EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI
Dor

• Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in
• De roata horei jucată la fântână
• De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin
• Când îşi mână ciobanul oile la stână.
• De palma aspră ce-nfige plugu-adânc
• Întorcând brazda recoltei viitoare,
• Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc
• Umplută cu apa rece rece la izvoare.
• Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar
• Când cumpăneşte ploaia în privire
• De braţele vânjoase ce pun în car
• Rodul crescut din marea iubire.
• Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer
• În ciutură apa rece şi curată,
• De roţile încinse cu verghetele de fier
• Pe uliţa satului de ploaie arată.
• De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,
• Spusă cu asprimea mierei de labine.
• Pădurea în care n-a intrat topor
• Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!