Primit spre publicare de la autor, Ion N. Oprea, 25 febr.2014
Editor: Ion Istrate, 25 febr.2014

G. Tutoveanu în „Corespondenţă Fălticeneană” de Eugen Dimitriu

“Parcă a fost ieri, dar au trecut de atunci 50 de ani. La  20 august 1957 presa centrală din România consemna înmormântarea lui G. Tutoveanu…

La Bârlad ziarul „Steagul roşu” de la 18 la 22 august s-a ocupat de toate, dar n-a scris nimic despre George Tutoveanu.

De abia la 26 octombrie 1957, într-o sâmbătă, a sosit la Bârlad “comanda specială” – Liber de la Iaşi – sediul comitetului regional al PCR – şi ziarul „Steagul roşu” a publicat poeziile „Vouă, celor tineri” şi „Strămoşii” de G. Tutoveanu, iar în chenar negru „G. Tutoveanu” de Constantin Ciopraga, un documentar preluat din „Iaşul literar” nr.9/1957”, scriam în eseul „George Tutoveanu-comemorare”, publicat în volumul „Personalităţi moldave” de Ion N. Oprea, Editura PIM, Iaşi, 2008, pp.89-99”.

„…Zilele acestea am avut vizita unui domn Tutoveanu, fiul scriitorului. După câte ştiu, poetul Tutoveanu şi-a început cariera de institutor la Folticeni. Voi la Galerie ce material aveţi în legătură cu el? Eu l-am cunoscut foarte bine şi poate aş mai căpăta câte ceva. În plus vă pot da şi eu câteva amintiri în legătură cu el. Aştept un răspuns de la voi ca să văd pe urmă ce mai pot căpăta…”

Cu un P.S. „Nu mă face să aştept mult un răspuns!”, scria din Bucureşti, la 10 februarie 1975, Mircea V. Pienescu (n. 15 ianuarie 1899, Vatra-Dornei –m. 1 octombrie 1976, Bucureşti), cu studii şi la Gimnaziul din Fălticeni, profesor univ. dr., economist, ziarist, publicist, scriitor, traducător, nepot al pictorului fălticenean Ştefan Pavelescu, într-o scrisoare către Eugen Dimitriu, realizatorul Galeriei oamenilor de seamă din Fălticeni, autorul a două volume, circa 1500 de pagini, „Corespondenţă Fălticeneană”, Editura PIM, Iaşi, 2013, când devenea nonagenar.   

„În urma tratativelor pe care le-am purtat cu familia Pienescu, aceasta a donat Galeriei oamenilor de seamă peste 300 de documente valoroase (manuscrise de romane, scrisori etc.), ce atestă prodigioasa activitate literară şi de publicist a profesorului Mircea V. Pienescu”, explică autorul celor două volume de corespondenţă într-o notiţă de la subsolul volumului I, p. 163.

Nu rezultă dacă primitorul scrisorii a răspuns întrbărilor puse, dar tot într-o notă de autor, vol. II, p. 791, este notat ceea ce şi noi cunoaştem, şi am consemnat într-un alt eseu despre poetul plopilor de la Bârlad: „Într-adevăr, poetul George Tutoveanu se afla la Fălticeni prin 1902. A locuit o perioadă la prietenul său M. Sadoveanu pe Uliţa Rădăşenilor (în casa de zestre a Ecaterinei Bîlu); la vila Arhipescu, pe str. Ştefan cel Mare, mai sus de casa Vasile Ciurea şi la Tinca Statilescu, pe str, Română, unde a funcţionat primul cenaclu literar fălticenean”.

… Eu mă ţin scai de fiul lui Tutoveanu… Am spranţe.

Pe aici avem timp prost pentru boala mea. Aştept cu nerăbdare Varaticul. Acolo mă simt bine”, revenea profesorul cu o altă scrisoare la 4 mai 1975, tot din Bucureşti (vol. II, p. 793)

Iar la 10 mai 1975,  scria tot din Bucureşti:

„Dragă Eugen,
După o lungă aşteptare îţi trimit tot ce am putut căpăta de la fiul lui G. Tutoveanu. Cred că fotografia ar trebui popularizată. Este  la vârsta potrivită a poetului. De asemenea datele ce se dau pot surveni foarte bine la o biografie suficient alimentată. Cât despre unele citaţii, nu sunt fără folos. Mă gândesc tot la acea biografie.
Scrisoarea lui Stino (George Aurel Stino, (n.1900, Fălticeni – m. 1970, Fălticeni, profesor de franceză la Liceul “Nicu Gane”, scriitor, publicist, traducător, numismat, filatelist, cercetător de seamă al trecutului cultural din zonă, vol. II, „Corespondenţă…”, p.845) are un dublu folos, fiind interesantă şi pentru unul şi pentru altul” (Tutoveanu şi Millo n.n.).
Despre starea sănătăţii expeditorului: “În ultimul timp nu mi-a fost bine. Primăvara de anul acesta a avut un climat f. duşmănos pentru noi astmaticii. Eu, cel puţin, i-am simţit toată răutatea”.

Încheia cu „P.S.: Scrisoarea pentru Tutoveanu o trimiţi la mine. Poate că-l decid să mai dea ceva” (vol. II, p.794).
La 20 mai, din Bucureşti, revenea alarmat: „Sunt aproape trei săptămâni de când am expediat pe adresa ta material documentar referitor la poetul Tutoveanu şi nu am primit confirmarea.
Întrucât sunt păţit odată, te rog din suflet scrie pe o c.p. două vorbe, ca să fiu liniştit”.

Scrisoare la care revenea din Varatic la 20 iulie 1975: „Am aşteptat o scrisoare relativ la fotografia lui Millo, care aş fi putut s-o aduc aici, întrucât am venit cu o maşină. Neprimind  scrisoarea n-am adus-o şi stă la mine de aproape un an. La fel şi cu confirmarea materialului referitor la G. Tutoveanu…”, scrisori la care primitorul lor scrie în subsolul paginii cu ele (795): „La data când îmi parvenea această carte poştală, eu eram mutat la Muzeul din Suceava. Orice contact cu personalul fălticenean era exclus, date fiind condiţiile în care am plecat de acolo.
Oboseala extrem de accentuată după susţinerea examenului de atestare la Bucureşti şi boala grea a mamei, care zăcea la pat de un an de zile, nu mi-au îngăduit să mai trec pe la binevoitorul profesor Pienescu. I-am cerut cuvenitele scuze şi se pare că m-a înţeles.
Cu Tutoveanu, iată o problemă pe care nu am putut-o rezolva, din motive arătate anterior; orice contact cu cei care m-au răstignit, de la Muzeul din Fălticeni, îmi făcea rău! Profesorul a aflat – cu alt prilej –doar tangenţial de atmosfera infernală în care am lucrat 5 ani de zile! Cât despre material, acesta era foarte sărac: o fotografie şi probabil o scrisoare…”

Cu acestea, despre Tutoveanu nimic. N-am vizitat Galeria oamenilor de seamă de la Fălticeni, să văd ce putem afla despre omul şi poetul G. Tutoveanu, bârlădenii, poate mai harnici şi cu timp pentru cercetări la faţa locului, ne vor informa…Dar corespondenţa despre poet rămâne de studiat: „Ştim  că a trăit (Dumitru Hârlescu n.n. ) între anii 1872-1923, scrie la 16 ianuarie 1972 Eugen Dimitriu lui Anatol Hârlescu, fiul pictorului. Ne-a parvenit şi Catalogul  întocmit de  Viorel Lungu, editat de Muzeul de Artă Dobrogea,  în 1967. Circulă cu mai multă frecvenţă portretul poetului G. Tutoveanu (realizat de Dumitru Hârlescu), în diversele ediţii de poezii. De altfel i-a închinat o poezie” (vol. I, p.73); „cutreier aproape zilnic orăşelul, în căutarea mărturiilor şi-i descopăr noi frumuseţi, în haina ce-o schimbă odată cu anotimpurile. Foşneşte singuratic, înfiorat de vânt, bradul (credeam, plopul n.n.) din faţa casei în care a trăit Tutoveanu la Tinca Stratilescu pe strada Română”, (vol. I, p. 264)  îi scria Eugen Dimitriu la 16 aprilie 1972 unei colaboratoare, prof. Luiza-Maria Ungureanu din Bucureşti, pe care o mai informa că, „din păcate, nu există la Fondul nostru nici o corespondenţă către Artur Gorovei  şi G. Tutoveanu” (vol. I, p. 263). Şi-i detalia: „Poetul bârlădean a trăit la Fălticeni în perioada 1902-1903, ca institutor. Despre prezenţa sa în acest oraş am scris un articol, pe care sper să-l pot publica la Suceava. Numele lui Tutoveanu se leagă de primul cenaclu fălticenean (la care a colaborat şi M. Sadoveanu) şi de Societatea „Cultura”, al cărei act de fondare a fost semnat şi de poet (Artur Gorovei era secretar). La 5 aprilie 1972, din Bucureşti, era rândul doamnei Luiza-Maria Ungureanu, profesor, publicist, germanist, cu preocupări de folcloristică, să-l informeze pe documentarist că mai are „încă mult şi însemnat material din arhiva lui Artur Gorovei.  Cu ocazia  comemorării centenarului naşterii poetului G. Tutovenu voi publica scrisorile dintre el şi A, Gorovei. Mi-ar fi de mare folos să ştiu dacă la Muzeul Fălticenilor există ceva în acest sens” vol. II, p. 1036). La 26 noiembrie 1974, un anume Dumitru Ţanu îi scria din Bucureşti lui Eugen Dimitriu că a vizitat „Casa memorială a oamenilor de seamă a Fălticenilor… în octombrie din acest an (şi) mi-a răscolit profund sufletul, la glasul amintirilor… începând ce cei  cari mi-au pus întâi pana-n mână – în clasele primare…Arhipescu 1900/ I; Gh. Tutoveanu poetul, clasa II, 1901/ 2 – Radu – apoi Mihail Sadoveanu 1902/ 3 – clasa III…” (vol. II, p. 1015);

O prietenie aleasă a existat între Aurel George Stino, distinsul istoric literar de la Fălticeni şi Tutoveanu. În articolul menţionat mai sus („Fălticenii în corespondenţa dintre G. Tutoveanu şi A.G. Stino”), vorbesc despre aceasta, evocând amintiri duioase…”

Cât priveşte profesorul Mircea V. Pienescu, acesta nota la 20 septembrie 1975: „…În anii de pensionare am citit şi am scris fără întrerupere. Din aceasta au ieşit peste 20 de lucrări în manuscris, între care şi o istorie a cooperaţiei până în 1944 în România. Am încercat să obţin tipărirea, dar n-am reuşit. Apoi o bibliografie a literaturii cooperatiste de la noi, care a avut acelaşi refuz. Şi încă multe alte lucrări numai de mine ştiute, care ar fi păcat să se piardă…”

La cele de mai sus, în nota de pagină (796), Eugen Dimitriu adaugă: „Că profesorul şi publicistul Mircea Pienescu era un om de valoare, nu mai încape îndoială. O dovadă e faptul că l-am introdus în Ghidul bio-bibliografic „Ştiinţa în Bucovina”, vol. II, Suceava, 1983, pp. 222-223, cu o frumoasă fotografie din perioada maturităţii”.

La 4 februarie 1976 profesorul revenea la Eugen Dimitriu întrebându-l: Conducerea muzeului de la Fălticeni este interesată de opera lui postumă? (p.800). Făcuse o listă a lucrărilor sale pe care le dăruia şi vroia să ştie cui.

După cum am spus, la 1 octombrie acelaşi an, realizatorul   Corespondenţă Fălticeneană, 2013, pleca… pleca să se întâlnească cu G. Tutoveanu, nu numai la Galeria oamenilor de seamă a Fălticenilor…