Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Evadare din real (III)

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Evadare din real (III)

Primit pentru publicare: 24 Nov. 2018
Autor: Nicolae CORNESCIAN

Publicat: 25 Nov. 2018
Editor: Ion ISTRATE

III.

Şi încă ceva se prefira în acel aer amestecat cu prelingerea nemărginirii, ceva ce, despicând lumina, pătrundea înăuntru; chiar şi în oase umplute cu umbre. Inima, în acea absenţă a oricărui timp, se făcea grea şi aspră, ca o piatră scobită şi plină de nisip sticlos, pe când ceva înţepător palpita tot mai dureros, certificând faptul că încă se mai putea respira. Se vedea totul, la fel de clar ca şi de alte dăţi, chiar dacă abia acum întreaga realitate părea a recăpăta locul cuvenit. Lucrurile primeau nume clare, căci doar astfel se putea trage nădejdea că prezenţa lor ar fi oferit deopotrivă atât sensuri fireşti, date de utilitatea lor, cât şi alte tălmăciri, destul de elucubrante, adică, asocieri demne de a stârni memoria. Aşa se făcea că şi obiectele închipuite prindeau volum şi chiar puteau fi atinse. Puteau sluji pentru o posibilă încercare de a schimba ceva, de a reconstitui, chiar şi la alte proporţii, imagini latente ale trecutului deja uitat. Îndeosebi, în aceste momente de restrişte, când bezna, risipită asemenea ceţii dense, lăsa loc strălucirilor tainice, ca nişte descărcări electrice, iluminând hotarul neantului dintre două lumi destul de posibile. Nesperat însă, când privirea devenea mult prea străvezie, în imediata apropiere se putea desluşi un substrat de văzduh azur, de parcă amestecat cu bucăţi de cer aproape palpabil. Iar acele melanjuri, ca nişte întrepătrunderi de imagini comune din visele amândurora, reflectau uneori o claritate ce depăşea orice fel de certitudine, ca şi cum o altă dimensiune treptat ar fi început să inhaleze obişnuitul deja cunoscut. În schimb, înlocuind acele prezenţe ce se puteau aminti oricând, în preajmă apărea chiar şi ceea ce nu se putea percepe nicidecum, dar dăinuia întotdeauna, persista dincolo de posibilitatea oricărei percepţii, fireşti în alte conjuncturi. În esenţă, aceste stranii straturi de aparenţă şi latenţă erau spaţii destinate celor rătăciţi între viaţă şi moarte. Erau răsfrângerile întinderilor populate doar de spirite, nişte săgetări ce nu existau şi în altă parte; oriunde, pe suprafaţa pământului. Erau locuri lipsite de timp, căci păstrau nuanţe constante, indiferent de intensitatea luminii şi de puterea de infiltrare a umbrelor tot mai grele. Şi asemenea zone, ca nişte decupaje de real, dăinuiau şi-n adâncimile oglinzilor din camera ei. Se vedeau chiar şi-n acele minute când un întuneric orb înecă interiorul. Erau acolo, în dosul sticlei. Luminau, chiar dacă nu aveau nici o culoare. Tremurând, din tot ce rămânea prezent înăuntru, reflectau numai umbra ei; o umbră verticală, cu toate că ea rămânea ghemuită undeva în apropierea geamului mat.

Aşteptând să se schimbe ceva, se lăsa în voia gândurilor, dăinuind asemenea amintirilor din visele unor nopţi interminabile. Se vedea pretutindeni şi chiar izbutea să deducă tot ce urma a se petrece în clipele imediat următoare. Ca şi cum timpul trăit şi cel ce urma să sosească ar fi aparţinut aceluiaşi prezent, ştiut dintotdeauna. Ca şi cum, chiar dacă nu izbutea să-şi amintească numele său, ştia cine era. Ştia dintotdeauna. De aceea, poate, nu contenea să scruteze noi şi noi spaţii, aparţinând chiar şi acelui necunoscut ce nu putea fi imaginat niciodată. Aşa se făcea că, prinsă în mrejele acelor păreri, fără voia sa, înfruntând imensele întinderi de beznă insuportabilă, în gândul său ajungea chiar la marginea celor ce nu puteau fi văzute de nimeni altcineva. Izbuti, chiar dacă nu-şi dorea cu tot dinadinsul, reuşi să pătrundă într-un fel de pădure ori ceva ce doar părea a semăna cu vreo rarişte de copaci şi poteci ducând în toate direcţiile. Se trezi mult prea singură şi destul de neajutorată. Primejdia o pândea la tot pasul, dar ea nu înceta să înainteze. Nu că ar fi dorit să demonstreze nu se ştia cui tocmai acel curaj de care ar fi fost capabilă, ci, mai ales, pentru că voia să afle ce altceva se putea ascunde dincolo de tot ce îi era deja cunoscut. Prin urmare, pe măsură ce se adâncea tot mai mult în acel paing de lumini despletite şi umbre trepidând în bătaia brizelor, înţelegea că locul în care se afla, acel loc, pentru oricine altcineva, nu putea exista niciunde altundeva. Căci, din perspectiva chiar şi celei mai simple raţiuni, o asemenea întindere, aidoma celei din gândurile ei, nu putea fi posibilă. Şi unde mai pui că la toate astea se mai adăuga şi un fel de neclaritate demnă de a anula orice încercare de a presupune cu totul altceva. Străinii, îşi zicea, mai precis siluetele celor întâlniţi în apropierea arborilor ar fi trebuit să dureze, fără a se risipi în maldăre de pământ uscat, în clipele în care îi atingea doar pentru a se convinge de realitatea celor văzute. Se risipeau asemenea morţilor rămaşi în aşteptare de sute de ani, contemplând parcă acea insignifianţă a decorului din care lipseau tocmai acele contururi ce puteau conferi întregului chiar şi o simplă urmă de viaţă, ceva ce putea fi posibil. Iar dacă exista, continua să-şi închipuie, atunci ea ori tot ce-i desemna prezenţa, pesemne că nu putea fi mai mult decât o simplă iluzie, populând alte minţi şi alte reverii, pline de cei fără nume şi de cei ce nu puteau fi întâlniţi niciodată în viaţa ei. Cu toate astea însă, paşii o purtau şi mai departe. Dincolo de hotarele oricărei dimensiuni, posibile de a fi percepută pe baza oricărei judecăţi umane, ajunse la marginea timpului cunoscut. De aici, îşi zicea, de aici nu mai exista nici o întoarcere. Dar poate că nici nu avea nevoie de revenire la sastiseala repetărilor trăite. Poate că aşa era mult mai bine. În fond, braniştea în care îşi amintea că se afundase, la fel de bine putea să fie situată în mintea ei, cât şi în afara lumii. Nu se putea, totuşi, să nu existe, cât timp aici, unde la întretăierea a două poteci ducând spre margini lipsite de orice orizont, nesperat întâlnise pe altcineva. La fel de prezent ca şi ea, însă greu de crezut că ar fi cutezat să se oprească tocmai aici, dacă totul se consuma doar în închipuirile ei. Însă oricum ar fi stat lucrurile şi oricât de mult nu ar fi încercat să-l ignore, în cele din urmă se văzu nevoită să cedeze în faţa dorinţei de a-l ocoli şi de a-şi vedea de drum. Aşa că îl rugă să nu-i spună nimic, deoarece încă n-a sosit tocmai acea zi în care s-ar fi cuvenit să se recunoască. Îi mai spuse că de nu îi va da ascultare, ar trebui să ştie că de unii oameni, oricine s-ar crede că sunt, nu ne putem aminti niciodată. Şi poate că aşa e mai bine, insista ea destul de sentenţios. Poate că aşa ar trebui să fie în anumite conjuncturi, doar pentru că într-o zi oarecare, oriunde altundeva, totul să recapete alt sens. Poate că, pentru unii, viaţa, în esenţa ei, e plină doar de acele încercări ce nu pot fi atinse niciodată. Altfel, dacă ar fi posibil absolut totul, nimic nu ar mai avea nici o noimă, îl sfătuia în timp ce, pentru prima dată după prea multe ore de rătăcire în van, reuşea să se vadă aşa cum era şi în realitate. Se vedea în ochii lui, reflectaţi de oglinzi răsărite ca din senin undeva între chiparoşi seculari. Acolo, gândea, tocmai acolo ar trebui să fie ieşirea. Acolo, în schimb, pe acea suprafaţă de luciu iluzoriu, era doar o altă cufundare.

– Ştiu, reveni de pe tărâmul gândurilor asemănătoare reveriilor destul de posibile. Cred că am înţeles cum anume am ajuns aici. Cred că mi-am amintit ceva mult prea important şi atât de clar, încât nici nu se poate concepe să nu se fi petrecut şi cu noi; cu noi amândoi.

Privind-o destul de sardonic, bărbatul însă alunga orice gând amăgitor şi lipsit de temei. Mânat de impulsuri de moment, continua să caute vreo posibilă ieşire din acea temniţă în care se pomenise fără voia lui şi unde se văzuse nevoit să suporte toate mirările pline de insolenţă ale celei de care nu-şi putea aminti nicidecum. Recurgând la un limbaj destul de colocvial, decise să schimbe făgaşul discuţiei. Îi zise că indiferent de ceea ce ar fi capabil să presupună în acele momente, cert e doar faptul că, orice ar întreprinde, nu va putea afla adevărul destul de curând. Şi asta pentru că se află mult prea departe de tot ce înseamnă viaţa. În acest caz însă, mai insista el, nu trebuia să lase impresia că se simt consternaţi, ci, mai degrabă, s-ar cuveni să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca să nu ofere nici o satisfacţie posibililor urmăritori. Şi mai zise că doar dacă vor păstra cumpătul treaz, vor izbuti să rămână ei înşişi. Iar dacă vor trage nădejdea că într-un târziu se va lămuri totul, în acest caz, conchidea el, vom rămâne singurii învingători în tot acest haos de păreri şi încercări de a insufla cu totul altceva decât ceea ce dăinuie în realitatea ştiută. Şi atunci vom schimba rolurile impuse de adversarul nevăzut. Mai precis, ca şi cum ne-am afla de cealaltă parte a oglinzii, vom fi capabili să vedem unicul adevăr; incontestabil. Până atunci însă, n-ar trebui să ne lăsăm înfrânţi în faţa necunoscutului. Fie ce-o fi, se cuvine să acceptăm totul tocmai aşa cum ni se oferă de drept şi de fapt.
– Vrei să zici că îţi surâde o asemenea poziţie?
– Ştii un alt remediu? răspunse el cu întrebare la întrebare. Desigur, destul de zeflemitor şi de caustic, lăsând să se înţeleagă faptul că nu mai exista nici o altă rezolvare. Şi poate că avea perfectă dreptate, accepta şi ea, neizbutind să întrevadă o altă posibilitate de izbăvire de acel supliciu. Şi poate că totul trebuia să fie tocmai aşa cum era în acele momente, până în clipa în care aceeaşi voce metalică, de parcă generată de vreun soft TTS, oferi un posibil răspuns: „Dacă aţi ajuns aici, înseamnă că aţi fost salvaţi. Căci pe suprafaţa pământului, în prezent, nu mai există nici o formă de viaţă. Inevitabilul s-a petrecut destul de nesperat. Prin urmare, singura cale de scăpare, în acest context, se rezumă doar la suportabilitate. De aceea, rugăm toţi supravieţuitorii să dea dovadă de supunere şi de o reală respectare a ceea ce se va solicita pe parcurs. Şi vă mai cerem să nu vă impacientaţi fără nici un sens, cât timp nu cunoaşteţi întregul adevăr. Adică, ceea ce s-a întâmplat întocmai aşa cum am preconizat cu mult timp în urmă. Încă în anii în care încercam să vă oprim de la covârşitorul prăpăd. Ne-am străduit din răsputeri, dar nu ne-aţi dat crezare. Şi nici n-aţi dorit să înţelegeţi că noi, oameni asemenea vouă, am apărut cu mult timp înaintea voastră. Prin urmare, am evoluat într-un mod felurit. Populând măduva pământului, ştiam că într-o zi oarecare, veţi recurge la grabnica distrugere a suprafeţei. Ceea ce, după cum se poate constata în prezent, aţi reuşit şi aţi pus totul pe seama unor abateri impardonabile. În fond, nici nu vă putem acuza. Vinovat e doar mediul în care aţi apărut şi aţi continuat să dăinuiţi. De fapt, e destul de logic faptul că cei care au fost abandonaţi să colonizeze doar nişte întinderi de suprafaţă, mereu schimbătoare, nu se pricep să pătrundă în miezul lucrurilor. Mai mult de atât, chiar şi zeii voştri, în toate legendele pe care aţi fost capabili să le inventaţi doar pentru a vă menţine speranţa vie, întotdeauna au locuit undeva deasupra; doar în ceruri şi naiba mai ştie pe unde. Pe când suveranul nostru trăieşte aici, în adânc. Împreună cu noi. Întotdeauna. Aici, în miezul pământului, unde dăinuie unicul adevăr: esenţa realităţii.”
– Neghiobii, răbufni el, oripilat de cele auzite. Doar nişte nerozii demne de minţile întunecate ale aşa-numiţilor martori ai propriilor halucinaţii.
– Şi dacă e adevărat?
– Nicidecum! contesta bărbatul, cumpănind asupra celor auzite şi lăsând să se înţeleagă că, orice s-ar fi spus, nimic, nici un gând şi nici o sugestie de asemenea factură, nu aveau tăria de a-l îndepărta de stoicismul de care dădea dovadă tocmai în asemenea clipe de incertitudine. Pentru el, totul rămânea cât se putea de clar.
– Poate că dincolo e tocmai aşa cum spun ei. Poate că nu mai e nimic, insista ea de parcă tocmai acum, aflând potenţialul adevăr, nu mai izbutea să se detaşeze doar de nişte imagini mentale şi implacabile, cuprinzând parcă întregul peisaj al iminentei apocalipse.
– Te înşeli, insista el. Lumea nu se sfârşeşte cu o simplă eroare. Şi nici din dorinţa ipoteticei divinităţi, ori naiba ştie cum numesc ei ceea ce au inventat în timpul aşa-zisei chermeze de taină, desigur, când mintea le era aburită de ceea ce, simbolizând sângele dumnezeiesc, în realitate, fiind doar o storcătură de fructe alterate, emana doar o duhoare bahică. Căci dacă altcineva ori altceva ar fi fost capabil să creeze totul, crezi că până acum nu ar fi venit deja mult trâmbiţatul sfârşit?
– Nu ştiu ce să cred.
– Nici nu trebuie să crezi, cât timp eşti sigură că ceea ce vezi poţi să pricepi şi singură, fără tălmăcirile amăgitoare ale celor ce nu cunosc nici măcar legităţile elementare ale logicii fireşti.
„Iar dacă, totuşi, nu veţi respecta normele noastre, brusc se auzi aceeaşi voce computerizată, veţi fi expulzaţi în afara perimetrului nostru de protecţie.”
– Mergeţi naibii cu tembelismul vostru de primitivi, înjură el aproape strigând. Doar pentru a provoca. Doar pentru că ştia ce urma să se întâmple: în secunda imediat următoare, două uşi se deschiseră în camerele amândurora; uşi ascunse în oglinzi lipite de pereţi; ieşiri sigure spre o realitate la fel de clară ca şi gândul lui, precum prezentul în care ea îi rămânea alături.

(va urma)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.616 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5