Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Cercetarea artistică, între semiotică şi reflexie teoretică

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 2 (122), februarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Cercetarea artistică, între semiotică şi reflexie teoretică

Primit pentru publicare: 05 Febr. 2019
Autori: Cosmina Marcela OLTEAN, U.A.G.E, Master II Interdisciplinar, sem.1 – redactor șef adj., Revista Luceafărul
Publicat: 06 Febr. 2019
© Cosmina Marcela Oltean, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

 

Cercetarea în sens larg înseamnă abordare organizată, analiză sistematică a informaţiei şi contribuţie la cunoaştere. Cercetarea se materializează în urma stabilirii unui discurs, după ce are loc delimitarea ariei cercetării, stabilirii bibliografiei specifice şi adaptarea unei serii de metode. Cercetarea înseamnă o investigaţie ce are ca rezultat o îmbunătăţire adusă cunoaşterii sau unei ramuri dintr-un domeniu. Cercetarea poate fi rezultatul fie al unei descoperiri accidentale, fie al inspiraţiei[1], e de părere Annette W. Balkema. Cercetarea se construieşte cu ajutorul unei metodologii prin formularea unor întrebări şi dovedirea răspunsurilor posibile. Aceasta se bazează pe legătura metodică dintre întrebări şi răspunsuri.

Cercetarea, proces logic şi linear construit pe baza a ceea ce ştim în încercarea de a afla mai mult din ceea ce nu ştim încă, încearcă să răspundă unor probleme desprinse din realitate.[2] O abordare similară întâlnim în cercetarea artistică, însă aceasta nu este caracterizată de o metodologie rigidă. Cercetarea artistică se diferenţiază de cercetarea academică sau ştiinţifică prin faptul că aceasta are tendinţa de a trece peste limitele dintre lucrarea de artă şi studiile teoretice.[3] Cercetarea artistică, o investigare a diferitelor teme din sfera artelor, este trans-disciplinară. Aceasta nu trece doar prin diferite subiecte şi peste limitele dintre opera de artă şi discurs, ci şi prin discipline teoretice precum filosofia, estetica, istoria artei, sociologia şi altele.

Cercetarea bazată pe artă a apărut ca o extensie a studiului naturii experienţei artistice şi se defineşte prin folosirea sistematică a procesului artistic, generator de expresii artistice în diferitele sale forme.[4] Această formă de cercetare propune o investigare a experienţelor umane prin intermediul artei, folosind adesea instrumentele psihologiei. Astfel se creează un raport între artă şi ştiinţă.[5] Trebuie punctat faptul că ambele, atât arta cât şi ştiinţa, folosesc experimentul cu scopul de a acumula informaţii şi de a genera cunoaştere.

Artistul şi munca de cercetare

Cercetarea se bazează uneori pe reproducerea, repetarea şi transformarea unor noţiuni sau a unor fragmente de cunoaştere. În cazul cercetării artistice, cunoaşterea nu poate fi reprodusă atunci când practica artistică se vrea diferită, unică.[6] Cercetarea artistică se poate materializa sub forma unor texte sau a altor forme de verbalizare, sub forma unor lucrări de artă sau într-o lucrare ce combină partea vizuală cu cea discursivă. Astfel, lucrarea de artă poate fi însoţită de o parte discursivă în care se prezintă conceptul, contextul şi procesul în urma căruia a apărut lucrarea. Frank Mandersloot consideră că cercetarea poate fi pre-linvistică, discursivă şi post-vizuală.[7] În „Artistic Research”, editorul Henk Slager afirmă că cercetarea condusă de un artist nu are la bază o abordare obiectivă, empirică, ci una subiectivă, fiind orientată către o cunoaştere de tip local, particular, unic şi nu răspunde aplicării unei metodologii rigide.[8] Jan Kaila este de aceeaşi părere şi punctează faptul că aspectul artistic al cercetării artistice a fost mereu criticat pentru gradul ridicat de subiectivitate şi relativitate.[9]

O idee preconcepută despre cercetarea artistică este aceea că artiştii angajaţi în munca de cercetare se concentrează asupra artei proprii şi scriu despre practica lor artistică. În realitate, artiştii trebuie să evite această cercetare a sinelui[10], e de părere Jan Kaila. În modernitate, se credea că verbalizarea muncii artistului are efecte nocive asupra conştiinţei sale, ca un artist conştient nu ar mai face artă, ci ar contura teorii. Un artist-teoretician a fost multă vreme considerat o anomalie. „Ce este această cercetare? Nu e de ajuns ca artistul să producă artă ca şi până acum? Cum ajută teoretizarea, contextualizarea şi scrisul artistul şi practica sa? Devine astfel mai bun în practica sa, îi îmbunătăţeşte ochiul?”, s-ar fi gândit cei care puneau la îndoială faptul că ar putea fi aşa. Răspunsul nu ar putea fi decât „da”.

Astăzi e bine cunoscut faptul că cele mai interesante realizări artistice se produc la graniţa dintre practică şi discurs, la întâlnirea dintre partea cognitivă şi cea senzorială.[11] Se credea că abilitatea de a produce artă este o compensaţie pentru faptul că unii sunt incapabili de a verbaliza, de a se exprima în scris sau într-un mod conceptual. Această mentalitate s-a schimbat în ultimele decenii. Mulţi artişti contemporani se afirmă şi pe latura teoretică, nu doar pe cea practică a artei, publicând texte. Pe de altă parte, dintre cei care scriu, unii aleg să nu publice.

Cercetarea artistică în contextul artei contemporane

Cercetarea artistică presupune o abilitate de angajare critică în ceea ce priveşte conceptualizarea şi practica artistică. Este de înţeles că cercetarea nu atrage orice tipologie de artist pentru că asta ar însemna, printre altele, ca acesta să rămână mult timp asupra unei teme, asupra unei întrebări şi asupra unu plan de cercetare. Unii se vor mulţumi să rămână doar la partea practică, departe de teoriile vechi şi noi. Pe de altă parte, o practică artistică lipsită în totalitate de documentare, cercetare şi discurs, este o practică fără fundament în contextul artei contemporane. A opera cu arta contemporană presupune ca practicanţii ei să se angajeze într-un proces de constantă contextualizare, ceea ce presupune multă documentare.

În ultimii ani, termenul de „cercetarea artistică” a devenit un termen-umbrelă. Prin acest termen nu se înţelege doar documentarea şi realizarea unei lucrări teoretice, chiar dacă se ştie bine că prin definiţie produsul cercetării este o lucrare cu conţinut discursiv, formulată prin recurgerea la o metodă academică. Cercetarea artistică nu corespunde doar cercetării unor subiecte legate de istoria artei, teoria artei sau de estetică, ci mai degrabă unei conceptualizări structurale a produsului artistic. În cazul cercetării artistice produsul final poate fi totodată reprezentat de o lucrare de artă sau de un proiect artistic. Arta care se pliază cel mai bine pe aceste caracteristici şi prezintă o practică artistică însoţită de o practică discursivă, apare odată cu Conceptualismul din anii 1960. „Arta conceptuală, care a continuat prin arta postmodernă până în zilele noastre, combină cercetările teoretice cu lucrări practice printr-un mecanism conceptual creativ”, e de părere Hongjohn Lin.[12] Schimbarea majoră produsă în arta anilor 1960 constă, aşa cum bine ştim, în situarea în prim plan a ideii, a conceptului din spatele unei opere de artă.

Cercetarea artistică, o cercetare interdisciplinară

Adesea, linia ce separă cercetarea practică de cea teoretică este foarte fină, deşi vorbim despre două sisteme discursive diferite: unul operează prin forme, altul prin cuvinte. Raportul dintre formal şi lingvistic fac din cercetarea artistică un domeniu de studiu interdisciplinar care trece dincolo de vechile bariere ale cunoaşterii în favoarea unui limbaj nou, de unde reiese aspectul creativ al acetui tip de cercetare. Arta conceptuală, care încorporează limbajul şi semiotica, este poate cel mai bun exemplu.

Toate practicile artistice curente presupun muncă de cercetare, iar artistul contemporan este ca un antropolog sau arheolog ce trebuie să „cerceteze terenul” cu care lucrează. Metodele de cercetare artistică au devenit tot mai eclectice, astfel că artistul lucrează la nivel interdisciplinar[13], îmbinând arta cu filosofia, sociologia, psihanaliza, economia şi ştiinţele în sens larg, fiecare dintre acestea devenind la un moment dat cadru pentru cercetarea artistică. Natura eclectică a cercetării artistice face ca aceasta să devină o practică teoretică cu dezvoltare multilaterală.

În introducerea volumului „Practice as Research”, Estelle Barrett distinge între cercetarea artistică creativă, cercetarea artistică subiectivă şi cercetarea artistică interdisciplinară. „Cercetarea artistică este adesea motivată de factori emoţionali, personali şi subiectivi”, afirma autoarea cu privire la primele două tipuri de cercetare. Abordarea cercetării artistice dintr-o perspectivă subiectivă poate conduce spre ceva original şi novator, mai susţine aceasta, pentru că poate aduce la lumină particularităţi ce reflectă realităţi sociale marginale sau încă necunoscute pentru anumite practici sociale.[14] Despre cercetarea artistică interdisciplinară spune că reprezintă un punct critic pentru evoluţia cercetării axate pe probleme sociale complexe şi că este terenul pe care se pot forma obiecte noi prin îmbinarea mai multor domenii de cunoaştere.[15] Iar ideile cumulate din mai multe domenii, în cadrul cercetării creative pot da posibilitatea de noi analogii.

În „Artist as Researcher”, editorul Janneke Wesseling vorbeşte în primele pagini despre relaţia dintre cercetarea artistică şi cea academică şi despre cercetarea în artă din perspectiva artistului vizual, prin prisma practicii sale. „Cercetarea artistică are loc prin practică şi reflexie teoretică, prin întrepătrunderea celor două. Nu există una fără alta din moment ce practica artistică constă în gând şi faptă”[16], consideră editorul. Fenomenul cercetării artistice nu este unul deloc nou, iar ideea de „artă ca cercetare” a apărut din arta în sine şi asta mai ales odată cu Conceptualismul. Arta conceptuală neagă că arta poate fi privită şi înţeleasă în afara contextului istoric şi politic.[17] În epoca postmodernă, reflecţia şi cercetarea sunt strâns legate de practica artistică. În multe cazuri cercetarea devine lucrarea de artă în sine, iar mediul şi subiectul devin instrumente ale cercetării.

Artistul se impune astfel ca cercetător în domeniul artistic şi social. Artistul-cercetător se distinge de alţi artişti pentru că prin ceea ce face atrage atenţia asupra procesului artistic şi asupra procesului cognitiv implicat în producerea obiectului artistic. Prin ceea ce face, artistul-cercetător invită publicul să ia parte la procesul artistic şi caută să dezbată probleme actuale în spaţiul public, pentru că aşa cum afirma Sarat Maharaj, „pentru ca cercetarea să fie cercetare, ea trebuie dezbătută în spaţiul public”[18].

Istoria artei, practica artistică şi cercetarea

Odată cu arta modernă, când artiştii se eliberează de tradiţia clasică şi se impun drept creatori autonomi, apare o atitudine critică în reprezentarea vizuală, atitiudine pe care o întâlnim de pildă în arta lui Manet, Cézanne sau Picasso. Arta modernă nu mai este doar reprezentaţională, ci şi auto-critică. Apoi, începând cu anii 1960, critica şi auto-reflexivitatea devin o strategie artistică, pe care o întâlnim în practici precum cea a artei conceptuale, a criticii instituţionale sau a mişcării Fluxus[19], printre altele.

Istoria artei a trecut dincolo de înţelesul ei tradiţional, recurgând la diferite abordări interdisciplinare şi la noi metodologii din domenii precum semiotica, psihanaliza sau feminismul, dezvoltându-se spre o înţelegere contextuală a operei de artă.[20] Istoria artei s-a dovedit aptă unei transformări rapide, a evoluat odată cu timpul fără să stagneze, adaptându-se astăzi cercetării din arta contemporană. În urma adoptării unor metodologii specifice altor domenii de cunoaştere, istoria artei s-a transformat în studiile culturale din zilele noastre. Cercetarea artistică propune o nouă modalitate de ancorare a artei în societatea contemporană, conferindu-i acesteia o voce cultural-critică. La interferenţa dintre teorie şi practică, dezvoltându-şi constant preocupările şi metodologia, cercetarea artistică este o disciplină promiţătoare, cu un impact substanţial asupra altor discipline sau domenii de cunoaştere.

Cercetarea artistică este o metodă ce facilitează reflexia critică asupra ştiinţei şi a artei.[21] Practica artistică reprezintă o formă creativă şi critică de cercetare, iar cercetarea în domeniul practicii artistice are loc într-un mediu interdisciplinar şi postdisciplinar. Cercetarea artistică are loc la nivelul diferitelor medii, limbaje şi contexte ce stabilesc un cadru pentru producerea şi interpretarea unor imagini, obiecte sau evenimente. Practica artistică este o formă reflexivă de cercetare, care demonstrează rolul imaginaţiei, al intelectului şi a producţiei culturale în creearea cunoaşterii, precum şi contribuţia artei la această cunoaştere globală.

Bibliografie:
1.Ambrozic, Mara; Vettese, Angela, Art as a Thinking Process. Visual Forms of Knowledge Production, Sternberg Press;
2.Balkema, Annette W.; Slager, Henk (eds.), Artistic Research, Lier en Boog series, vol.18, New York, 2004;
3.Barrett, Estelle; Bolt, Barbara, Practice as Research, T.B. Tauris, London-New York, 2007;
4.McNiff, Shaun, Art-based Research;
5.Slager, Henk, The Pleasure of Research, Finnish Academy of Fine Arts, Helsinki, 2012;
6.Wesseling, Janneke, The Artist as Researcher

Note în text:
[1] Annette W. Balkema, Henk Slager (eds.), Artistic Research, Lier en Boog series, vol.18, New York, 2004, p.12
[2] Janneke Wesseling, The Artist as Researcher, Amsterdam, p.81
[3] Mara Ambrozic, Angela Vettese, Art as a Thinking Process. Visual Forms of Knowledge Production, Sternberg Press, pp.150,151
[4] Shaun McNiff, Art-based Research, p.29
[5] Idem
[6] Idem
[7] Janneke Wesseling, op.cit., p.53
[8] Annette W. Balkema, Henk Slager (eds.), op.cit., pp.12,13
[9] Mara Ambrozic, Angela Vettese, op.cit., p.115
[10] Ibidem, p.116
[11] Ibidem, p.117
[12] Ibidem, p.147
[13] Ibidem, p.149
[14] Estelle Barrett, Barbara Bolt, Practice as Research, T.B. Tauris, London-New York, 2007, p.4
[15] Ibidem, p.7
[16] Janneke Wesseling, op.cit., p.2
[17] Ibidem, p.3
[18] Ibidem, p.4
[19] Ibidem, pp.6,7
[20] Ibidem, p.25
[21] Ibidem, p.71



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.577 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5