Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Evadare din real (II)

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Evadare din real (II)

Primit pentru publicare: 02 Nov. 2018
Proză de Nicolae CORNESCIAN
Publicat: 02 Nov. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

 

II.

O tăcere apăsătoare s-a înstăpânit îndată. Mai precis, ceva ca o surzenie nedorită îi izbăvea de puterea oricărei riposte. Inducea gânduri bizare, ticluite din vorbe ostentative şi pauzele necesare înţelegerii faptului că orice s-ar fi întâmplat, în ciuda părerilor eronate, totul devenea diferit de tot ce ar fi trebuit să fie. Numai ei rămâneau prezenţi şi conştienţi de propriile identităţi. Uzând de raţionamentele recursive, încercau să evalueze potenţialele riscuri şi ceea ce, fără greş, se vedea a fi felurit de rutină. Cum era, spre exemplu, chiar şi văzduhul din preajma lor; tremurând şi îngroşându-se parcă cu fiece nouă nuanţă, scursă de nicăieri, poleind interiorul mereu schimbător. Pe când amândoi, doar ca nişte forme desprinse de vreo pictură pointilistă, rămâneau ţintuiţi locului, de parcă timpul lor s-ar fi oprit poate pentru totdeauna. Şi totuşi, nu încetau să se privească. Şi aproape că se auzeau respirând. Se zgâiau la geamul în dosul căruia apăruse o cu totul altă privelişte. Alţi oameni, acolo, se obişnuiau cu un alt fel de gravitaţie. În mod inexorabil, înfruntând simetriile radiale, mişcându-se deconcertant, lăsau iluzia că se adânceau într-o dimensiune distinctă de cea cunoscută. Pluteau. Dar erau la fel de reali ca oriunde altundeva. Erau persoane obişnuite. Era un bărbat acolo; de cealaltă parte a geamului. Un bărbat în alb ducea pe spate un sac de nailon transparent; umplut cu apă. Iar în urma sa, cu flori de nuanţe vii, păşea o femeie vădit îndurerată. Amândoi, cum se vedea dinăuntru, lăsau senzaţia că străbăteau o cu totul altă lume. Mult mai clară şi mult mai vie decât cea în care se trăia până acum. Percepută ca ceva ce aparţinea mai degrabă vreunei minţi catatonice decât raţiunii sănătoase. O lume ce interfera cu visele pline de amintiri reprimate. Şi totuşi, pentru cei doi, cei dinăuntru, totul părea atât de real, încât, privind cele petrecute, într-un final ajungeau la concluzie că de aici, din temniţa lor, nu se mai putea evada nicăieri. Nici nu se dorea o asemenea dezertare, căci dincolo, dacă ar fi ieşit în afară, sigur ar fi simţit cum se suferea cu adevărat şi, mai ales, cum se murea. Căci ce altceva vedeau ei de aici, dacă nu doar o cineramă a morţii reale?

– Helga, zise bărbatul, adresându-se celei aflate de cealaltă parte a glasvandului. Apropie-te de geam şi vezi dacă acea dioramă e adevărată.

– Dar nu sunt Helga! răbufni femeie.

– Nu contează, insistă el. Nici eu nu sunt Mark. Însă poţi să-mi spui tocmai aşa: Mark. Întrucât, deşi nu ştim unde suntem, trebuie să fim totuşi cineva. Nu?

Pe moment, femeia şovăi. Însă mai târziu înţelese că el avusese perfectă dreptate. În fond, adevărata-i identitate nu putea avea nici o însemnătate pentru mintea vreunui străin, cât timp nu oferea nici o asociere demnă de a fi amintită chiar şi în treacăt. De fapt, între ceea ce vedea dincolo şi ceea ce dăinuia în interior poate că nu exista nici un fel de diferenţă. Poate că şi el, cel care-şi zise Mark, era la fel de ireal ca şi cei ce nu meritau nici un fel de osteneală, spre a fi ţinuţi minte. Ba mai mult de atât. Poate că, după cum începea să suspecteze, probabil că doar el se făcea vinovat de tot ce se întâmpla în prezent cu ea. De aceea, în timp ce inventa o sumedenie de strategii preventive, simţea că nu mai izbutea decela distincţii între ceea ce vedea şi ceea ce credea că percepe. Se vedea siderată de orice capacitate de disimulare. Şi aproape că se decise să se dea bătută. Intenţiona să-i deconspire totul, dar îndată înţelese cât de amarnic s-ar fi înşelat şi cât de slabă ar fi părut dacă presupunerile ei s-ar fi dovedit inadvertente. Aşa că, într-un târziu, îi ascultă sfatul şi cu paşi şovăielnici se apropie de acea stranie fereastră pe care, la o analiză mult mai atentă, bănuia că va izbuti să descopere chiar şi un singur pixel ce ar fi intrat în alcătuirea întregului baleiaj orizontal, redând cu exactitate doar o realitate aparentă. Mare i-a fost însă mirarea când constată cât de adevărat era totul. Şi nu doar geamul, dar şi tot ce se afla dincolo de el: pietre de nuanţa oaselor zdrobite, plante negre şi un fel de râuri subterane, ca nişte metereze artificiale, capitonate cu oglinzi, cu scopul de a înlesni curgerea lină a luminii ce izvora de undeva de sus.

– Mark, aproape că strigă ea. Cred că am început să coborâm.

– Nu! veni rândul lui să se agaseze. Nu mă interesează ce se doreşte să ni se insufle, ci doar cât de adevărat e tot ce pare a fi diferit de ceea ce cunoaştem deja.

– Geamul e geam, confirmă ea. Fără nici un dubiu. Pe deasupra, după cum văd, e făcut din trei straturi de sticlă. Însă cea mai interesantă e porţiunea inferioară, unde între sticlă şi canat se interpune un fel de crustă de cauciuc, ori ceva asemănător.

– Asta înseamnă că-i putem auzi chiar şi pe cei de dincolo, deduse el şi îndată se apucă să mute sfeşnicele, rânduindu-le cât mai aproape de pereţi, fără a se mai întreba care era noima acestui travaliu. Prefera, în acest caz să se amăgească cu iluzia că doar aşa, izbăvind centrul încăperii de umbrele de prisos, va avea mult mai mult spaţiu, fapt ce-i conferea un plus de libertate. Ar mai fi putut, se lumină îndată, să remodeleze ceara, din care fuseseră sculptate formele de sfeşnice, în cu totul altceva. Ceva ce să nu semene cu nimic. Dar nu se preta la un asemenea act fără sens. Pesemne că noile forme, la fel de redundante, nu l-ar fi ajutat la nimic. De aceea prefera să ignore asemenea gânduri, inducând înfiorare şi, transpuse în fapte, deconspirându-l într-o lumină destul de hilară. Nu voia să pară doar un mim, incapabil de a preţălui cu fermitate potenţialul de risc. Aşa că, înainte de toate, se silea să înţeleagă cum anume ajunsese aici. Îşi amintea mii de feţe şi de nume. Mult prea mulţi străini pentru un timp atât de scurt. Locuri obişnuite şi spaţii ce păreau a nu se încadra în nici o realitate precisă. Şi câteva vorbe spuse de nu se ştia cine: „Mintea celor de pe suprafaţa pământului e mult prea rudimentară, deoarece chiar şi matematica lor redă cu exactitate doar rapoartele unei realităţi imperfecte”. Alte idei şi alte supoziţii se amestecau destul de rocambolesc. Şi mai erau şi acele cugetări ce nu aveau nevoie de nici un cuvânt spre a înfiripa în mintea lui structuri destul de logice. Nu se aveau în vedere imaginile vizuale ori cele auditive, ci, mai degrabă, ceva ce aparţinea limbajului necesar reproducerii evoluţiei subconştientului. Ceva ce dospea doar în schepsisul lui şi nu exista în nici o realitate ştiută: spaţii fără margini şi izvoadele unui timp sincronic. Ca şi cum, tot ce era şi tot ce urma să fie, s-ar fi putut percepe într-o singură clipă, anulând astfel latura secvenţială a evenimentelor deja petrecute ori aşteptate a se confirma. Desigur că în acest caz, pentru a sesiza tot ce se simţea şi se dorea a fi exprimat chiar şi destul de sumativ, era nevoie de o înţelegere recursivă. Şi chiar se cerea elaborat un întreg arsenal de norme şi legităţi, cu totul diferit de ceea ce se ştia până acum. Prin urmare, orice s-ar fi încercat, un asemenea ruşfet ar fi fost de prisos. Aşa că nici el, de multe dăţi, nu-şi mai putea explica anumite aspecte ale propriei conştiinţe, chiar dacă se folosea de cele mai complexe procedee mnemonice. Nu înţelegea acele gânduri ce apăreau brusc, ca dintr-o altă dimensiune, cum nu putea pricepe nici noima actualei sale destinaţii.

– Unde urcaţi cu morţii ăştia? se trezi ascultând-o pe cea căreia îi zicea Helga. Şi înţelese îndată că femeia se adresa cuiva de dincolo, accentuând parcă şi mai mult nerozia ce se făcea tot mai simţită. Fără echivoc, răspunsul sosi îndată. O voce guturală, ţinând parcă isonul vântului ce sufla de undeva din adâncimile beznei, răspunse cât se putea de clar:

– Se cade să-i îngropăm aşa cum se cuvine. Adică, mult mai sus. Căci aici unde locuim noi, la aceste adâncimi, din pricina presiunii pământului, chiar şi pietrele se sfarmă mult prea devreme.

– Evident! confirmă ea ca şi cum ar fi auzit tocmai ceea ce-şi dorise să afle.

– Evident?! interveni el şi îndată trecu la apostrofări. Cum adică, evident? Cum naiba să confirmi asemenea inepţii? Şi, mai ales, doar în faţa unor străini.

Zâmbind laconic, ea înţelese îndată că el nu înţelegea mai nimic.

– Nu erau nicidecum nişte străini, explică ea nonşalant. Erau doar nişte holograme.  

– Desigur, cedă înfrânt, dornic de a abandona orice dialog de prisos. Căci totul, felul în care vorbea ea, acea nonşalanţă prefăcută, tot ce încerca să aducă în realitate, îi părea mult prea teatral. Şi poate că tocmai de aceea, tot mai mult începea să creadă că cineva din exterior, cei care probabil că îl urmăreau cu meticulozitate şi-l luau în derâdere, poate că ei, înscenând respectiva tartuferie, o aleseseră tocmai pe ea în rol de actant principal. În acest caz, dacă tocmai aşa ar fi stat lucrurile, ar fi trebuit să dea dovadă de o prudenţă maximă. Mai bine ar fi fost să tacă şi să încerce să-şi amintească tot ce încă se mai putea aminti. Şi desigur că în aceste contexte se cerea ca şi el să uzeze de câteva interpretări, cel puţin asemănătoare. Dacă ar lăsa impresia că nu pricepe nimic, poate că ar izbuti să afle ceva relevant. Chiar şi cel mai neînsemnat răspuns, venit tocmai din partea ei în vreun moment de neatenţie, ar deconspira, totuşi, ceva necesar înţelegerii întregului. Şi atunci, abia atunci ar putea trece la asaltul scontat, în urma căruia sigur va simţi desfătarea dorită, deturnându-le, în cele din urmă, toate planurile. „Da! va exclama cu înverşunare. Da! Spectacolul vostru nu mai are nici o noimă.” Iar apoi le va mărturisi că n-a simţit nici o spaimă, căci întreaga sa viaţă nu făcea altceva decât să se obişnuiască tocmai cu prezenţa persistentă a morţii, atât de bine redate chiar şi aici; datorită interiorul în care fusese închis tot acest timp.

În realitate însă, totul era cu totul diferit. Ea nu era nicidecum vreo nălucă, aşa cum presupuse la un moment dat. Ci, mai degrabă, era o femeie frumoasă. „Foarte frumoasă”, îşi zicea apropiindu-se de sticla ce-i separa. Hainele negre, mulate după corp, scoteau în evidenţă proporţii ideale, de o simetrie de invidiat, născând în mintea privitorului o frenezie crescândă şi o poftă năvalnică de apropiere de o asemenea splendoare, ce inducea desigur doar fericire. Totul însă, luând în considerare glasvandul ce diviza interiorul în două încăperi egale, rămânea deocamdată doar la nivelul dezideratului de neatins. Spre consternarea ei, văzându-se privită cu un nesaţ aproape sălbatic, îndată se simţi nevoită să dea dovadă de cât mai multă precauţie, căci gesturile ei, poziţia corpului şi felul în care privea uneori, toate astea ar fi putut căpăta o cu totul altă semnificaţie; întru totul eronată. Astfel, instigând fără voia sa, ar fi părut doar vreo fluşturatică, asemenea celor ce puteau fi întâlnite la orice colţ de stradă. Însă, indiferent de orice opinie, în situaţia în care se afla acum, ştia că nu putea întreprinde mai nimic spre a se putea izbăvi de stânjeneală atât de evidentă. În fond, se liniştea, cu totul altceva ar fi trebuit să-l tulbure acum, în aceste circumstanţe, şi nicidecum aspectul ei fizic, ca de zeitate sculptată tocmai de creatorul desăvârşirii.

– Fără ezitare, tind să cred că am ajuns ţinta unei ademeneli ridicole, începu ea şi continuă pe acelaşi ton ce trăda o luciditate de invidiat. Sper, totuşi, că mi se va explica de ce am fost închisă aici, dacă nu voi izbuti să-mi amintesc tot ce-mi scapă deocamdată. Căci există o parte, o frântură de timp, ce nu-şi află nici un loc în memoria mea. E ca şi cum aş fi murit într-un moment neaşteptat, fără a simţi vreo suferinţă ori teamă prevestind infamul eveniment. Mă refer la acele ore în care nu doar că nu-mi amintesc mai nimic din imediata apropiere, dar nu ţin minte nici măcar propriile simţăminte pe care ar fi trebuit să le percep chiar şi în cazul în care ar fi cedat toate organele de simţ. Nici un stimul. Nimic. Iar apoi, ca din senin, ai apărut tu. Mai precis, imaginea ta, la prima vedere, fără echivoc, confundată cu vreo fiinţă sacerdotală; dacă nu chiar fantasmagorică. Vreau să zic că eram atât de buimăcită când te-am văzut pentru prima dată, încât nici nu mai eram sigură dacă în acele momente reuşeai să mă vezi. Altfel spus, simţeam că nici nu mai existam.

– Şi pentru mine totul era la fel de straniu, mărturisea el. Şi parcă totul devine şi mai confuz cu fiece clipă în care încep să mă simt tot mai neputincios. Iar faptul că ne afundăm, cum ai sesizat anterior, mă face să cred că totul e cât se poate de real. E îngrozitor, şi nu mai poate fi vorba de nici un calambur. Mai degrabă, cred că nu facem altceva decât, chiar şi fără voia noastră, ispăşim doar vreo pedeapsă, pentru infamiile pe care nu le-am săvârşit niciodată. Şi poate că nici nu mai putem schimba mai nimic.

Dar nu acestea erau vorbele pe care ea ar fi dorit să le audă în acele clipe. Se aştepta la făgăduinţa fericirii, chiar dacă avea senzaţia că privirea lui se umplea de neant. Ceva siniliu şi aproape inexistent se făcea tot mai prezent. Pretutindeni. Lua locul văzduhului tot mai greu şi aproape irespirabil, fapt ce-l putea deduce şi din respiraţia lui întretăiată, în care aproape că începea să-i ghicească bătăile inimii. Tot mai mult şi tot mai pronunţat, de parcă acele sonuri ritmice erau chiar ecourile inimii ei. Şi mai era ceva acolo, în acel cântec al neantului; ceva ca o tăcere străină; tocmai acea tăcere ce putea aparţine doar celor decedaţi.

(va urma)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 41 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5