Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Evadare din real (IV)

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Evadare din real (IV)

Primit pentru publicare: 21 Dec. 2018
Autor: Nicolae CORNESCIAN
Publicat: 22 Dec. 2018

 

IV.

Nu ezitau nici o clipă. De îndată ce, în chip neaşteptat, părăsind interiorul se văzură liberi, spre marea lor consternare constatară că abia acum începea adevăratul periplu prin miraje inducătoare de stări tantalice şi dorinţe tot mai excentrice. Pradă unei confuzii onirice, ca şi cum ar fi pătruns în vreun hău obnubilat, găseau forţa de a crede că erau tocmai acolo unde ar fi trebuit să fie. Într-un spaţiu de parcă detaşat chiar şi de realitatea însăşi. Aici, unde totul părea calcifiat. Unde nu exista înaltul azur, iar lumina ţâşnea din adânc. Pesemne, izvora tocmai din nesfârşitele râuri de lavă, irizând totul şi mai abitir decât la suprafaţă. Cu o astfel de intensitate, încât s-ar fi zis că aici totul, dar absolut totul dura pentru totdeauna. Chiar şi viroagele săpate în sticlele de deasupra, unde în mod firesc ar fi trebuit să fie cerul, prin arhitectonica lor atât de nepotrivită confereau întregului peisaj un fel de misticism magnific. Şi mai erau şi acele gânduri, ivite ca din senin, obligându-te să crezi că nimic, dar nimic din tot ce se vedea nu era cert. Totul inducea un fel de timorare, ceva ca de rău augur, când un miros straniu, ca de oseminte milenare, începea să se răspândească pretutindeni, umplând pustietatea adâncului asemenea fumului de aripi arse, aripi de sfinţi ori alte jivine inventate de minţi primitive; alte închipuiri tot mai halucinante. Un iz ce stăruia pretutindeni. Între ambrazuri şi în minarete; în gropi băltind de apă stătută; şi chiar şi deasupra nesfârşitei întinderi de grohotiş, unde niciodată nu crescuse mai nimic viu. Unde arareori se mişcau doar câteva umbre încleiate, purtate de vântul aproape vizibil, franjurând aerul ce se mai putea respira. Unde ea aflase crudul adevăr: „ADN-ul extras din oasele îngropate aici în joia de 19 noiembrie a anului 1372 coincide cu ADN-ul tău. Cel puţin, aşa arată scanerul de care mă folosesc în vederea atestării unor supoziţii.” Însă ea nu răspunse la ceea ce i s-a părut pe moment a fi doar o provocare de prost gust. De fapt, nu acorda o prea mare atenţie noilor tehnologii. Şi, mai ales, acelui aparat portabil, semănând cu telefonul mobil, de care acum se folosea el, cu scopul de a-şi înlesni cine ştie ce calcule. Oricum ar fi fost, ea ştia că, în locul în care se aflau, se prea putea ca nimic din ceea ce era firesc să nu aibă forţa şi exactitatea manifestată oriunde altundeva. Dar nu şi aici. Căci aici, într-o măsură insignifiantă, cu totul altceva devenea mult mai clar decât tot ceea ce se ştia până acum. Altceva. La fel de indefinibil ca şi aerul căpătând tente aproape cenuşii, de un cenuşiu metalic, cuantificând parcă întreaga tărie a vântului ce se înteţea. De parcă cele percepute ca nişte explozii de culori mereu schimbătoare s-ar fi plămădit tocmai din gândurile lor. Altfel spus, părea că doar o forţă ineluctabilă, sporind considerabil cu fiece nouă dorinţă, scotea la iveală noi şi noi adâncimi insondabile ale unei lumi întru totul diferite. O lume aparte, situată undeva la hatul imaginarului în care ei se afundau tot mai mult. Şi cu cât mai departe ajungeau, cu atât mai clar se convingeau de certitudinea celor întâlnite; ivindu-se din nimic, iţindu-se în spaţii inaccesibile minţii obişnuite.

– Ce credem nu schimbă cu nimic tot ce e tocmai aşa cum vedem, continua el pe fondul stărilor de irascibilitate de care ea nu reuşea să se elibereze. Există doar în mintea noastră, iar, în unele cazuri, chiar capătă forme şi aspecte atât de hilare, încât ai spune că, în esenţă, întreaga omenire e doar o specie hărăzită autoamăgirii.

– Nu pricep încotro te îndrepţi, interveni ea plină de repulsie şi o dorinţă acerbă de a pune capăt tuturor acelor nerozii.

– Nimic nu e aşa cum pare a fi, continua el ca şi cum ar fi încercat să plămădească din propriile vorbe o cu totul altă lume. Doar pentru că, presupunea chiar şi ea, toate ipotezele şi încercările de a pricepe ceva erau doar în folosul lor. În fond, nici nu puteau sta aşa; fără a face nimic. Chiar dacă păreau distanţi de absurdul în care se afundau tot mai mult, spre a izbuti să se elibereze de acea stare paroxistică tot mai pronunţată, trebuiau, în prima instanţă, să priceapă esenţialul.

– Pe deasupra, insista el, acest loc nu seamănă cu nimic. Nici măcar cu imagini bizare din cele mai stranii vise. Şi nici nu aminteşte nimic. Cu alte cuvinte, e ca şi cum nici n-ar fi.

– Şi totuşi, încă suntem aici. Şi nici nu trag nădejdea că vom izbuti să ieşim în curând din acest imposibil.

– Poate că ai dreptate, şovăi el. Apoi zâmbi laconic, de parcă, tocmai prin acel comportament, ar fi încercat să găsească vreo formă de compromis. Rămânea, totuşi, vigilent şi destul de încordat, chiar dacă lăsa impresia că, treptat, cu fiece nou pas făcut înspre necunoscut, punea stăpânire pe situaţie. În realitate însă, totul era cu totul altfel. Oripilaţi de cele văzute, nu-şi puteau reprima dorinţa de a se lansa în explicaţii pe cât de minuţioase, pe atât de absurde. Ca şi cum ar fi priceput totul. De parcă ar fi ştiut ce urma să fie. De aceea poate, de multe ori, se foloseau doar de nişte vorbe insipide, menite de a induce doar aluzii obscure ori supoziţii a ceea ce nu era tocmai aşa cum descriau ei. Poate doar din teamă de a ocoli adevărul. Poate fiindcă ştiau că se aflau pe tărâmul morţii. În cel mai direct sens al acestui concept. Da. Erau tocmai în locul în care nu putea exista mai nimic, dar se prea putea ca tocmai aici să se fi retras toţi cei care populau toate timpurile. Şi aceste gânduri sporeau şi mai mult frica în faţa iminentei confuzii. Chiar şi acum când, opriţi în dreptul unor incrustaţii în formă de volute, reprezentate pe netezimea imensei pietre de nuanţa cerului întunecat, încercau să înţeleagă sensul extravagantelor simboluri. Dar îndată se văzură nevoiţi să cedeze. Debarasându-se de aplombul ideilor preconcepute, ea îi zise că orice ar fi criptografiat acolo, în acele rune indescifrabile, oricum, respectivele mesaje nu puteau fi de pe lumea asta. Adică, mai precis, de pe cea de unde veniseră ei. Mai zicea că, pe deasupra, nici n-ar fi trebuit să dea crezare aparenţelor înşelătoare, inducând repulsii şi tot mai mult îndepărtându-i de ideile preconcepute; stârnind un fel de  imagini inexistente, asemănătoare osmozelor anulând adevărul incipient. Cum era, spre exemplu şi impresia că cei de aici nu aveau umbre, căci umbra reflecta sufletul. Ori alte opinii de acest fel. Tot mai neverosimile pe măsură ce, dezinvoltă, ea continua să se lanseze în alte explicaţii, lipsite de noimă. Pomenea chiar şi ceea ce auzise înăuntru.

– Şi dacă e adevărat tot ce ni s-a spus? cădea în ridicol, vădit speriată de cele aflate în interior. Dacă vom muri în mai puţin de şase ore? Din cauza aerului rarefiat…

Schiţând aceeaşi expresie contemplativă, el, totuşi, se ferea să-i ofere orice fel de răspuns, fie el chiar şi unul şovăielnic, în pofida tuturor convingerilor sale expansioniste, care, nutrea convingerea, ar fi eludat o mare parte din mister. Îşi vedea de drum. Cufundat într-o tăcere aproape ostilă, lăsa impresia că se grăbea înspre un loc sigur, cunoscut de dinainte, unde se ştia aşteptat. Şi toate astea, doar pentru a lăsa de înţeles că deocamdată încă mai ştia ce făcea. Stăpânirea de sine îi conferea o forţă contemplativă, care, presupunea, ar fi trebuit s-o îndepărteze şi pe ea de orice gând rău. Îndeosebi, în aceste momente incerte, când ea, urmându-l la pas, vedea în faţa sa o cu totul altă persoană. Vedea cum părul lui devenea tot mai nisipiu, iar pielea căpăta nuanţa hârtiei cerate.

– Poate că, insista ea, dacă vom muri în scurt timp, poate că ar fi mai bine dacă ne-am opri.

– Dacă nu am murit deja, veni răspunsul lui pe cât de zeflemitor, pe atât de evaziv. Căci ADN-ul, îi aminti, nu se poate ca şi altcineva să fi avut acelaşi ADN. Pricepi? E un nonsens.

– Ştiu, zise ea. Ştiu că e imposibilă o astfel de coincidenţă, dar nici nu pot să cred în ceea ce încerci să-mi sugerezi, faptul că în 1372 eram tot aici şi eram tot eu. Nu pot accepta asemenea nerozii. E deja mult prea mult.

– Totuşi, continua el pe acelaşi ton impropriu, în ciuda corectitudinii scanerului, tind să cred că undeva, într-un punct indefinibil, s-a strecurat o eroare majoră. Ori poate că, mai degrabă, e vorba de influenţa factorilor externi. Mai ales că aici nimic nu e tocmai aşa cum ar trebui să fie. Şi, dacă ai remarcat, cred că nici nu ne mai putem întoarce. Vreau să zic că n-o să mai izbutim să revenim tocmai acolo de unde am plecat. Pentru că aici, înainte de toate, străbatem itinerariul timpului. Şi un asemenea drum, cum poţi să înţelegi, e întotdeauna ireversibil.

– Da, concluzionă ea, părând detaşată de considerentele lui, dar pricepând destul de bine că temerile ei începeau să capete contururi tot mai clare. Tot mai multe detalii o separau de lumea firească. Acele pietre şi acele clarobscururi, umbre cambrându-se sub puterea gândului şi, mai ales, senzaţia că trupul ei real devenea mult mai uşor decât cel visat înaintea sosirii în acest loc. Apoi, se mai putea aminti şi de absenţele intensităţii culorilor. Şi chiar şi de o completă dizolvare a formelor tot mai neclare. O contopire continuă cu ceva ce nu putea exista altundeva. Cu ceea ce doar se presupunea că putea fi posibil. Se uita tot mai mult. Iar în cele din urmă, ca într-o expansiune de neant, în imediata apropiere apărea golul. Un gol imens şi ademenitor. Şi-n acea aparenţă a ceea ce putea exista doar la hotarele realului părea că pâlpâia ceva. Un fel de lumină închegată în ceva ce amintea forma şi silueta umană. Doar că respectiva apariţie părea mult prea neclară. Doar o vagă idee. O frântură de vis. Apărând subit. Lăsând loc beznelor cavernoase; întunecimilor ce se împleteau în ceva aproape palpabil şi aproape viu. Se înteţeau şi sporeau considerabil, inhalând apropierile pline de arbori, de acele tulpini noduroase în interiorul cărora cei de aici îşi ascundeau morţii. Goruni şi salcâmi, şi frasini ce înfloreau uneori. Căci, cu toate că fuseseră tăiaţi la anumite înălţimi, rădăcinile le rămâneau înfipte adânc în pământ. Şi toate astea, cu un scop precis, cel de a păstra vie amintirea celor din interiorul lemnului milenar. „Desigur” gândeau ei, dar nu-şi mai spuneau nimic. Pentru că nu mai aveau nevoie de cuvinte. „Se prea poate ca un asemenea ritual inedit să aducă mult mai multă linişte şi împăcare celor rămaşi”. Prin urmare, aşa se făcea că abia acum, când nu mai simţeau nici o greutate, înţelegeau că ar fi trebuit să se retragă şi ei într-un asemenea interior lemnos. Pentru totdeauna. Pentru că aici totul, dar absolut totul dăinuia mereu. Şi nici nu mai era nevoie de altceva, spre a uita chiar şi de propria fiinţă.

(sfârşit)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.584 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5