Publicat de Ion N. Oprea, 10.ian.2014

Corespondenţa în general şi Corespondenţa Fălticeneană – O Mare Operă

   …Când, acum câteva luni, la o întâlnire culturală i-am înmânat academicianului Valeriu D. Cotea dăruindu-i cartea „Alexandru Mânăstireanu. Corespondenţă”, acesta a primit-o strecurând-mi o îndoială: Corespondenţă? Depăşită ca gen literar!

Nu ştiu care îi mai sunt părerile marelui specialist  oenolog, dar de atunci am citit şi admirat multă literatură realizată pe baza corespondenţei dintre două sau mai multe persoane,  dar acum, iată, mă întovărăşesc cu ceea ce se cheamă Corespondenţă Fălticeneană, vol. I, 492 de pagini,  şi vol. II, 1063 de pagini, de Eugen Dimitriu, Editura PIM, Iaşi, 2013, care, constat, cuprind  o bogăţie de date care însumează corespondenţa primită şi expediată de un om, un mare Om, care realizează o Mare Operă nu numai documentară din ceea ce înseamnă a face cu pasiune serviciul la un loc de muncă, nu doar pentru a merge la serviciu!

Cartea, aducătoare de mărturii despre fabuloasa zestre culturală a Fălticenilor din România, este editată cu sprijinul material al Societăţii Franceze a Prietenilor lui Ion Irimescu şi sub îngrijirea distinsei doamne dr. Camelia Botez şi a apropiatului ei colaborator dr. Francis Eudier, cărora autorul le mulţumeşte.

„…Reunind 154 de misive către personalităţi culturale cu origini fălticenene sau către familiile acestora, primul volum al Corespondenţei dă seama, în primul rând, de amploarea demersului lui Eugen Dimitriu – muzeograf şi conservator prin vocaţie, nu numai prin profesie – pentru a aduna tot ceea ce se (mai) putea salva din zestrea culturală fălticeneană, risipită, fatalmente, în patru zări. O muncă aproape sisifică, cerând diplomaţie, tact, răbdare, pe care epistolierul le dovedeşte cu prisosinţă, respectând codul simplu al promptitudinii şi onestităţii intelectuale. Citindu-i scrisorile, îl vedem preocupat – din pasiune pentru misia şi pentru crezul lui – de cea mai măruntă fărâmă de trecut fălticenean, de cel mai mic detaliu din care avea să construiască în anii 70 ai veacului nostru Galeria Oamenilor de Seamă, inedită unitate muzeală din România acelor timpuri”, scrie admirativ şi profesional, prof. dr. Elena-Brânduşa Steiciuc în prefaţa fericit intitulată „Corespondenţa literară între document şi model scriptural”.

Volumul II este, în continuare,  sediul  majorităţii scrisorilor primite, cu numeroase note de subsol care lămuresc identitatea şi personalitatea expeditorilor, parte din activitatea lor şi a autorului, a unor texte anexă la întreaga lucrare, utile celor care le consultă.

Referitor la cele peste 700 de scrisori primite, aceeaşi doamnă „confirmă respectul, preţuirea şi, în unele cazuri, prietenia de care epistolierul sucevean  s-a bucurat”, şi ele însemnând „imensă muncă de sondare a terenului purtător de memorie”.

Ce a însemnat, înseamnă şi va însemna Opera realizată, o spun scriitorul Vasile Lovinescu, descendent al familiei Monica Lovinescu, academicianul Constantin Ciopraga  care, scriindu-i ultimul, remarca: „Ai făcut un act eroic; ai acumulat, ai sistematizat, ai procedat în modul riguros al unui om de ştiinţă. Din detalii şi din reliefuri se construieşte imaginea-sumă a unui mediu privilegiat: Fălticenii. Informaţiile de ordin arhivistic se îmbină cu ştirile orale; discursul concis, alert, alternează cu câte un respiro anecdotic; totul la nivel decent, discret, iscoditor, cu ramificaţii dintre cele mai interesante – de istorie regională. Inserţii lirice, repede reprimate, imprimă textului căldură, empatie, atractivitate”.

De la Paris, Monica Lovinescu se arăta şi ea mai mult decât entuziastă: „Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru darul nepreţuit pe care mi l-aţi făcut…Mi-aţi redat un trecut care nu trăia în mine decât ciuruit de uitări sau neştiinţă şi vă sunt profund recunoscătoare”, referindu-se la inserţiile din primul volum închinat strămoşilor ei.

La cei enumeraţi se adaugă alţi şi alţi corespondenţi, colaboratori ai  muzeografului care timp de cinci ani a făcut naveta Suceava-Fălticeni, dar rămâne mereu împreună cu oraşul care l-a şcolit la Liceul (azi Colegiu) „Nicu Gane”,  identificându-se cu ceea ce este astăzi Galeria oamenilor de seamă a municipiului Fălticeni, găzduită în casa lui Horia şi Vasile Voiculescu, care străluceşte alături de alte importante instituţii de cultură:  savanţi, scriitori, jurnalişti, pictori, sculptori, actori, muzicieni, folclorişti, cântăreţi de operă, compozitori, cineaşti, profesori universitari, învăţători din diferite localităţi, elevi şi studenţi, săteni, foarte mulţi săteni fie şi numai cu informaţii verbale, editori, responsabili de rubrici de la diferite periodice. Rude ale lor, descendenţi.

Magda Ciopraga, fiica profesorului, avea să-i răspundă la 4 mai 2009 celui elogiat: „…Îmi amintesc, la rândul meu, de fidelitatea cu care îi împărtăşeaţi totdeauna tatii bucurii legate de fiecare nouă carte publicată, de ritmul constant al urărilor de sărbători, şi înţeleg de ce tata avea atâta bucurie, în toate aceste ocazii. Ştiu bine că utiliza informaţii din Lovineştii ori Cazabanii, că le-a şi împrumutat  spre lectură celor pe care-i interesau amănunte biografice ori panorame genealogice: Cazabanii au stat mult timp pe măsuţa lui de noapte, ca un parcurs de plăcere, înainte de culcare (şi mama şi eu am parcurs cartea, minunat ilustrată şi prevăzută cu indice de nume, ca pe un soi de dicţionar)”, vol. I, p.418,

Despre munca începută în 1971  pentru a da viaţă „Galerii oamenilor de seamă” aminteşte în cuvântul său şi autorul, Eugen Dimitriu, care ni se pare foarte mulţumit deşi, cine îi va citi  textele va vedea că şi atunci mulţi mergeau la serviciu ca să fie plecaţi de acasă, mai mult să încurce lucrurile, să-i stingherească pe cei conştiincioşi, să le aducă ponoase: „Am fost invitat la familiile corespondenţilor, unde eram bine primit; îmi puneau la dispoziţie documente, cărţi rare (ediţii princeps), fotografii şi chiar picturi. Ei stabileau ce era donaţie. Pentru împrumuturi, trebuia să respect termenul de restituire. Nu am făcut niciodată liste, ce presupuneau efort de redactare pe loc. Promptitudinea cu care returnam piesele, stârnea mirare, mărturisită deseori de corespondenţi. Plecam mulţumit sufleteşte, cu o linişte care venea din alte vremi. Ei ajungeau vara la Fălticeni, vizitau „Galeria” şi-şi manifestau bucuria de-a recunoaşte în vitrine exponatele donate”.

Vizitele corespondenţilor săi îi făceau toată plăcerea amfitrionului, despre care îşi  reaminteşte: „Nu o dată mi-au cerut să-i conduc pe străzile oraşului încărcat de amintiri. Profesorii Ovidiu Papadima sau Nicolae Teodorescu – preşedintele Societăţii Balcanice de Matematică, au rostit frumoase cuvinte, după plimbări pe Uliţa Rădăşenilor, la biserica şi cimitirul Oprişeni sau Băncuţa, cu micul parc pe un deluţ de unde se văd ca într-un imens peisaj mirific, Nada Florilor, Împărăţia Apelor, Halmul şi păduri pe înălţimi. La poala lor se strecura şerpuind calea ferată spre Dolhasca”.

Şi scria el în aprilie 1972, chiar poetic, doamnei profesoare Luiza-Maria Ungureanu (p. 264): „Pentru oraşul în care mi-am petrecut copilăria, de care mă leagă amintiri plăcute, am făcut câte ceva, dar nu îndeajuns. E un teren ce aşteaptă vaste investigaţii. Trăiesc clipe de autentică satisfacţie, atunci când găsesc vreun document. După 2-3 ore de lucru la Fondul documentar al Secţiei, o iau pe Uliţa Rădăşenilor sau pe altele cu căsuţe  tihnite, cu grădini de flori în faţă. Mă aşteaptă aici bătrânei care i-au cunoscut pe condeierii, pictorii, sculptorii, compozitorii sau artiştii de teatru fălticeneni. Între un şerbet şi o cafea – tabiet nelipsit – ascult depănându-se amintiri din altă lume. Le notez cu grijă, ca pe nişte mărturii de preţ, după ce m-am convins de autenticitate. Unii din interlocutorii mei  se grăbesc  spre lumea umbrelor. Rămân cu regretul de-a nu fi fost mai harnic, să-i solicit din vreme! Cutreier aproape zilnic orăşelul, în căutarea mărturiilor şi-i descopăr noi frumuseţi, în haina ce-o schimbă odată cu anotimpurile. Foşneşte singuratic, înfiorat de vânt, bradul din faţa casei în care a trăit Tutoveanu la Tinca Stratilescu, pe strada Română”…

Ce înseamnă şi este rezultatul muncii cercetătorului, a muzeografului şi entuziastului Eugen Dimitriu la sfârşit de realizare a „Galeriei Oamenilor de seamă”, dar şi a gospodăririi Corespondenţei care dă consistenţă şi sens celor două volume, cele circa 1500 de pagini, spune cititorilor tot prefaţatoarea: „O lectură atentă (a lor) va remarca în plan secund detalii care ţin  de contextul epocii în care misivele au fost emise (nume şi atitudini ale conducătorilor locali ai vremii, viaţa cotidiană, etc.), furnizând, involuntar, poate – materie pentru o viitoare istorie culturală  a provinciei româneşti în interbelic, sub comunism şi în perioada de după, pentru o istorie a vieţii sociale sau private”.

În fond, Galeria cu suita ei de documente  certifică însăşi corespondenţa purtată – care a adus şi formează zestrea actuală a  Edificiului – mândria localităţii, a judeţului.

Cât de importantă este Corespondenţa pentru prezent  şi viitorime, tot profesoara dr. Elena-Brânduşa Steiciuc o spune, editura evidenţiindu-i susţinerile, înscriindu-le pe ultima copertă a fiecărui volum dăruit nouă: … „textul şi textura acestei Corespondenţe aduc în prim plan un model şi o practică a dialogului aşa cum, poate, vremurile viitoare nu vor mai cunoaşte. Într-o epocă a comunicării zgomotoase, rapide şi – tocmai de aceea – ineficiente, misivele cu parfum din alt veac ale lui Eugen Dimitriu şi ale interlocutorilor săi par a ne transmite  un adevăr răscolitor, pe jumătate dulce, pe jumătate amar: les neiges d-auntan rămân vii doar atâta timp cât le păstrăm amintirea”.

Obiect de studiu al istoriei literare şi culturale, Corespondenţa autorilor alături de jurnal, memorii, interviuri, joacă şi astăzi un rol important în revelarea vieţii noastre gazetăreşti, ca şi reportajul, de pildă, pe care unii îl văd pierdut. Folosim corespondenţa în foarte multe cazuri: când ne raportăm la geneza operelor, la identificarea relaţiei epocă- biografie- operă, când insistăm asupra modului în care un autor ori personajele sale se raportează la contemporanii lor, în cazul relaţiilor cultural-ştiinţifice ori sentimentale.

Eugen Dimitriu are experienţă în această privinţă. Depozitar important al patrimoniului cultural fălticenean, cu importante contribuţii ca specialist la conservarea şi valorizarea moştenirii literare şi artistice dintr-o urbe care l-a solicitat, pentru că Fălticenii este oraşul a numeroşi oameni de seamă, nonagenarul , scriitorul,  memorialistul,  muzeograful şi genealogul   are  Operă nu numai în general, ci mai cu seamă pentru Fălticeni, fălticeneni şi nu numai pentru ei: Lovineştii, 2001, oraşul Muzelor. Case şi locuri memoriale la Fălticeni, 2002, Cazabanii: o cronică de familie, 2004, Un album al  viselor frumoase, 2009, Lumini fălticenene, 2011, toate parcă altoite pe coloana vertebrală a Uliţei Rădăşenilor, documentar realizat încă din 1981 în colaborare cu prietenii săi V.G. Popa şi C. Moscaliuc pentru care au primit Premiul I şi Medalia de aur, dar şi cele două volume de Corespondenţă, 2013,  despre paginile cărora ne-am propus să mai vorbim.

Toate sunt lucrări de înaltă şi densă referinţă, – ca şi restul cărţilor sale privitoare la Bucovina şi Basarabia, cu oamenii lor, Simion Florea Marian şi Leca Morariu, –  cu informaţii bine structurate, exact cum aprecia şi profesorul meu Constantin Ciopraga, oferite cititorului cu acribie şi profesionalism, cum observă prefaţatoarea, profesoara dr, Elena-Brânduşa Steiciuc

Eugen Dimitriu are experienţă şi multă amărăciune pentru că adesea drumurile lui la autorităţi, la edituri şi la unele publicaţii, în anii comunismului, s-au soldat cu amânări nu întotdeauna măcar politicoase, – din care nu lipsesc nici referirile la unii concitadini ai noştri, Corneliu Sturzu (vol. I., pp. 197-201) şi Horia Zilieru (vol. I., p. 277) – cu refuzuri care explică nu numai needitarea unora dintre  cărţile sale şi ale altora, dar şi existenţa literaturii  de sertar după 1989.

Scrisorile, conchide autorul, încheindu-şi spusele la volumele în discuţie, reprezintă o cronică a unor vremi de mult apuse. Cititorul, lecturându-le, ar putea  crede că parcurge un roman fluviu, în care întâlneşte frecvent zbateri ce ţin de destinul uman.

Într-adevăr, zbateri, că întreaga Corespondenţă este aşa ceva, după cum am şi spus, dar datorată nu atât destinului  uman, cât mai ales semenilor noştri care, în comunism, ocupând nişte scaune s-au crezut că au ajuns un fel de Dumnezeu şi nu numai că ne-au îndepărtat de la uşa lor, dar ne-au lăsat sechele de care anevoie vom  mai scăpa vreodată.

În orice caz, volumele Corespondenţă Fălticeneană, precum Corespondenţa în general, sunt o mare operă care însumează o succesiune de opere ale celor care au stat atâţia  ani, 1960-2010, de vorbă cu Eugen Dimitriu, Cetăţean de onoare a municipiului Fălticeni, edificatorul importantei Galerii a  oamenilor  de seamă…

Încheind cele de mai sus, acum după ce ştim ce înseamnă Corespondenţă Fălticeneană, restul operei autorului,  care din Galeria oamenilor de seamă a realizat una din marele opere-monument ale  României… şi când am înţeles că Ion Mureşan a devenit laureat al marelui premiu „Mihai Eminescu” nu pentru o carte  anume, nici pentru vreun volum de poezie, că spun gurile rele că nu mai are nici unul scris în ultimii 17 ani, ci pentru Opera Omnia 2013 (!), stau şi îmi zic, mie şi juriului, chiar şi autorităţilor botoşănene, nu era mai corect, uman şi justificat, să i se fi atribuit lui Eugen Dimitriu şi cu prilejul celor 90 de ani împliniţi în 2013? Zic şi eu, care şi precizez, nu am nimic cu cel care a fost şi este Ion Mureşan, eu am ce am, sufleteşte doar, cu cel ce nu este poetul, departe de Eminescu, cum a demonstrat-o şi cu prilejul festivităţii, nu a fost în stare să ne spună o vorbă despre Mihai Eminescu al nostru.

Ion N. Oprea