Despre Conacul Guțulescu din satul Hălăucești, comuna cu același nume, județul Iași, localnicul Pavel Mocanu mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2010, în incinta acestuia.

– Domnule Pavel Mocanu, cine a fost deținătorul acestui conac?
– Ultimul proprietar a fost boierul Alexandru Guțulescu, dar el stătea mai mult la București, unde avea o casă, iar în urma lui rămânea administratorul, care avea grijă de toate treburile.

– Cine l-a construit și în ce perioadă?
– Clădirea a fost ridicată, înainte de 1900, de părinții lui [Iordan Guțulescu și Ioana (născută Caracaș)].

– Cât de mare era moșia și ce conținea?

– A avut sute de hectare, de la iazul lui Baru [Iazul Bârca], unde era gardul, până la râpa lui Costache de la Luncași [sat în comuna Hălăucești]. Pământul din deal era bun pentru agricultură, dar pădurea din vale i-a rupt-o Siretul mai mult de jumătate. A mai avut teren arabil la Linia Mare [în zona căii ferate], unde era imașul vacilor, pășuni și un iaz.

– Ce cultiva?
– Cereale (grâu, porumb, orz și ovăz), mazăre și lucernă pentru animale, că a avut boi cu care ara, vaci de lapte, cai pentru tracțiune și păsări.

– Faceți, vă rog, o descriere a curții boierești.
– Conacul [situat la 78 km sud-vest de Iași], care se mai chema „casa cu parcuri”, avea un singur nivel, cu patru camere și acoperișul din tablă albă, iar, în apropiere, mai era o clădire cu etaj și șase camere; la amândouă, apa venea printr-o țeavă de la o cișmea ornamentală din beton. În față, se afla un parc cu alei pietruite, flori, iarbă și copaci, iar, în curte, beciul, șura în care ținea trăsura, grajduri, magazii și alte câteva acareturi. Alături, în vale, era grădina de legume și zarzavaturi, dar coșarul pentru grâne, lung și înalt, se găsea la Linia Mare. Între iazurile lui Baru și al lui Alexandru, avea niște meri și peri frumoși, unde punea paznic. Grădina nu era împrejmuită, numai la deal, spre Luncași, era un gard de nuiele și, la iazuri, altul de scândură, cu poartă.

– Ce fel de om era boierul?
– Ajuta pe toată lumea la nevoie. Tata a fost administrator la el și îl plătea la timp întotdeauna; la fel, pe toți oamenii care lucrau pe moșie sau la curte. Biserica din sat [cu hramul Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil] a fost reparată și întreținută de părinții lui și ai soră-sii, Ana Banu.

– Ce s-a întâmplat la venirea comuniștilor?
– Întreaga proprietate a fost confiscată [în 1949], iar sătenii au prădat și devastat tot ce le-a ieșit în cale. În conac, n-a mai rămas aproape nimic – nu mai erau nici geamuri, nici uși, până și acoperișul a fost smuls –, grajdurile, hambarele și pivnița au fost jefuite, iar pământurile au intrat la colectiv [C.A.P.]. Boierul nu s-a mai întors niciodată și a murit la București, unde a fost îngropat.

– Ce destinații ulterioare a avut conacul?
– Mai întâi, în el a fost școală de tractoriști, apoi casă de copii [centru de plasament].

– A revendicat cineva fostul domeniu?
– Au venit un nepot al boierului – m-a chemat și pe mine ca martor în proces la Pașcani – și o nepoată, Gabi, care au cerut și au căpătat o parte din pământuri.

– Ce mai există, astăzi, din proprietatea de altădată?
– Au mai rămas doar zidurile conacului, ruinele beciului, cișmeaua, iazul și niște copaci.

Florin Bălănescu