CÂND CÂNTĂ VIVALDI

Când cântă Vivaldi, se trezește pământul,
iar iarba își scutură roua din noapte,
prin ramuri se-ntoarce ușor începutul
și soarele urcă pe cer însoțit de șoapte.

O vioară aleargă prin flori nevăzute,
ca un fluture alb peste câmpul în floare,
iar clipele vechi, de uitare pierdute,
se-ntorc înapoi, învelite-n culoare.

Aud primăvara cum bate la poartă,
cu pași de copil și cu râs cristalin,
iar inima mea, care uneori poartă
atâta tăcere, se umple de senin.

Și parcă nu-i vârstă, nici ieri, nici mâine,
nici umbră pe drum, nici sfârșitul lui Crist;
doar cântecul curge ca apa din pâine
și lumea renaște sub mâna de artist.

O, muzică sfântă, ce știi să ne-aduni
din toate tristețile risipite-n zare,
tu faci dintr-o clipă o mie de minuni
și sufletul nostru — grădină cu soare.

Când ultima notă se stinge-n tăcere,
rămâne în noi un ecou luminos:
că viața, oricât ar avea  durere,
mai poate o dată să-nflorească frumos.

Al.Florin Țene