Lumina aerul n-atinge
în dimineața-n care treci
prin liniștea ce se distinge
reverberând în clipe reci.
În urmă lași o undă sumbră
de neadmis a se uita.
De trupul meu desprinsa umbră
se adâncește-n umbra ta.

Și-atunci pricep că tot ce văd doar grunz e,
tot ce știam și ce pesemne că uitai,
cât timp de pe un foarte vechi tramvai
rugina curge, curge peste frunze.
Prin geamuri ramuri trec, însă intactă
rămâne sticla ce privirea ta refractă.

De orice tonuri se dezarmă
același vânt, vânt pasager,
cât aerul treptat se sfarmă
în irizări de ploi și cer.
Văd lacrimi ca-ntr-o dioramă
în roua strânsă-n părul tău,
căci pe pământ cad stropi de-aramă
din orizontul tot mai greu.

Și-atunci pricep că tot ce văd doar grunz e,
tot ce știam și ce pesemne că uitai,
cât timp de pe un foarte vechi tramvai
rugina curge, curge peste frunze.
Prin geamuri ramuri trec, însă intactă
rămâne sticla ce privirea ta refractă.