Pentru a ne face să înţelegem această determinare Al.Rosetti scria ”Cuvântul, nu există decât prin context şi nu e nimic prin el însuşi. Contextul determină sensul cuvântului există “.( Filosofia cuvântului, Editura Fundaţiilor, 1946, p.70). Noţiunea de context a fost abordată atât de Ch.Bally în “ Traite de stylistique francaise, I, p.116“, cât şi de Alf Sommerfelt în “La langue et la societe.Caracteres sociaux d`une langue de type archaique, Oslo, 1938, p.125 “, care văd în studiul contextului o axiomă a semanticii şi lexicografiei modern. Desprinderea cuvântului dintr-o frază sau propoziţie care-I determină sensurile particulare în funcţie de intenţia vorbitorului nu e posibilă decât atunci când cercetarea îşi propune să facă abstracţie de vorbirea individual ( la parole), rămânând doar la consideraţiile de ordin theoretic menite să dezvăluie trăsăturile generale ale limbii ( la langue), ca system de semen, şi în consecinţă ale cuvântului privit ca unitate fundamental a limbii.

• În limba literară, în limba poetică şi cea jurnalistică, dar şi în vorbirea uzuală, situaţia este alta, deoarece cuvântul izolat are sens diferit de sensul pe care îl capătă în frază, aceasta constituind mediul natural al cuvântului. Această observaţie o face şi Al.Rosetti în “Despre unele problem ale limbii literare, Bucureşti, E.S.P.L.A, 1955, p. 10 “.”Orice cuvânt poate evoca întotdeauna ceea ce susceptibil să-i fie asociat într-un fel sau altul “, afirmaţia aceasta făcută de F.de Saussure în “Cours de linguistique generale, p.174 “, presupune raportarea cuvântului la alţi factori sau la un ansamblu apt să provoace astfel de asocieri. Acest ansamblu poate fi o sintagmă, un anunţ sau o frază. În atenţia lingvistului, unitatea ultimă pe care el o socoteşte, pe bună dreptate, şi de care se ocupă este fraza. Aceasta fiind, cum o caracterizează A. Martinet, cel mai mic segment în stare să reprezinte perfect şi integral vorbirea ( le discours), aşa cum analizează în ”Reflexions sur la phrase, în Language and Society, Melanges Jansen, Copenhague, 1961, p. 113 “. Această lingvistică a discursului a purtat mult timp un nume glorios, acela de retorică, însă datorită unui vid istoric ea a trecut de partea artelor frumoase şi acestea, separându-se de studiul limbii, a fost necesar ca problema să fie reluată. În prezent, linvistica a discursului, având o nouă haină, nu este dezvoltată, dar ea este postulată de către lingviştii: Z.S.Harris, N. Ruwet, etc.
• Studierea contextului urmăreşte implicaţiile lingvistice care depăşesc unităţile gramaticale. Ea îşi găseşte aplicarea în analiza structurii stilistice a textului literar, cum a procedat Tudor Vianu în „ Contexte legate şi nelegate din punct de vedere stylistic, în Problema metaforei…, p. 151“ , care sublinia prin semnalare că astfel de cercetări au fost până acum, în general, neglijate. Raporturile dintre  dintre limbaj şi context, examinate din punct de vedere lingvistic şi fundamentate pe experiment, au fost studiate în anii din urmă de Tatiana Slama-Cazacu în lucrarea „ Limbaj şi context, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959“, unde se găsesc şi nenumărate sugestii utile pentru cercetătorul funcţiei stilistice a contestului.
• Pentru a înţelege mai bine trebuie să facem deosebirea între contextul gramatical şi contextul stilistic.
• Analiza gramaticală a unui text este supusă regulilor categoriilor lingvistice dintr-o anumită structură, limitată, a comunicării verbale. Ea ţine seama de felul general în care se realizează raporturile dintre gândire şi formele ei de exprimare lingvistică. Având ca scop descrierea sistemului limbii şi clasificarea faptelor ei potrivit categoriilor lingvistice, analiza gramaticală are ca obiect de studiu materialul sonor al cuvântului, sensurile lexicale, formele şi relaţiile dintre cuvinte, exprimate în unităţi sintactice.
• În orice caz, analiza contextului nu poate fi suplinită printr-o analiză gramaticală de tip clasic frază cu frază, şi nici printr-o interpretare literară a conţinutului detaşat de formele şi particularităţile lui de comunicare artistică.
• Subliniem că subtextul nu are o existenţă proprie în afara contextului gramatical, ci este o realitate implicatăp în text şi manifestată prin el. Atitudinea disimulată în unele din mijloacele de expresie, cum ar fi : intonaţia, fonetismul, lexicul,  a autorului, fie el vorbitor sau scriitor, prezenţa acestora trebuie raportată la o stare de conştiinţă, la ceva ce se ascunde, nu îndeajuns totuşi, îndărătul enunţului, fără să se deducă în întregime din fiecare unitate sintactică luată în parte, ci din relaţiile pe care le contractează ansamblul lor şi pe care le unifică, asemenea unei plasme, o stare psihică, de gândire, de sentimente, de emoţii.
• Al.Florin ŢENE