Autor: Octavia BUHOCIU
Primit pentru publicare: 4 Apr. 2022
Editor: Ion ISTRATE
Copyright: © 2022 Octavia Buhociu, © 2022 luceafarul.net
© 2022 by Agata
Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
NB
Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.

Ca să nu pierd întâietatea, să zicem, vă anunț că Raluca Antonescu, scriitoare prin naștere româncă, dar stabilită în Elveția, a obținut Premiul cititorilor din Lausanne pe anul 2022 pentru romanul Inflorescence, la concurentă cu alti patru scriitori. S-a votat online intre 15 februarie și 15 martie 2022. Decernarea premiului a avut loc joi 31 martie 2022 la Casino Montbenon din Lausanne. 

Date statistice : 400 de cititori-re intre 14-86 ani din toată Elveția au votat (25% barbati si 75 % femei) ; în sala cazinoului din Lausanne au fost 300 de spectatori, fără mască ; actori au citit fragmente din cele 5 romane aflate în selecție, un pianist a asigurat ambianta sonoră, primarul orașului Lausanne a ținut și el un discurs, scurt. Și discursul de mulțumire al câștigătoarei premiului. S-au prezentat înregistrări de la întâlnirile scriitorilor cu publicul, din octombrie 2021 și până în februarie 2022.

Încă o scriitoare cu nume românesc, RalucaAntonesscu, născută în România, în București, în 1976, dar stabilită în Elveția de mică, și care se află acum la al treilea roman, Inflorescence, apărut la Editions la Baconniere, 2020, cu susținere financiară din partea unor fundații (Leenaards și Michalski). Coperta și imaginile din interior realizate prin cianotip aparțin lui Anne Atkins (1799-1871). Cartea este dedicată de autoare astfel: « Pour Alex et Ilinca et pour le lac Leman, toujours. »

Patru generații de femei, independente, dar și legate intre ele traversează un secol, intre 1911 până în 2009. Acțiunea se petrece în Elveția și în America de Sud, în Patagonia, în locuri care au legătură strânsă cu natura, în care fiecare protagonistă își construiește viața în ritm propriu, reclamând, pretinzând să-și ducă traiul după propria dorință. Toate aceste femei sunt asemenea unei inflorescențe : își transmit una alteia seva vieții, chiar fără să vrea, chiar fără să fie conștiente. 

Cronologic acțiunea începe în 1911, în Munții Jura, unde Pierrette ajunge până la Gouffre du Diable (Prăpastia Diavolului) pentru a implora sfârșitul unei sarcini nedorite. Dar după ce dă naștere unei fetițe, Aloise, cu piciorușul drept deformat, își pierde viața.

Aloise, în 1922, tot în Jura, trăiește pe lângă tatăl ei de la care învață să pună capcane pentru vulpi și iepuri prin pădurea din apropiere.

Amalia, în 1967, în Franța (Seine-et Marne), locuiește într-o casă elegantă, protejată și aproape aseptică, recent construită, lângă un cedru măreț. Ea este tot fiica Pierrettei.

Catherine, fiica Amaliei, nepoata lui Aloise, se află în Patagonia, în 2007, are o seră minunată de care se ocupă cu pasiune și face tot posibilul să apere natura de distrugerile provocate de oameni.

La Geneva, tot în 2007, Vivian, fiica Amaliei, s-a despărțit  de Mathieu și trebuie să elibereze apartamentul mamei sale care tocmai a murit. Este marcată de purtarea permanentă a unei mănuși pe mâna stângă. Suficient de des își vizitează tatăl vitreg, Francois, care se ocupă  cu entuziasm de mica lui grădină, plină  de flori, după anotimp.

Inflorescență este un roman al naturii, al vegetalului în toată splendoarea sau degradarea sa. Gradină  domestică, prăpastie, pepinieră, straturi ordonate, polenizare, poluare, autoarea observă și pendulează intre aceste realități. Interesantă este ideea denumirii unor arbori la fel de importanți ca și prenumele personajelor în desfășurarea narațiunii . Și să nu pierdem din vedere rolul transmiterii transgeneraționale  și a memoriei personajelor, ca un fir călăuzitor al romanului. 

Într-un interviu, Raluca Antonescu mărturisea că petrece mult timp în natură, dar nu se ocupă de grădinărit, « scriind am impresia că lucrez pământul ». A fost cu mare folos.