Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

De la Tristia lui Ovidius cu dacii, strămoșii noștri, la autorii din mai zilele noastre o simpatie sau admirație a învingătorilor față de învinși

OPREAINPrimit pentru publicare: 25 nov. 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 25 nov. 2016
Editor. Ion ISTRATE

 

 

De la Tristia lui Ovidius cu dacii, strămoșii noștri, la autorii din mai zilele noastre o simpatie sau admirație a învingătorilor față de învinși


Cu pagini din sfârșitul discursului academicianului Ioan Aurel Pop de la Congresul istoricilor Români desfășurat la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, 25-28 august 2016: ”O perioadă de marasm și incertitudine, de dezorientare și paradox, este ultimul sfert de secol de după 1989”…
La 8 septembrie 2016 am publicat în Luceafărul un text pe care l-am expediat și Ministerului Culturii prin care ceream autorităților statului român să ia măsuri ca anul 2017 să fie declarat ANUL OVIDIUS, ca cel care, exilat la Tomis, a scris despre Daci și Geți, dezvăluindu-le calitățile, un fel de omagiu adus Daciei și strămoșilor noștri, scrisoare care se vrea și o chemare la strângerea legăturilor culturale, diplomatice și bisericești româno-italiene, în acest sens, un îndemn pentru români la sărbătorirea anilor rotunzi, coincidență, de la nașterea și moartea poetului.
Reaminteam, în 2017 se împlinesc 2060 de ani de la nașterea și 2000 de la moartea lui Ovidius.
O asemenea inițiativă am văzut-o semnată și publicată de scriitorul Viorel Savin din Bacău în revista Saeculum de la Focșani-Vrancea, trimestrul III, 2016.
Nu știu dacă s-au sensibilizat cine trebuie.
Ca și Nicolae Densușianu în „Dacia preistorică”, poetul Ovidiu constrâns să-și petreacă viața în stânga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42), în Dacia, o localizează sub cerul Hiperborean și stelele Polului getic. Opera sa, Tristele și Ponticele, scrise în timpul exilului sub formă de scrisori adresate rudelor și prietenilor de la Roma, ele exprimă starea poetului aflat în singurătatea dorului său, cu accente lirice referitoare la viața locuitorilor în mijlocul căror scria, dovedindu-se un mare elegiac, dar și cu cuvinte de apreciere a lor. „Ei (dacii) se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale și cu pantaloni largi, iar fețele lor aspre sunt acoperite cu păr lung,” scria poetul latin Ovidiu Naso, exilat la Tomis în anul 8 d. Hr. de împăratul roman Augustus.
Și tot despre Daci: „au glas aspru, chip sălbatic și sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Martie. Părul și barba lor n-au fost tunse niciodată…Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcând piei de animale și pantaloni cusuți. Numai fața li se vede din tot trupul. Deseori auzi sunându-le firele de păr, când sunt mișcate, din pricina gheții ce atârnă de ele și barba cea albă le strălucește din pricina gerului care a pătruns-o”.
…în vara anului 1900, un bărbat între două vârste, singuatic…, cutreiera crestele Bucegilor, este vorba despre Nicolae Densușianu care lucra la Dacia preistorică și scria: Pe punctul cel mai culminant al muntelui Omu, se înalță o columnă uriașă, învăluită de regulă în nori”, numită “Columna Cerului”.
Descriind marile monumente preistorice ale mitologiei pelasge de către Densușianu în „Dacia preistorică”, Petrică Haba – București, în zilele noastre afirmă în Lohanul nr. 39/2016, „puțini sunt cei care știu că Sfinxul din Bucegi – de care s-a ocupat Densușianu- nu este singurul Sfinx din România. Avem Sfinxul de la Piatra Arsă, Sfinxul din Bratocea, Sfinxul de la Pietrele lui Solomon, Sfinxul de la Stănișoara, Sfinxul de la Topleț, lângă Herculane, Sfinxul de la Buștea, Sfinxul de la Cetățeni, Sfinxul din Munții Măcinului, Sfinxul de la Igniș, Sfinxul de la Negru Vodă, Sfinxul din Munții Rodnei, Sfinxul de la Lacul Roșu, Sfinxul de la Valea Sebeșului, Sfinxul de la Zărnești, Sfinxul de la Valea Dorului, Sfinxul de la Cozia”, sfinxuri care, fac legătuara Cerului cu pământul”.
Descrierea Dacilor de către poetul Ovidiu i-au influiențat și pe alți cecetători. Pe Vasile Pârvan, de exemplu, în Getica, publicată în 1926, că în 1927 avea să moară,: “Geto-Dacii au avut norocul de a fi reprezentați și figurat de antici. Ovidius, care a trăit aproape zece ani în mijlocul lor, îi descrie cu sentimentele nu tocmai amicale. Avusese atâta a suferi de necioplirea lor, el, orășeanul rafinat din capitala lumii, încât aceștia îl scârbeau, tot atât pe cât îl și îngrozeau. Și totuși, pe urmă s-a mai deprins cu ei, ba le-a făcut și poezii în limba lor, și vanitatea lui de scriitor a fost foarte mișcată la aprobarea și comentariile lor naive și admirative”.
„Atât părul, cât și barba erau bogate, dar erau potrivite cu foarfecele. Părul era tăiat pe frunte și pe tâmple, iar la spate era potrivit în coamă, așa încât am putea asemăna portul lor cu acela al țăranilor noștri de la munte, care-și retează la fel părul, lăsând să le cadă pe umeri plete destul de lungi. În ce privește barba, ea era ținută deasemenea relativ scurtă, ba la dacii nobili de pe monumentele de la Adamclissi am putea chiar afirma că e nu numai tăiată în formă, dar și bine îngrijită”.
Despre îmbrăcămintea lor Vasile Pârvan scria în Getica – O protoistorie a Daciei: „Ca și astăzi țăranii noștri, bărbații geto-daci purtau o cămașă peste pantaloni și erau încinși cu-o curea. Pe Columna lui Traian, spre deosebire de Trofeul de la Adamclissi, ei poartă și o mantie scurtă, fără mâneci, prinsă pe umeri cu o fibulă. Geto-Dacii nobili purtau un fel de bonet de lână, în vreme ce poporul de rând umbla cu capul gol, ceea ce părul lăsat mare, firește, li permitea să facă fără primejdie și pe vreme rea; cel puțin pe monumente așa sunt reprezentați în chip absolut.
Cam cu aceleași cuvinte ca Vasile Pârvan, ceva mai târziu avea să-i descrie pe Geto-Daci profesorul Hadrian Daicoviciu de la Cluj.
Leonard Velcescu, istoric de artă, în lucrarea sa Dacii în sculptura romană. Studiu de iconografie antică, extensie a tezei sale de doctorat, susținută la Sorbona și Ecole Practique des haute Studes, semnalată de Daniel Roxin în lucrarea sa Spiritul dacic renaște, volum apărut la Editura Vidia, București, 2012, aduce drept dovezi ale demnității și continuității dacice pe pământ românesc, însăși statuile dacilor nu doar de la Adamclissi și de pe Columna Traiană, ci și de la Muzeele lumii.
“Valoarea extraordinară a acestui studiu, spune Daniel Roxin, p.46, constă în faptul că ne permite să avem o imagine clară în ce privește trăsăturile adevărate ale dacilor, deoarece aceste statui sunt realizate după modele reale”.
Privindu-le, că ne sunt arătate de carte în măreția lor, fotografiate de dr. Velcescu, Florența, Piliatus, Giardini di Boboli; Grădina Castelului Versailles; Cap de dac, Madrid, Museo del Prado; Cap de dac, Napoli, Museo Nazionale; Bust de dac, (Pileatus –probabil Decebal), Roma, Muzeul Vaticanului; Bust de dac (Capilatus), Roma, Muzeul Vaticanului; Statuie de Capilatus, Roma; Tarabostes, Roma, Grădina Pincino, Piazza del Popolo; Arcul lui Constantin,Roma; Bust de dac, (Piliatus), Sf. Petersburg, Hermitage Museum; Fragment de statuie (Piliatus), Roma, Muzeul Chiaramonti; Bust de dac, Roma, Musei di Villa Tornolia; Statuie de dac, Roma, Grădina Pincino, Piazza del Popolo, gândurile îl duc pe privitor către alte monumente cu daci din Paris, Londra, Berlin, Ierusalim, Copenhaga și multe alte localități.
“Niciun alt popor învins de Roma nu a beneficiat de o astfel de atenție din partea artiștilor plastici romani. Se poate afirma că, mai mult decât galii, germanii, parții și alți-barbari, dacii au avut un loc privilegiat în arta romană și în inima Romei (în Forul lui Traian). Poporul dac a fost, putem spune, glorificat într-o manieră fără precedent de către romani, în așa fel încât se dă impresia unei –simpatii – sau –admirații – cu totul aparte vizavi de acest popor”, spune însuși Leonard Velcescu.
“Meseria de istoric la începutul mileniului al treilea”, se intitulează discursul rostit de acad. Ioan Aurel Pop, rectorul UBB Cluj-Napoca în deschiderea primului Congres Național al Istoricilor Români la care au participat peste 500 de personae – 450 de istorici din România, Republica Moldova, Ungaria, Serbia, Italia, Austria, Germania, Franța, Israel și Canada, precum și publicul interesat – cea mai mare manifestare științifică în domeniu din ultimii 36 de ani, eveniment care a marcat și împlinirea a 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial pentru eliberarea Transilvaniei, încheiat la 28 august 2016, declarat “șocant” de către tabăra soroșistă a presei de limbă română.
…”După cel de-al Doilea Război Mondial, noi românii am trecut printr-o etapă proletcultistă și internaționalistă (când “lumina venea de la Răsărit” și trecutul nostru nu reprezenta nimic), până prin 1960-1965; prin una mai echilibrată, de recuperare a unor valori naționale, până prin 1975; prin una național-comunistă, până în 1989 și prin una de marasm și incertitudine, de dezorientare și paradox, în ultimul sfert de secol. Pe de o parte, suntem atenționați de unii că istoria noastră începe la Tărtăria, la Cucuteni și la Gumelnița, românii fiind cel mai vechi și mai glorios popor din Europa, că suntem daci curați, de la care romanii ar fi învățat latinește, pe de alta, ni se spune de către alții că nu am fost capabili de nimic de-a lungul vremii, că am fost o masa amorfă, că nu avem valori competitive, că toți istoricii noștri au cultivat nu realități, ci mituri naționaliste rușinoase, că nu suntem nici măcar români, că nu avem în trecut momente de referință, că marile personalități ne sunt toate mici, că Eminescu a fost xenofob, iar Coșbuc minor, că Ziua Națională este o eroare etc. Nu este de mirare că, mișcându-ne în acest cadru, am ajuns cu istoria noastră, de ocară, că disciplina este pusă sub semnul întrebării, iar slujitorii săi blamați.
Pentru remedierea răului, până se mai poate, trebuie, între altele, ca istoria să rămână o formă de cunoaștere apreciată, respectată, și prețuită și, în primul rând, studiată. De aceea, istoria trebuie să aibă, ca disciplină școlară, la toate clasele și profesiile, cel puțin câte două ore pe săptămână. Cei care sunt datori să facă cercetarea trecutului sunt istoricii, singurii care au capacitatea să ajungă la izvoare, să extragă din ele adevărul (partial) și să-l explice publicului. Amatorii de istorie – ingineri, medici, artiști etc. – să fie liberi să se pronunțe despre trecut, dar să-și recunoască amatorismul, să precizeze caracterul de eseu, de povestire, de impresie al produselor lor. Nici eu ca istoric, dacă scriu despre medicină sau despre chimie, nu mă pot da drept medic ori chimist! Credibilitatea unui domeniu o asigură exclusiv specialiștii, cei care au fost pregătiți anume să studieze acel domeniu. Și nici dintre specialiști, un contemporaneist nu e bine să se pronunțe științific despre antichitate sau epoca medievală, după cum un medic orelist nu poate lucra la ortopedie, nici un anestezist nu va fi lăsat să opereze.
Menirea acestui Congres (Congresul Istoricilor Români, Cluj-Napoca, U.B.B., 25-28 august 2016 – N.R.) este, între altele, să contribuie la reașezarea pe baze sigure a prestigiului istoriei ca formă de cunoaștere a vieții omenirii și poporului român, de revigorare a cercetării științifice în domeniu, de reconsiderare a statutului istoricului în societate și de asigurare a statutului de disciplină școlară a istoriei, la toate clasele, profesiunile, în acord cu importanța cunoașterii istoriei. Prin aceasta, nu dorim decât să reconfierim ființelor și comunităților umane demnitatea, capacitatea de alegere și de judecată, discernământul și creativitatea spre revigorarea idealurilor care au făcut posibilă lumea și care se bazează pe cunoaștere și pe cunoștințe, pe comparație și pe credință, pe dialog, pe dreptate și adevăr, toate acestea subsumate binelui individual și general. Un mare istoric francez, devenit martir – Mure Blach – făcea în prima jumătate a secolului al XX-lea apologie pentru istorie și elogiul meseriei de istoric și a plătit cu viața pentru convingerile sale, pentru apărarea valorilor umanității. Nu mai dorim să plătim cu viața pentru a asigura perpetuarea valorilor umane, a marilor creatori ale omenirii.
Științele istorice cultivă toate aceste valori, ceea ce înseamnă că ele cultivă Viața omului și a comunităților umane, trăite în cunoștință de cauză, întru demnitate și onoare”.

24 noiembrie 2016



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5