Într-o dimineață de lumină,
când dealurile își scuturau roua
peste câmpiile României,
s-a auzit un cântec
venind de departe,
ca o șoaptă din adâncul pământului.
Era Enescu.
Cu arcușul lui de aur
a atins inima unei țări
și din corzile viorii
au început să curgă
apele Oltului,
freamătul codrilor,
glasul ciobanilor
și dorul satelor
așezate sub lună.
Rapsodia nu era doar muzică,
era o țară care cânta,
era doina bunicilor
urcată spre stele,
era hora din sat
în care oamenii uitau
pentru o clipă de tristețe.
Și sunetul creștea,
se ridica peste Carpați,
trecea prin văi și prin livezi,
peste casele cu pridvor
și peste clopotele bisericilor,
până când cerul însuși
părea că ascultă.
Enescu,
marele vrăjitor al sunetului,
a luat din cântecul anonim
o fărâmă de veșnicie
și a așezat-o
într-o Rapsodie.
De atunci,
când se aud primele acorduri,
România se ridică din timp
ca o pasăre
cu aripi de cântec.

Iar eu ascult…
Ascult cum vioara
își caută rădăcinile,
cum naiul respiră peste câmpie,
cum pașii horei
bat în pământ
ca o inimă.
Și înțeleg atunci
că un popor nu moare
atâta vreme cât
mai are un cântec.
Iar cântecul nostru
poartă numele lui Enescu
și se numește
Rapsodie Română.
E cântecul
care nu se termină niciodată,
fiindcă după ultima notă
rămâne în noi
un dor…
iar dorul,
ca și iubirea,
nu are sfârșit.

Al.Florin Țene