Primit pentru publicare: 21 apr. 2017
Autor: Prof. Dr. Dan PRODAN
Publicat: 21 apr. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Dimitrie Cantemir interpretat de Alexandru Zub

Viaţa şi opera ieşite din comunul epocii, personalitatea polivalentă ale lui Dimitrie Cantemir i-au prilejuit acad. Alexandru Zub, începând cu 1973, tricentenarul naşterii şi pătrarul de mileniu al dispariţiei pământene a prinţului umanist, mai multe contribuţii cantemirologice, reunite într-un volum tematic în 2013, alt An Dimitrie Cantemir, când s-au sărbătorit 340 de ani de la naştere şi s-au comemorat 290 de ani de la moartea fizică: Cantemiriana. Studii, eseuri, note, Muzeul Brăilei – Editura Istros, Brăila, 2014, 183 p. În această carte – medalion, autorul a grupat contribuţiile sale în cheie tematică – cronologică, valorificând specific şi ipostazele duratei: Un istoric român în pragul epocii moderne (pp. 19 – 67); Sub semnul regenerării naţionale: teme şi accente (pp. 69 – 135); Prezenţă postumă (pp. 137 – 151). Concluzii, tabel cronologic sumar, ilustraţii tematice, completate cu un index de nume întregesc volumul, unul din puţinele omagii livreşti aduse principelui cărturar în Anul Dimitrie Cantemir 2013.

Astfel, a argumentat acad. Alexandru Zub, „(…) mănunchiul de eseuri şi reflecţii dedicate savantului principe Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) comportă o dublă motivaţie. Una decurge dintr-un travaliu istoriografic de câteva decenii într-un orizont mai vast, cealaltă din nevoia de a sublinia, la un ceas anume, actualitatea unui mesaj pe tărâm cognitiv şi deontologic. Manifestările dedicate eruditului Domn, într-un an ca acesta [2013], comparabil cu anul 1973, când Dimitrie Cantemir a fost elogiat la scară mondială, prin UNESCO, stimulează totodată un vast proiect restitutiv, editorial şi exegetic” (p. 11). Asumându-şi realitatea obiectivă că D. Cantemir, „omul şi opera, constituie un latifundiu susceptibil de abordări multiple, cu accente şi nuanţe demne de interes” (p. 14), autorul a identificat „(…) unele teme demne de analizat, fie şi secvenţial, spre a contribui, pe cât posibil, la o mai bună cunoaştere a personalităţii în cauză. Unele eseuri şi note de lectură au apărut în presa culturală a timpului (Ateneu, Convorbiri Literare, Cronica, Viaţa economică etc.), fiind adunate, parţial, după un deceniu, în volumul de autor Biruit-au gândul: note despre istorismul românesc. După încă trei decenii, socotim că n-ar fi inutilă o republicare a lor, împreună cu alte contribuţii mai noi, spre a pune la îndemâna noilor generaţii câteva analize en historien pe seama operei cantemiriene. (…) După impulsul cantemirologic din 1973 şi unele reluări de mai târziu, era firesc să căutăm o modalitate de a le structura, tematic, în speranţa că acele texte, mergând până la alt an de graţie, 2013, mai pot stimula interesul pentru o mare personalitate şi o rarisimă creaţie umanistă” (p. 15).

Dimitrie Cantemir, literatul, filosoful şi istoricul, unde poate fi încadrat în istoriografia secolului XVIII? Deja în Europa apuseană apăruseră semnele şi caracteristicile spiritului şi abordărilor moderne în istoriografie, prin atitudinea critică faţă de izvoarele istorice, metoda de cercetare – investigaţie, „climatul intelectual”  ce fundamenta aspiraţia istoriei la statutul modern de ştiinţă. „Ambele trăsături, a lămurit autorul, istorism şi raţionalism, le aflăm prezente în cultura românească a epocii, ca însemne ale modernităţii sale. Chiar şi opera lui Dimitrie Cantemir, înfiripată la începutul acelui secol, conţine elemente care ne-ar putea îndritui să o numim modernă”. În acel context, „Semne sigure de trecere la istoriografia modernă se constată, (…) prin Dimitrie Cantemir, la începutul secolului XVIII. (…) Nici una din trăsăturile de bază ale acestei istoriografii nu lipseşte din opera lui Cantemir: erudiţie, spirit critic, pasiune polemică, enciclopedism, orientare laică ş.c.l. Ele atestă capacitatea eruditului de a ieşi din schema cronologică, de a trata o problematică istorică, într-un spirit şi cu mijloace care aparţin epocii moderne” (Despre modernitatea istoriografiei române în secolul XVIII, pp. 23 – 24).

„Esenţa iluministă” a formării ştiinţifice a lui Dimitrie Cantemir explică „tendinţa istoricului de a depăşi vechea formulă narativă pentru a ajunge la determinaţii cauzale. În faţa penuriei şi a fragmentarismului surselor, el a fost obligat să facă apel la metoda critică. Însăşi cauzalitatea, s-a spus, apare la el nu atât ca un principiu explicativ, ci mai curând ca o regulă a acestei metode. Între principiu şi metodă relaţia e evidentă şi sub acest unghi Cantemir se cuvine raportat nu numai la nivelul cultural al Europei de sud – est, ci la cultura întreagă a timpului său” (p. 25). Ca şi concluzie, secolul XVIII în istoriografia românească „e traversat de două direcţii: una care continuă vechiul filon tradiţional, dând opere de nivel mediocru; alta „modernă”, reprezentată de Cantemir în primele decenii, prezentă apoi, sporadic, la generaţia următoare şi culminând prin ceea ce N. Iorga a numit «şcoala de renovaţie a istoricilor din Ardeal»” (p. 29).

Cauzalitatea istorică în opera principelui savant umanist a fost, de asemenea, evidenţiată de acad. Al. Zub. Conceptul de cauzalitate istorică, specific secolului XVIII, „veacul luminilor”, este identificat în opera istorică a lui Dimitrie Cantemir. Precaritatea izvoarelor istorice, imperativ obligatorii pentru elaborarea contribuţiilor sale istoriografice, l-a determinat să-şi asume şi să utilizeze metoda critică în abordarea demersului introspectiv. Cauzalitatea istorică a devenit o regulă, o componentă intrinsecă a metodei critice cantemiriene, caracterizată, printre altele, prin utilizarea unor „canoane” specifice cercetării trecutului. Cercetând derularea faptelor istorice, Cantemir formulează o întrebare cu patru direcţii: „cine? din ce? în ce chip? pentru ce?” s-au întâmplat evenimentele din trecut. Cauza a fost, în concepţia istoricului umanist, originea, geneza, „începătura lucrului”. Cauza primordială a identificat-o în raţiunea divină. Abordarea cauzală cantemiriană a realităţilor pământene, concrete, a avut ca rezultat cunoaşterea genezei, evoluţiei, finalităţii punctuale şi urmărilor acestora. Sensul evoluţiei istorice este ciclic, progresiv, cauzal. Evoluţia ciclică asigură istoriei un sens şi o finalitate.

Cantemir a perceput evoluţia istorică ca o succesiune de cicluri specifice, neidentice, succedentul aducând un spor de acumulări şi experienţe faţă de precedentul. La baza acestor derulări au fost înlănţuiri cauzale şi evoluţii ascendente ale ciclurilor istorice. Principele cărturar umanist a abordat cercetarea trecutului Imperiului Otoman după schema evolutivă biologistă: formarea – creşterea – descreşterea – prăbuşirea statului sultanilor osmanizi, influenţat de concepţia vest – europeană a creşterii – descreşterii statului politico – militar, concepţie în accensiune în istoriografia pre-modernă a începutului secolului XVIII. Referitor la aplicarea acestei scheme în cercetarea trecutului otoman, D. Cantemir s-a limitat doar la constatarea creşterii – descreşterii statului osman, fără o prezentare explicită a cauzelor evoluţiei imperiului sultanilor, deşi viaţa, activitatea, pregătirea profesională şi titlul sintezei otomane induc această dezirabilă finalitate. Depăşind simpla descriere a evenimentelor istorice otomane, încadrându-le în etapa creşterii (incrementum) şi a descreşterii (decrementum), Cantemir a dovedit că a fost un  adept al istorismului, la începutul modernităţii istoriografiei europene.

În concepţia lui Cantemir, un fenomen nu poate exista fără o cauză, acelaşi fenomen fiind încadrat în seria cauzală origine / naştere – evoluţie – involuţie – dispariţie / moarte. Principele – cărturar a aplicat concepţia istoristă, parţial însă, cauzalitatea istorică, metoda critică, raţionalismul incipient, în studierea istoriei Imperiului Otoman, sinteza sa, Demetrii Principis Cantemirii Incrementorum et Decrementorum Aulae Othman[n]icae sive Aliothman[n]icae Historiae, a Prima Gentis Origine ad Nostra Usque Tempora, deductae Libri Tres / Istoria creşterilor şi a descreşterilor Curţii Othman[n]ice sau Aliothman[n]ice, de la primul început al neamului, adusă până în vremurile noastre, în trei cărţi, a devenit contribuţia de referinţă în osmanistică timp de un secol (Sur la causalité historique dans l’oeuvre de Démètre Cantemir, pp. 32 – 44; Note preiluministe la Cantemir, pp. 45 – 58).

Există, evident, o istoriografie Dimitrie Cantemir, deja tricentenară, şi acad. Al. Zub i-a evidenţiat principalele puncte de reper cronologice – axiologice. „Biografiile, studiile secvenţiale sau monografice, sistematizările bibliografice existente sprijină, se înţelege, ideea reluării acestei teme, dar şi o complică, a avertizat autorul, prin mulţimea de necuprins a datelor” (Dimitrie Cantemir – periplu istoriografic, pp. 59 – 66).

Cantemir după Cantemir s-a manifestat, în ultimele aproape trei veacuri, în varii forme. Impunându-se ca „erudit şi om politic”, principele  – cărturar a subordonat activitatea politică şi realizările livreşti nevoii obiective „de a-şi recomanda ţara, prin istoria, cultura şi aspiraţiile ei, către factorii ce ar fi putut-o sprijini în efortul de redobândire a statutului şi a demnităţii de odinioară” (p. 69). În consecinţă, acad. Al. Zub a evidenţiat câteva caracteristici ale manifestărilor binomului „profesional” anterior amintit: concepţia domniei autoritare, în familia sa, în Ţara Moldovei; ideea de unitate românească şi de neatârnare politico – administrativă, deduse implicit; relaţia biunivocă între opera istoriografică şi acţiunile omului politic; scrisul a fost pentru Dimitrie Cantemir o altă armă cu care şi-a slujit eminent ţara; el a cumulat forţa intelectuală şi cutezanţa politică într-un vast proiect românesc de promovare multi-direcţională a identităţii naţionale; deşi a eşuat în proiectul său politic, Cantemir a devenit faimos prin activitatea sa multiplă şi fecundă în domeniul istoriei, filosofiei, literaturii, geografiei, muzicii etc. (Cantemir: erudit şi om politic”, pp. 69 – 72).

Acad. Al. Zub a analizat obiectivele proiectului politic cantemirian, în condiţiile manifestărilor intereselor şi jocurilor politico – hegemonice în Europa Central – sudică la începutul secolului XVIII (O politică a neatârnării, pp. 73 – 78). Operele celor doi Cantemir, Dimitrie – tatăl şi Antioh – fiul, în manuscris sau editate, trebuiau să genereze „Un proiect fastuos: «Scrierile Cantemireştilor»” (pp. 79 – 82), coordonat de M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi, cu sprijinul tehnic – tipografic al lui Gh. Asachi, în perioada 1837 – 1839. „Dacă proiectul n-a izbutit, la 1838, vina nu era, fireşte, a lui Kogălniceanu, ci a epocii, încă nu destul de receptivă la atari iniţiative. Într-o altă concepţie, el va fi reluat doar mult mai târziu (1872) de către Academia Română, unde cuvântul istoricului cântărea greu în asemenea împrejurări” (p. 82).

În Cantemir şi Kogălniceanu (note istoriografice) – (pp. 83 – 90), autorul a scos în evidenţă elementele comune ale activităţilor lor multidirecţionale, o sugestivă unitate în diversitate, „scriitori şi făptuitori de istorie”: „În conştiinţa lumii, Cantemir a rămas îndeosebi ca filosof, moralist şi istoric, a cărui operă elaborată în limbile greacă, latină, rusă şi română, parţial tradusă şi în franceză, germană, italiană, a făcut o remarcabilă carieră şi dincolo de hotare; Kogălniceanu mai ales ca om politic cu vederi largi, axat întotdeauna pe interesele de permanenţă ale poporului său. Amândoi însă s-au străduit să participe la ieşirea acestuia din izolare, o izolare relativă fireşte, şi de integrare în marele flux al istoriei” (p. 90).

Constatând că „Nicăieri Cantemir nu şi-a expus amănunţit concepţia istoriografică” (p. 91), acad. Al. Zub a identificat „Canoanele” profesionale ale istoricului Dimitrie Cantemir (pp. 91 – 93): absenţa (temporară!) izvoarelor şi informaţiilor istorice referitoare la anumite perioade temporale nu înseamnă că diferite evenimente nu s-au produs, pe de o parte, sau că se pot formula concluzii eronate, tendenţioase, pe de altă parte; unele concluzii pot fi exprimate, în cazul lipsei / precarităţii temporare a izvoarelor istorice, şi pe bază logică, raţională, cauzală, evolutivă; autencitatea, veracitatea izvoarelor istorice trebuie stabilită, cu mare atenţie şi cumpănire, chiar de la începutul cercetării în domeniu; tăcerea izvoarelor istorice, după un fapt istoric, nu înseamnă lipsa urmărilor acelor evenimente; datoria istoricului era cercetarea trecutului şi susţinerea adevărului, situat mai presus de toate; metoda cercetării istorice circumscrie: analiza critică, cauzalitatea, comparaţia, coroborarea, veracitatea, multitudinea şi diversitatea surselor istorice („dictum unius, dictum nullius – zisa unuia ca zisa nimănuia”, cum s-a exprimat însuşi Cantemir); rolul metodologic al predoslaviei (prefaţă); fidelitatea citării lucrărilor altor istorici; întocmirea realistă a aparatului critic; complementaritatea categoriilor de izvoare istorice utilizate; folosirea inducţiei şi a cauzalităţii istorice în restituţia trecutului.

„Canoanele” istoricului Dimitrie Cantemir s-au aplicat în paralel cu dezvoltarea conduitei, a obsesiei veracităţii (pp. 94 – 104). „În orice ipostază l-am privi, a detaliat acad. Al. Zub, istoric, filosofic sau moralist, Dimitrie Cantemir ni se dezvăluie, prin opera sa monumentală, ca şi prin vasta exegeză aferentă, ca un spirit intens preocupat de chestiunea adevărului. Istoricul e prin definiţie un căutător de adevăr, ca şi filozoful, numai că în registre deosebite. Ochii, sufletul şi viaţa istoriei… Astfel definea Cantemir adevărul, printr-o metaforă multiplă” (p. 94). „Istoricul adevărat, a precizat Cantemir, lauda împreună cu făcătorul împărtăşeşte, căci acela a ostenit lucrul a săvârşi, iar cesta a nevoit în veci a se pomeni” (p. 95). Principele – cărturar a identificat trei posibilităţi de a intra în „palatul cunoştinţei lucrurilor”: „prin pildele celor trecute, prin deprinderea cestor de acum şi prin buna socoteală celor viitoare” (p. 99), aducând, astfel, în discuţie problema raportului dintre „ipostazele duratei”. În concluzie, „A spune despre adevăr că reprezintă «ochii, sufletul şi viaţa istoriei» este a mărturisi un crez înalt, suprema exigenţă a istoriografiei. Cantemir a făcut-o, insistent şi plastic, anunţând parcă un veac ce se voia pus anume sub semnul «luminilor». Crezul său se cuvine însă definit deopotrivă şi sub unghi spiritual, pe linia autentităţii” (p. 99).

Opera lui Dimitrie Cantemir, elaborată la sfârşitul secolului XVII şi în primul pătrar al celui următor, a avut o posteritate oscilantă. Acad. Al. Zub a analizat politica de recuperare şi de utilizare, cu obiective şi finalităţi politico – naţionale, a contribuţiilor livreşti ale principelui – cărturar în spaţiul românesc, în secolele XVIII – XIX („Precum odată, aşea şi acmu”: un discurs al recuperării, pp. 105 – 110), de pomenire biseculară în orizont academir românesc (În jurul unei comemorări la Academia Română, pp. 111 – 115; Întâlnire cu „semănătorul – principe”, pp. 121 – 132). Câteva Meditaţii cantemiriene (pp. 116 – 120), cu privire specială la Povestirile neasemuitului Inorog (pp. 133 – 134), întregesc tabloul, dimensionat trisecular, al lui Dimitrie Cantemir, al operei sale nemuritoare, cu amplitudini europene. Prezenţa postumă cantemiriană (pp. 135 – 151) a reprezentat, în seria preocupărilor acad. Al. Zub, o conturare a Actualităţii concepţiei istorice cantemiriene (pp. 137 – 139), popularizări ale activităţilor recuperatorii diverse, complexe, circumscrise Anului Cantemir 1973 în Europa (La izvoarele Dunării – elogiu lui Cantemir, pp. 140 – 142; Colocviu „Dimitrie Cantemir” la Freiburg (RF Germania), pp. 143 – 144; Cantemiriana – marginalii, pp. 145 – 147), cronici de carte cantemirologică (pp. 148 – 151).

En guise de conclusion, a precizat acad. Al. Zub, „Le nouvel recueil, Cantemiriana. Etudes, essais, notes, 2014, (…) c’est une manière de rendre hommage à une grande figure du patrimoine culturel, reconnue de son temps comme lettré, islamiste, orientaliste, musicien etc. C’est toujours une impulsion aux nouvelles études cantemiriennes” (p. 153). Un tabel cronologic sumar, orientativ, despre viaţa şi opera principelui – cărturar (pp. 155 – 158), ilustraţii tematice cantemiriene (pp. 161 – 176) şi indice doar de nume (pp. 177 – 182) completează şi sistematizează alte informaţii referitoare la unul dintre cei mai reprezentativi şi mai europeni români din ultima treime de mileniu, un român reprezentativ al perioadei de „pre-aderare” modernă a românilor şi a culturii lor la marea familie politico – ştiinţifico – culturală vest-europeană.

Cartea cantemirologică a acad. Al. Zub este una dintre cele mai valoroase ale domeniului istoriografic din ultimile patru decenii. Ea reprezintă, în acelaşi timp, atât sfârşitul unei perioade de intense restituţii cantemiriene în cariera istoriografică a autorului, dar şi începutul unor noi aprofundări în imensul latifundiu numit Dimitrie Cantemir, în imensa firidă cu chipul şi fapta principelui – cărturar moldav – român – european.

Câteva sentinţe cantemiriene, de o actualitate imperativă, selectate de autor, pentru că Dimitrie Cantemir este contemporanul nostru, sunt tocmai potrivite să sintetizeze o personalitate, o viaţă, o operă:

„Sufletul odihnă nu poate afla până nu găseşte adevărul carile îl ciarcă, oricât de departe şi oricât de trudă i-ar fi a-l nimeri”.

„Va fi mai folositor pentru patrie ca să se puie sincer sub ochii locuitorilor ei acele defecte  de care sunt plini, decât să fie înşelaţi cu o linguşire măgulitoare şi cu o scuză dibace”.

„Nu, acest neam nu trebuie să piară, îl păzeşte un trecut şi îl cheamă un viitor; lăsaţi torentul să-şi adune şuviţele răsfirate”.

„Istoricul adevărat lauda împreună cu făcătorul împărtăşeşte, căci acela a ostenit lucrul a săvârşi, iar cesta a nevoit în veci a se pomeni”.