Primit pentru publicare de la autor, Ion N. Oprea, 23 iunie 2014
Editor: Ana Maria Maluș, 23 iunie 2014

Cartea lui Aurel Cordaş, Iaşi (I)

    Evoluţia monedei naţionale şi a sistemului monetar în România

 

           -probe evidente a existenţei scrisului şi civilizaţiei dacice –

 

La Editura Ştef, Iaşi, 2014, sub semnătura economistului Aurel Cordaş, referent ştiinţific pe probleme economice la revista Lohanul, magazin cultural-ştiinţific, Huşi, autor şi a altor volume în domeniul economic, a fost publicat în prima parte a anului documentarul Evoluţia monedei naţionale şi a sistemului monetar în România, probă evidentă şi a existenţei scrisului şi civilizaţiei dacice.

Structurată în 22 capitole, cartea evidenţiază în cele peste 200 de pagini, deci un studiu sinteză, apariţia, întrebuinţarea şi evoluţia banilor şi funcţiile lor, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, cu ilustraţii de mare valoare şi claritate fotografică, în primul rând.

Ca cercetător în domeniul dacic, şi nu numai, ca răspuns şi la o cerinţă a subsemnatului, autorul reuşeşte şi înfăţişează cu  deosebită detaşare de cercetător al problemei, pagini importante destinate strămoşilor noştri dacii, referindu-se la apariţia banilor atât la nivelul individului, ca persoană producător-consumator, ofertant de forţă de  muncă şi participant la piaţa confruntărilor economice, cât şi la nivel macroeconomic, adică al marilor confruntări naţionale şi ale  tuturor statelor lumii.

Deci un volum de mare interes, care, într-un fel, în subsidiar, dar cu tentă din care nu lipseşte ceea ce numim patriotism, ne trimite la mereu proaspăta întrebare: unde, în ce parte a lumii, mai sunt găzduite, spre fala acelora, şi paguba românilor, aurul dacic şi marele arhive ale României, deci banii noştri, nevalorificaţi nouă?

Fără a ne pierde în propriile comentarii sau discuţii la carte, de natură să atingă păgubos sau să lărgească esenţele, redăm „Antichitatea geto-dacică”, aşa cum o arată însuşi autorul în capitolul II al Scurtei introduceri: …„Folosirea monedei în Dacia reflectă direct multitudinea schimburilor comerciale. Deşi moneda propriu-zisă a apărut în regatul Lidia (Asia Mică), a fost împrăştiată cu mult succes, de negustorii greci, prin intermediul numeroaselor colonii greceşti pe litoralul Mării Mediterane şi întregul litoral getic al Mării Negre. De aici, contactul comercial cu triburile geto-dacice aflate pe spaţiul dintre Carpaţi, Munţii Balcani şi fluviu Nistru a fost inevitabil.

În timpul regelui geto-dac Burebista (70-44 î.H.) se generalizează circulaţia dinarului roman şi imitaţiile acestuia. Negustorii străini puteau să ia din Dacia, la schimb, cereale (Dacia mai era numită „hambarul zeiţei Ceres”), animale, miere de albine, ceară, peşte. Populaţia locală era interesată să cumpere: unelte, ţesături, ulei de măsline, vase de lut de mari dimensiuni, produse meşteşugăreşti.

Forţa militară, politică şi economică a regatului dac condus de Burebista (70-44 î.H.), marele preot şi rege Deceneu (c. 44-27 î.H.), Comosicus, Corillus, Scorilo, Duros-Diurpaneus (c. 68-87 d. H.), Decebal (87-106 d. H.) este reflectată şi de imensa pradă de război capturată de Traian (Marcus Ulpius Nerva Traianus) – 53-118 – , împărat roman (98-117), în urma celor două războaie dacice (101-102 şi 105-106).

Documentele timpului spuneau că din Dacia s-au luat 5.000.000 libre de aur şi 10.000.000 de libre de argint (1 libră romană însemna 327,45g., adică 12 uncii; 1 uncie, egal 27,28 g), raportul aur-argint fiind de 1:11, în timpul lui Domiţian.

Amintim că libra romană (as-ul libral) era unitatea de masă principală, de bază, folosită în stabilirea greutăţii şi valorii la romani, mult  înainte de apariţia monedelor, fiind în vigoare până la introducerea as-ului ca unitate de masă (ponderală).

As-ul (libra canonică) însemna 273 g.- 12 uncii; 1 uncie, 23 g; 1 as, egal 12 uncii, în etapa Republicii aristocratice  (secolele VI- III î.H.), a fost unitatea de bază a sistemului monetar, termen general pentru bucăţi de aramă, bronz, minereu, care în această etapă a ajuns să indice moneda însăşi, nu masa metalului. Greutatea  monedei s-a redus  treptat de la libra romană (asul libral) până la 1/12 parte dintr-o libră.

Descoperirile numismatice dovedesc că pe teritoriul românesc a existat din timpuri antice o activitate economică importantă şi implicit, interes pentru monedă. Astfel, emisiunile  monetare ale Histriei (secolul V î.H.) ocupă primul loc în rândul monedelor bătute în Antichitate în ţinuturile dacice. Pătrund apoi în Dacia monede republicane (denarul) şi imperiale romane (secolele I-III), urmate de monede bizantine (nomisma, hyperperul etc.). Moneda românească a apărut în Evul Mediu românesc, ceva mai târziu decât în Evul Mediu apusean”.

Despre interesul roman pentru aurul din Dacia găsim mărturii concrete în cartea-manuscris „De bello Dacico”, oferită de Simion Lugojan, comentată de Pirtea Maria, Oradea, octombrie 2006, Editura de Vest, Timişoara, Piaţa Sf. Gheorghe nr.1, în 1966, realizată după însemnările lui Traian Cuceritorul, unde şi citim: „De aici am pornit în susul văii râului Ampelus (Ampoiul) şi am ajuns în regiunea de unde îşi extrăgeau dacii aurul. Am dat şi aici  o atenţie deosebită organizării şi exploatării aurului mult râvnit, la care, ajunseserăm, în sfârşit, după atâta trudă, fiind, după părerea mea, regiunea auriferă cea mai bogată din lume”.

După referiri explicative privitoare la necesitatea apariţiei banilor, cu subliniere a genezei, evoluţia  istorică a formelor de existenţă a lor, Aurel Cordaş insistă în capitolul II al cărţii „Moneda în antichitatea dacică, greacă şi romană”, scriind: ,,,„Istoria neamului nostru s-a desfăşurat pe un teritoriu cuprins între linia  formată de Munţii Pindului-Marea Egee-Strâmtoarea Dardanele (Hellespont)-Marea Marmara- Strâmtoarea Bosfor-Marea Neagră la sud-est, Carpaţii nordici, izvoarele Vistulei şi râul Morava la nord-vest, apele Bugului la est şi Marea Adriatică la vest.

Marele istoric Herodot spunea că neamul tracilor este cel mai mare din lume, după cel al inzilor.

Din  marea masă a tracilor se delimitează în mileniul I î.H. în spaţiul carpato- danubiano-pontic o ramură nordică distinctă, formată de triburile geto-dacice.

Izvoarele istorice greceşti şi apoi cele latine  din Antichitate  vorbesc despre triburile geţilor (secolul VI î. H.) în regiunea Dunării de Jos, apoi despre triburile dacilor în Banat şi Transilvania.

Nucleul  istoric al viitorului  popor român se desfăşoară pe o zonă cuprinsă între  Dunăre, Tisa, Marea Neagră şi Nistru. Unul dintre regii geto-daci, Burebista (c. 70-44 î, H.), spun istoricii,  a unit sub conducerea sa toate triburile  cuprinse între Carpaţi, Nistru şi Munţii Balcani.

În secolele VII-VI î. H. are loc Marea colonizare, când grecii au înfiinţat o serie de colonii de-a lungul ţărmurilor nordice ale Mării Egee, Chersonesul tracic (peninsula Galipoli), Propontida (Marea Marmara), Bosforul ca şi pe ţărmul apusean al Mării Negre. Aceste ţinuturi locuite de triburile trace au fost ţinta preferată a elenilor în căutarea de noi patrii.

Intensificarea schimburilor comerciale între triburile geto-dacice şi coloniile greceşti au condus la necesitatea apariţiei, pe lângă trocul clasic şi al unor monedă-marfă, precum vârfuri de săgeţi turnate, diverse ustensile, lingouri etc.

Odată cu descoperirea şi răspândirea utilizării metalelor, apar „uneltele de metal” din bronz, aramă, argint sau chiar aur şi care se foloseau şi ca bani.  Aceste „monede-unelte” în zona Mării Mediterane aveau şi forma de cuţite, securi, mici căniţe, suliţe-frigări pentru uz  domestic şi religios, numite obeloi (mai târziu, obol devine numele unei monede clasice). Se poate vorbi de perioada  metalului-monedă (aur şi argint nemonetar).

Astfel de obiecte-monedă au fost în Dacia, toporaşele de bronz, care având, de regulă, aceeaşi mărime şi greutate, reprezentau o unitate de măsură aproape fixă. Mai târziu apar inele-monede, verigi de sârmă de aur sau argint, aproximativ  la fel între ele ca mărime, greutate şi care, prin aceasta, reprezentau  o unitate de măsură fixă.

Ştim că toate acestea şi multe altele au constituit precursoarele  monedei propriu-zise, turnate şi mai apoi bătute în ateliere sau monetării specializate, având semne şi simboluri distinctive.

În antichitatea greco-romană a existat întotdeauna un raport direct şi o concordanţă între sistemele de greutate (ponderale) şi diferitele categorii de monede.  Pentru a uşura schimbul de mărfuri fiecare monedă corespundea unei anumite greutăţi. De  aici, denumirea monetară s-a suprapus pe denumirea unităţilor de măsură a greutăţii.

Elementele sistemului de greutate grecesc erau în ordinea mărimii: talantul, mina, drahma şi obolul. Talantul era egalul a 60 mine, mina – 100 de drahme,  şi drahma însemna şi 6 oboli.

Talantul a fost folosit de multe popoare în Asia Mică/Anatolia (peninsulă care formează partea de vest a Asiei, aflată între Marea Neagră la nord, Marea Mediterană la sud, Marea Egee la vest şi Marea Taurus la est). Înainte  de a fi denumire  a semnelor monetare mari, talantul a fost unitate de măsură a greutăţii în Grecia Antică, diferind de la o cetate la alta, cu valori diferite într-o serie de  ţări din jurul Mării Mediterane. Astfel, un talant avea: în Grecia aproxmativ 24-26 kg.; în Egipt – 30,3 kg.; în Biblie se indică 34,5 kg (36 kg.). Pe malul estic al  Mării Mediterane, aflăm din  Biblie, talantul era egal cu 3000 de sicli, adică 12 drahme sau 36 kg.

Drahma  este menţionată în Evanghelia lui Luca (15:8) şi era echivalentă  cu un denarius roman. Didrahma sau moneda de 2 drahme era folosită de evrei  pentru plata jumătăţii de siclu ca taxă anuală pentru   Templu (Mat. 17: 24). Evreii puteau folosi doar jumătate de siclu, singura care nu avea efigia unui împărat şi era deci acceptată de Templu.

Încă de la primele  monede evreieşti s-a ţinut cont de restricţiile impuse de cea de a doua poruncă din Decalog, Vechiul Testament: „să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo  înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri sau pe jos pe pământ…” în sensul că modelele de pe monede s-au limitat strict la ornamente  florare sau natură moartă.

Cererea acestei monede fiind mai mare decât oferta, zarafii le vindeau mai scump decât valorau, obţinând profituri mari…”

Cu drahma, spune autorul,  atunci se putea cumpăra o oaie, iar un bou costa 5 drahme. În etapa Republicii  aristocratice unitatea de bază a sistemului monetar la romani  devine as-ul care raportat la valoarea animalelor însemna: o oaie se cumpăra cu 10 aşi, un bou cu 100 de aşi.

Începând din secolul III î. H. denarul devine prima monedă de argint, are şi submultiplii (quinarius, o jumătate de denar, de exemplu). În epoca Imperială, secolele I î.H. – V d. H. sistemul fiscal se diversifică, se bate şi monedă de aur, aureus sau denarius aureus, ca în etapa Dominatului sau a Imperiului Roman târziu, secolele III-V d. H.,  să apară moneda de aur, solidusul, cu pretenţii de salvare a economiei romane mult decăzute.

Cât priveşte monedele din Dacia, autorul reliefează că numeroasele tezaure descoperite în ţara noastră probează că primele monede au fost bătute în cetăţile-porturi: Histria (480 î.H.), Tomis, Calatis, în secolele V-III î.H., fiind în circulaţie monede republicane şi imperiale cum ar fi stateri de aur, tetradrahmele, drahma, cu desene şi inscripţii, cum ar fi  Istri.

Un subcapitol al cărţii fiind destinat imitaţiilor monetare geto-dacice, perioada închegării primelor formaţii statale locale, Aurel Cordaş exemplifică, scriind (p.43-44): …“  La Huşi (Vaslui), pe „Drumul dintre vii”, în 1922 şi 1964 s-au fost găsit două tezaure cu monede de argint, imitaţii al tetradrahmelor lui Filip al II-lea. Cel de Epureni-Huşi, descoperit în anul 1922, prezintă un inventar compus din 79 monede, 4 fibule şi două brăţări, toate din argint. Piesele  monetare fac parte din grupa celor de « tip Huşi-Vovrieşti », au o uzură pronunţată şi tăieturi adânci. Pe avers  (una din cele două feţe ale unei monede, care conţine informaţia cea mai importantă şi pe care se află însemnele autorităţii şi care garantează titlul,  greutatea şi valoarea emiterii, latinescul aversus – opus) au chipul lui Zeus iar pe revers un călăreţ sau figura lui Apolo” (V.M. op. cit.).

În volumul la care ne referim – Evoluţia monedei naţionale şi a sistemului monetar în România – sunt redate  în foto imaginile  Tetradrahmei dacice de argint tip  Huşi- Vovrieşti, descoperită la Epureni-Huşi, 13,66 g. sec. III – II î. H.  Zeus bărbos, laureat şi un călăreţ cu o ramură în mână, imitaţia tetradrahmei de argint Filip al II-lea, sec. IV-III î.H. cu Zeus privind spre stânga şi un călăreţ cu o ramură în mână dar şi alte relicve: Tezaurul de argint aurit, sec. IV î. H., descoperit la Agighiol, Tulcea, Aureus Traian şi Columna sa ridicată la Roma, Coiful de paradă din aur, 770 g. sec IV î.H., descoperit în 1928 la Coţofăneşti, Prahova, Diademă de aur, sec.III î.H., descoperită la Buneşti-Avereşti, Vaslui, Brăţară dacică din aur, sec. I î.H. – I d.H., descoperită la Sarmisegetuza, diferite efigii  ale monedelor  la care ne-am referit.

Alt subcapitol este destinat monedelor statelor vecine pe teritoriul Daciei, dovadă a relaţiilor comerciale în epocă, noi oprindu-ne asupra următorului subcapitol care tratează… Misterele cosonilor dacici, despre care citim: “Astăzi se cunoaşte că aceste monede de aur cu o concentraţie de metal nobil extrem de pură şi cu o greutate medie de peste 8,40 g.de aur, au fost executate de atelierele de monetărie daco-getică (şi li se redau efigiile n.n.,p 46). Cosonul de origine geto-dacică imită denarul roman republican (509-27 î.H.) din epocă, deşi are greutatea staterului greco-macedonean. Moneda este numită astfel după numele gravat pe ea şi prezenta pe avers o acvilă cu aripile deschise aşezată pe ghioaga lui Hercule şi care strânge în gheara ridicată o cunună de lauri, iar pe revers, un magistrat (consul) roman încadrat de doi lictori (persoane ce însoţeau pe înalţii demnitari romani) purtând pe umeri fascii (securi legate în mănunchi de nuiele), simboluri ale autorităţii magistraturii (puteau pedepsi cu securea sau cu nuiaua).

În arealul sitului arheologic de la Sarmisegetuza Regia, zona centrală a Daciei, după 1989, s-au dezgropat ilegal tezaure însemnate de cosoni, ce au ajuns pe piaţa neagră din străinătate sau în colecţii private”…

Cele de mai sus spuse explică şi ceea ce se întâmplă astăzi la Roşia Montană unde avem în faţă şi alţi năvălitori, dar şi marea neglijenţă a autorităţilor Statului român care nu veghează suficient la ce se întâmplă cu bogăţiile care au mai rămas ţării. Presa recentă (şi Ziarul de Iaşi, 14 mai 2014), de exemplu, . vorbea despre „140 de monede dacice din aur, găsite într-o vizuină de vulpe”,  cosonii Daciei, pe care îi prezintă Aurel Cordaş în recenta sa  carte „Evoluţia monedei naţionale şi a sistemului monetar în România”,  Editura Ştef, Iaşi, 2014,  în care, în  autograful pentru mine notează: „Această carte a apărut după o idee a lui Ion N. Oprea”, detailând aprecierile.

Dar iată şi ce scrie Ziarul de  Iaşi despre monedele găsite: „Un număr de 140 de monede dacice din aur – kosoni – au fost găsite de trei copii de 11 şi 12 ani, din judeţul Hunedoara, într-un  recipient din plastic ascuns într-o vizuină de vulpe, în Munţii Orăştiei, o parte fiind predate autorităţilor, care spun că banii au legătură cu o anchetă în desfăşurare…”

Cartea lui Aurel Cordaş are, cum am spus de la început, cuprindere largă şi este de interes major pentru oricine, bibliografia şi imaginile evidenţiind-o, ca şi copertele sugestiv realizate şi care indică de cine depinde statornicia în emiterea şi menţinerea valorii banului la români: BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI.