Primit pentru publicare: 8 oct.2015
Autor: Marin IFRIM
Publicat: 8 oct.2015

 DIN  ISTORIA  TEATRULUI  „GEORGE  CIPRIAN”   

În rolul principal, „Căprioara” – soţia maşinistului şef !

Aproape că nu a existat spectacol, desfăşurat pe scena Teatrului „George Ciprian”, în care marile actriţe să nu primească superbe buchete de flori. Mă refer la nume consacrate, precum: Adriana Trandafir, Tamara Buciuceanu, Ruxandra Sireteanu, Diana Lupescu, Oana Ioachim, Carmen Tănase şi multe alte actriţe de top. Evident, la fiecare nouă premieră, la sfârşitul spectacolului, scena se umplea de flori, care erau preluate discret în culise, unde, având în vedere că toţi actorii plecau la casele lor, la Bucureşti ( teatrul nostru fiind unul de proiecte, fără artişti angajaţi permanent, doar personalul tehnic având carte de muncă), acestea erau împărţite între tehnicienii teatrului. În culise, predominant era numărul maşiniştilor. Dintre aceştia, cel mai interesat de minunatele buchete de flori era Grigore Meica, maşinist-şef, mâna mea dreaptă, omul fără de care nu m-aş fi putut descurca, timp de patru ani, în funcţia de regizor tehnic cu patalama eliberată de Ministerul Culturii, în timpul ministeriatului lui Ion Caramitru, prin Decizia nr. 7624/754 din 29.05.1997. La un  moment dat, după mai multe reprezentaţii de succes, din pură curiozitate, mi-am întrebat colegul de ce insistă, de fiecare dată, să se aleagă măcar cu o singură floare. Replica sa m-a lăsat mut, parcă era luată din vreuna din piesele în care eram şi noi implicaţi, în culise: „Le duc acasă, sunt pentru <Căprioara> mea”! „Căprioara” lui „nea Grigore” (cum îl alintam eu, în semn de preţuire pentru hărnicia sa, el fiind mai mic decât mine cu un an), era nimeni alta decât minunata sa soţie, Eugenia, o doamnă de o dârzenie intimidantă. Doamna Eugenia îşi merita cu prisosinţă florile. Îmi amintesc cum, prin 1998, ne-a prins o ninsoare zdravănă la Pucioasa. Ne-am dus acolo cu piesa „Alegeri anticipate”, o comedie spumoasă de Tudor Popescu (n. 1930 – d. august 1999, la nici un an după premiera de la Buzău, octombrie 1998!), în regia regretatului Dinu Manolache. Maşina cu decoruri a avut o problemă şi au rămas acolo şoferul, recuziterul şi maşinistul şef. Ceilalţi tehnicieni s-au întors acasă în acea seară, cu o maşină a teatrului, iar directorul Paul Ioachim cu un alt autoturism al instituţiei. Cei trei, rămaşi la Pucioasa,  au dormit în sala casei orăşeneşti de cultură, pe jos, într-un frig cumplit. Dimineaţa, la prima oră de program, mă pomenesc în secretariatul teatrului cu doamna Eugenia, soţia maşinistului şef. Avea o faţă războinică, mi-am dat seama după felul în care mă privea. Nu am avut timp nici măcar să o salut, căci, încă din pragul uşii, pe un ton foarte milităros, mi s-a adresat scurt: „Unde e soţul meu, de ce l-aţi lăsat acolo? Dacă a păţit ceva, vă omor pe toţi. Unde e directorul?  Nu am reuşit să scot niciun sunet, ştiam că sunt vinovat, mai vinovat decât directorul teatrului, căci răspundeam direct de toată echipa tehnică. Mă simţeam ca un soldat laş, care şi-a abandonat camaradul în tranşee. I-am făcut “Căprioarei” semn cu degetul, dând şi din cap în direcţia biroului directorului, confirmându-i, astfel, că acesta e acolo şi am luat-o din loc, nevrând sub nicio formă să asist la “spectacolul” care se prefigura.  În după amiaza aceleiaşi zile, soţul “Căprioarei” avea să  revină acasă cu bine, împreună cu ceilalţi doi colegă. După câteva zile, când am prins un moment prielnic, i-am spus  maşinistului şef că are motive să-şi respecte “Căprioara”, aceasta meritând nu o florare sau un buchet ci  întreaga, vestita Florărie Codlea.