu primise de la DIE indicativul „Dinu”). Apoi, ca primar și deputat, din nou colaborează cu KGB, a vândut informații de top. Și devine ministru al apărării sub Mitterand. Francois! Dosarul predat la DST de Caraman, şeful SIE, a fost arătat lui Mitterand, care a cerut ca totul să rămână strict secret. Abia în 1996 presa pariziană a aflat. Dar Hernu murise în 1990.

Am redat faptele ca mîine-poimâine să vă pot vorbi, tot aici, despre unele   nedumeriri la revoluție sau la „îngrămădeala din decembrie” 1989 (vedeți și acum că e gata să apară un „Maidan” în București chiar în 2018, la un secol de la Marea Unire)