Primit pentru publicare: 20 sept. 2016
Autor: Tudor PETCU , Un interviu cu pr. Jean-Louis Guillaud, vicar al Bisericii Catolice Ortodoxe din Franţa
Traducerea:  Tudor Petcu în colaborare cu Laura Bolohan (Franţa)
Publicat: 21 sept. 2016
Editor: Ion ISTRATE

Familia Kovalevsky şi ortodoxia franceză

1.Este bine cunoscut faptul că familia Kovalevsky a însemnat foarte mult pentru dezvoltarea culturii rusesti în societatea franceză, dar în acelaşi timp, pentru evoluţia ortodoxiei care avea nevoie să îşi găsească rădăcini în Franţa. Puteţi să îmi ne spuneţi câteva cuvinte despre circumstanţele care au determinat familia Kovalevsky să emigreze în Franţa?

Ca mulţi alţi ruşi, familia Kovalevsky a fost nevoită să îşi părăsească ţara ca urmare a revoluţiei comuniste din secolul trecut. Cei trei fraţi Pierre, Maxime şi Eugraph, cel mai tânăr, s-au născut la Saint Petersburg chiar la începutul secolului. În 1920, vorbim deja de nişte adolescenţi exilaţi împreună cu părinţii lor din Ucraina orientală, leagănul familiei. De ce Franţa? Tatăl lor avea o proprietate pe Coasta de Azur moştenită de la unchiul său, celebrul sociolog Maxime Kovalevsky care a ţinut cursuri la nenumărate universităţi din Occident. Apoi părinţii Kovalevsky s-au cunoscut şi logodit la Paris, unde erau amândoi membri ai secţiei ruse în cadrul Expoziţiei Universale din 1900. Desigur, toată familia vorbea excelent franceză, şi de asemenea multe alte  limbi europene învăţate în copilărie în familiile bune ale societăţii ruse din acea epocă, adesea cu diferite guvernante a căror limbă maternă era diferită de limba rusă.

Permiteţi-mi să citez o anecdotă semnificativă ca urmare a acestui exil. Blocaţi câteva zile la cheiul Constantinopolului, tânărul Eugraph Kovalevsky are îndrăzneala de a strecura pe sub uşa tuturor bisericilor ruse din oraş o foaie în care îşi expune propria doctrină cu privire la evenimentele istorice, spunând că Revoluţia este permisă de Dumnezeu pentru a purifica Biserica şi pentru explozia universală a ortodoxiei. Ce viziune clară la acest adolescent de 15 ani! Cei mai mulţi dintre compatrioţii săi credeau că Revoluţia va fi de scurtă durată şi că vor reveni curând în ţara lor, dar el vedea dincolo, el discerna acolo o misiune pentru Biserica rusă în această circumstanţă tragică.

2.Aş dori să vă întreb dacă în cazul lui Eugraph Kovalevsky, cel mai tânăr dintre cei trei fraţi Kovalevsky, se poate observa un aport teologic de netăgăduit adus ortodoxiei în Franţa, un fel de filosofie a speranţei, dacă îmi permiteţi această expresie.

Da, aveţi dreptate! Povestind în jurnalul său intim această anecdotă de la Constantinopol, Părintele Eugraph o comentează scriind: Lupt împotriva panicii istorice, împotriva dorinţei de a reveni înapoi şi împotriva sentimentului că răul este mai puternic decât binele. El era ancorat în speranţă : tânăr adolescent, el avusese intuiţia, viziunea Trinităţii. La un moment dat scrie astfel: Totul îmi părea instabil, viaţa mea atât de scurtă, lumea atât de fragilă, fiinţele umane atât de puţin existente. În Trinitate găseam instantaneu solul fertil, ceva real, imediat, care nu înşeală, de neclintit şi repetam pentru a nu dispărea: Trinitate-Unitate, Unicul meu Prieten! Aveam cam zece ani la vremea aceea !
El îşi punea speranţa în Sfânta Treime. Şi pentru această operă colosală de restaurare a ortodoxiei occidentale, era nevoie de o mare doză: sigur, a fost urmat şi admirat de unii, dar de asemenea urît şi umilit, neînţeles de confraţii săi ruşi; s-a regăsit aproape singur, abandonat, pus la încercare, şi el însuşi avea din când în când crize de angoasă, dar se redresa, împins de o forţă divină. I se poate aplica fără îndoială ceea ce sfântul Pavel îi spune despre Abraham: sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut şi a devenit tată al unei mulţimi de naţii.

3.Înainte de a merge mai departe, v-aş fi recunoscător dacă aţi putea prezenta această personalitate originală şi importanţa sa în orizontul eclezial al Franţei.

La Paris, în 1925, Eugraph întemeiază împreună cu mai mulţi tineri emigranţi ruşi frăția Sfântului Fotie, unde el acumulează materiale teologice, liturgice şi canonice despre Biserica din Orient şi cea din Occident. În tot acest timp, el face studii strălucite la Institutul Teologic Sfântul Serghie. În această vreme, în cursul unui pelerinaj la Poitiers, el este constrâns de o forţă irezistibilă să calce pe de desubtul  mormântului Sfintei Radegonde, şi Sfânta îi confirmă că misiunea sa va fi renaşterea ortodoxiei în Franţa.
În 1936, îl întâlneşte pe Monsegnorul Monseniorul Irenee Winnaert, un vechi preot al Bisericii Romane pe care a părăsit-o, fiind convins că credinţa şi ecleziologia acestei Biserici se îndepărtaseră de tradiţie. Eugraph recunoaşte în Monsegnorul Monseniorul Winnaert şi în comunitatea sa popoarele din Occident care se îndreaptă înspre ortodoxia credinţei şi restaurarea Bisericii lor în spiritul Bisericii primitive. Şi astfel, în acel an, la cererea frăției Sfântului Fotie prezentând această mişcare, Mitropolitul Serghiei de Moscova întemeiază – sau, mai degrabă, restaurează – Biserica Ortodoxă Occidentală.
Eugraph este hirotonit preot şi, la sfârşitul războiului, el reia aproape de la zero misiunea de a edifica Biserica Ortodoxă a Franţei, redusă atunci la trei sau patru credincioşi. El celebrează liturghia după vechiul rit al Galilor, rit căruia încă i se mai spune după Sfântul Germain de Paris, un episcop al secolului al VI-lea. Deschide în noiembrie 1944 – cu susţinerea frăției Sfântului Fotie şi cu ajutorul lui Vladimir Lossky – Institutul Saint-Denys, institut de teologie al Bisericii Ortodoxe a Franţei, care primeste, printre administratorii săi şi corpul său profesoral, reprezentanţi ai tuturor curentelor creştine. Părintele Eugraph propune până la moartea sa cursuri strălucite.

În 1964, el este hirotonit episcop, cu noul nume de Jean de Saint-Denis, de către arhiepiscopul Ioan (Maximovitch) de San Francisco, un sfânt autentic, taumaturg şi clarvăzător care a avut curajul să recunoască opera Părintelui Eugraph. Până la moartea sa survenită în 1970, episcopul Jean de Saint-Denis își dedică viaţa sa, timpul său, energia sa unei misiuni pe care el o  numea cea mai mare operă a epocii noastre, însemnând restaurarea în ortodoxia universală a chipului legitim, nemuritor şi ortodox al Occidentului.

4.Cu permisiunea dvs., mi-ar plăcea să discutăm mai mult despre sistemul teologic al lui Eugraph Kovalevsky. S-ar putea spune, din punctul dvs. de vedere, că ideile sale au adus inovaţii în teologia ortodoxă? Care ar fi aceaste inovaţii? Pe de altă parte, charisma personală şi reflecţia sa teologică i-au permis să aibă o abordare specifică şi originală a ortodoxiei franceze şi occidentale?

A avut el un sistem teologic? Poate! Dar pentru el, cum îi plăcea să spună în cursurile sale, totul este teologie. Încă din copilăria sa, el a fost „subjugat” de Dumnezeu, şi Cuvântul lui Dumnezeu, gândirea divină – la el – cuprinde totul. A adus ceva nou? Nu neapărat, în măsura în care considerăm că gândirea sa a fost impregnată de învăţăturile tradiţionale ale Părinţilor Bisericii. Şi nu este o întâmplare dacă el s-a „ridicat la ceruri” la 30 ianuarie 1970, cu ocazia sărbătorii celor trei sfinţi doctori ai Orientului, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz şi Ioan Gură-de-Aur. Şi în plus, într-o vineri la ora 15:00, asemenea Domnului ! Episcopul Jean de Saint-Denis, ca sfântul Apostol Toma , „a scos [din coasta Domnului înviat] viata veşnică, făcând să izvorască abundent dogmele divine ale cunoaşterii lui Dumnezeu” (text liturgic occidental din 21 decembrie).
După exemplul lui Maxim Mărturisitorul care considera că destinul elementelor lumii reprezintă o achiziţie sau ca o creştere a autonomiei – îndumnezeirea oamenilor, umanizarea animalelor, animalizarea vegetalelor, vegetalizarea mineralelor – , episcopul Jean de asemenea prevedea autonomia potenţială a fiecărei particule din lume. O autonomie ce se află în creaţia Tatălui, demonstrată şi activată de către Fiul, împlinită şi garantată de Sfântul Duh. Opera celor trei persoane ale Trinităţii şi opera concordantă a omului permit progresiv eliberarea şi libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu. S-ar putea spune că Episcopul Jean de Saint-Denis a văzut Occidentul – şi Franţa în mod particular – ca un element al lumii mergând înspre eliberare. Umplut de speranţa ancorată în misterele Trinităţii şi a Învierii Fiului Omului, el a văzut – şi lucrat pentru – restaurarea Bisericii antice primitive a Galilor care era ortodoxă şi care a fost progresiv aservită Bisericii Romei şi deviaţiilor sale. Viziunea sa ecleziologică originală nu a fost aceea de a face tabula rasa din trecutul crestin pierdut al Franţei (ceea ce preconizează mereu anumiţi ortodocşi bineintenţionaţi cerându-ne să uităm riturile şi cutumele noastre şi să adoptăm ritul bizantin), ci de a permite Occidentului să regăsească autonomia şi libertatea Bisericilor sale, îmbogăţite de tradiţia vie a ortodoxiei.
A propos de teologia episcopului Jean, am putea să formulăm astfel: Nu ceva nou, ci o reînnoire a tradiţiei!. Şi acest demers este pentru creştinii contemporani, fie că sunt din Orient sau din Occident, pentru că episcopul Jean avea un dar – poate pedagogic – de a şti să vorbească simplu şi profund omului de astăzi despre misterele divine.

5.Care sunt celelalte nume ale familiei Kovalevsky care au jucat un rol semnificativ în evoluţia ortodoxiei în Franţa ?

Pierre, care s-a ridicat la ceruri în 1978, era primul născut. A fost un istoric remarcabil, care avea dragoste faţă de adevărul istoric şi care s-a străduit să readucă la lumină sursele istoriei. Era un fel de cavaler în totalitate devotat Bisericii, în special în serviciul concret al liturghiei (va rămâne subdiacon 57 de ani până la sfârşitul vieţii sale la catedrala Alexandre Nevsky unde va forma numeroşi acoliţi). Pe de altă parte, a fost un pionier al mişcării ecumenice în Franţa, foarte apreciat de către responsabilii celorlalte biserici creştine pentru cunoştinţele sale şi pentru deschiderea sa de spirit. Astfel, a reuşit să facă cunoscută ortodoxia în Franţa şi în Europa, şi a apărat în faţa ruşilor Biserica ortodoxă occidentală renăscută.

Maxime, care s-a ridicat la ceruri în 1988, a fost mezinul. Era un om de mare fineţe, iconograf, teolog, matematician şi de asemenea – şi mai ales – compozitor liturgic.Lui ii datorăm muzica noastră liturgică. Mai exact, pentru limba franceză (şi de asemenea pentru limba germană), el a ştiut să sonorizeze verbul liturgic. Nu a făcut muzică de dragul muzicii, dar el a plecat de la textul liturghiei şi l-a înălţat astfel încât cuvântul divin să pătrundă în inima participantului. Maxime s-a folosit de celulele muzicale ale cântecului gregorian (şi de asemenea ale cântecului rus) pentru a duce şi pentru a însufleţi textele liturghiei în limba franceză, ceea ce permite credincioşilor Bisericii ortodoxe occidentale din secolul XXI să se deschidă mai mult şi mai bine transcendenţei divine.

Unii i-au comparat pe episcopul Jean şi pe Maxime cu Chiril şi Metodiu, pentru că ei au transmis, reinterpretat şi reînoit sensul liturgic pentru Occidentul nostru, aşa cum cei doi fraţi Chiril şi Metodiu au făcut-o traducând şi rescriind liturghia bizantină în chirilică pentru popoarele slave din secolul IX. Şi Pierre s-a alăturat apostolatului lor fiind un credincios şi un discret slujitor.

6.Ştiu că la Institutul de teologie ortodoxă Saint Denys este un centru de studii care se consacră familiei Kovalevsky, semn al atenţiei particulare pe care o acordaţi dimensiunii istorice a acestei familii, semn că studenţii dvs. sunt dornici să aprofundeze din ce în ce mai mult cunoştinţele lor în ceea ce priveşte rolul primordial al familiei Kovalevsky. Dar dacă în zilele nostre, familia Kovalevsky, cu rezonanţa sa istorică, este bine cunoscută în Franţa, cât de bine cunoscută este în Rusia, ţara de origine?

Numele Kovalevsky are o bună reputaţie pentru că această familie nobilă a dat Rusiei şi Ucrainei oameni de stat, militari, profesori universitari, clerici… Şi cei trei fraţi sunt bine cunoscuţi, în sfera Bisericii. De curând, tocmai a fost publicat în rusă la Nijni-Novgorod, jurnalul lui Pierre: Lumina pascală de pe strada Daru, care conţine note interesante din viaţa sa în sânul emigraţiei ruse din 1937 până în 1948. El a redactat nu mai puţin de 2000 de articole, broşuri cărţi sau recenzii în limba rusă şi unele sunt cunoscute în Rusia.
Maxime este la fel de celebru. Acum doi sau trei ani am asistat in Sud-Estul Franţei la concertul unui cor ortodox care venea din Rusia. Am întrebat o însoţitoare despre Maxime, şi ea mi-a spus că în parohia Moscovei unde ea era coristă, pentru anumite mari sărbători se cântă Chérubikon compus de el în detrimentul altor compoziţii mai obişnuite. Opera sa liturigică despre textele slavone este cântată în sânul emigraţiei ruse, iar el este socotit printre cei mai mari compozitori de muzică liturgică din secolul XX.
Episcopul Jean este cunoscut ca sufletul restaurării Bisericii ortodoxe a Franţei care a fost sub autoritatea canonică a Patriarhiei Moscovei din 1937 până în 1953. În jurnalul Patrirahiei, el a putut să dea mărturie de această mişcare şi de ortodoxia Bisericii antice a Galilor. După ruptura de Patriarhia Moscovei, imaginea sa a fost puţin pătată de către mărturiile tendenţioase şi negative date de mediile emigraţiei în Franţa care nu înţelegeau că ortodoxia poate să fie şi altfel decât slavă, greacă sau română. Unul din cursurile sale remarcabile – Tehnica  rugăciunii – a fost tradus în engleză acum mai mulţi ani. Opera sa teologică începe să iasă la suprafaţă, chiar dacă este puţin  difuzată. Şi poate va fi şi mai mult cunoscută în ţările slave într-un viitor apropiat.

7.Discutând cu dvs. despre Biserica Ortodoxă a Franţei, sunt determinat sa mă gândesc la vocaţia ortodoxă a Occidentului. Spun asta deoarece mi se pare că ortodoxia a devenit un fenomen care a cunoscut o anumită evoluţie în Occident, şi care devine de interes pentru occidentali. Care este de fapt realitatea? Putem să discernem o vocaţie ortodoxă a Occidentului la ora actuală?

Ca francez cunosc mai bine contextul ortodoxiei în Franţa, dar cred că putem generaliza fenomenul şi pentru alte ţări occidentale. În Franţa, ca urmare a emigranţilor greci, ruşi, sirieni, români, georginei, sârbi,… putem estima că sunt între 300.000 şi 400.000 de ortodocşi, dintre care membri ai Bisericii noastre ortodoxe din Franţa care frecventează astfel şi bisericile născute în diaspora politică şi economică din Occident.
Care este raportul cu ortodoxia occidentală? Episcopul Jean, când voia să abordeze un concept, avea obiceiul să îl definească mai ales în manieră apofatică, ca atunci când îl abordăm pe Dumnezeu, căutând să-L definim prin ceea ce El nu este. Şi el dădea astfel – în preambulul unui articol pe care trebuie să îl rezumăm – patru non-definiţii ale ortodoxiei occidentale:

• Nu ar trebui să confundăm Biserica Ortodoxă în Occident cu Biserica Ortodoxă Occidentală. Providenţa divină a vrut diaspora, pentru a răspândi printre popoarele occidentale mesajul luminos al ortodoxiei. Cu toate acestea, a predica ortodoxia este un lucru, şi a confunda bisericile din diaspora cu Biserica Ortodoxă Occidentală este un alt lucru.
• Este adevărat că aceste biserici au fost determinate să traducă liturghia orientală în franceză, mai ales pentru ca noile generaţii născute în Franţa să nu se detaşeze de Biserica lor de origine. Este o iniţiativă lăudabilă dar ortodoxia orientală tradusă sau adaptată Occidentului nu formează încă ortodoxia Occidentului care trebuie să exprime de asemenea mariajul conceptelor veşnice cu geniul popoarelor sau al naţiunilor.
• Convertirea individuală sau a micilor grupuri de occidentali la ortodoxia orientală nu reprezintă în nici un caz ortodoxia occidentală.
• Sunt pe de altă parte în țările noastre occidentale mişcări ecumenice născute în secolul trecut care permit întâlnirea între diferitele confesiuni creştine şi care exprimă dorinţa arzătoare a unităţii bisericilor. Este în mod cert un loc de întâlnire a ortodoxiei cu Occidentul creştin, unde ortodocşii au un rol pozitiv de jucat şi de dat o mărturie, dar nu este ortodoxia occidentală.

Atunci ar urma să punem următoarele întrebări : Este întâlnirea din sânul ecumenismului a Orientului şi Occidentului ? Este Biserica Ortodoxă răspândită în Occident  ? Este Biserica ortodoxă orientală adaptată limbii occidentale ? Este convertirea personală sau a micilor grupuri la ortodoxia orientală ? Nu, nu este nimic din toate acestea, merge pe lângă ea dar nu este.
Precizând ceea ce ea nu este – era una din metodele sale pedagogice – el putea să propună o definiţie: Ortodoxia occidentală este renaşterea, restituirea Bisericilor ortodoxe Occidentului. Ea anunţă, mărturiseşte dogmele pe care le mărturisesc bisericile din Orient. Ea recunoaşte fără ambiguitate că aceste Biserici au rămas fidele în credinţa şi în tradiţia lor Bisericii nedespărţite. Ea aduce penitenţa sa pentru păcatele sale istorice şi pentru deviaţiile sale, dar ea îşi revendică trecutul său apostolic şi protecţia depozitului său spiritual, canonic şi liturgic.
Da, Occidentul are o vocaţie ortodoxă. El a manifestat-o – cel puţin în Europa – în timpul primului mileniu. Şi lumina ortodoxă este cea în care astăzi occidentalii caută să-şi rezolve problemele, să vindece angoasele, să construiască propria lor Biserică şi prin ea să anunțe mântuirea către popoarele lor. Nu le ajunge să fie occidentali doar în plan profan, ei doresc să fie occidentali şi în plan eclezial.

8.Un alt subiect care mă interesează foarte mult ar fi următorul: cum se situează Biserica Ortodoxă a Franţei în lumea ortodoxă în ansamblul ei? Altfel spus, care este dialogul Bisericii Ortodoxe a Franţei cu bisericile care se găsesc în Europa de Est?

Noi am avut şi ţinem să avem relaţii frecvente cu toate bisericile ortodoxe, atât cu cele din Europa de Est, ca şi cu cele din toată lumea creştină. Astfel, noi nu suntem izolaţi, chiar dacă se doreşte ca noi să fim puşi într-un fel de ghetto ecleziastic. Am revenit recent dintr-un pelerinaj în Etiopia unde l-am întâlnit pe Patriarhul Matias care păstoreşte destinele uneia dintre cele mai antice biserici creştine. Cu cîteva luni în urmă, unul dintre preotii nostri era în vizită la scaunul altei Biserici Ortodoxe.
Permiteţi-mi de asemenea să amintesc cititorilor dvs. legăturile care ne-au unit cu Biserica Română. Unul din primele contacte a avut loc la Bucureşti în aprilie 1967 între episcopul Jean şi Patriarhul Iustinian. Iată ce scria patriarhul într-un mesaj părintesc adresat clerului nostru şi credincioşilor noştri la câteva zile după această întâlnire: Sperăm ca legăturile spirituale dintre noi, ortodocşi români şi ortodocşi francezi, se vor dezvolta din ce în ce mai mult şi că astfel, cunoscându-ne mai bine şi mai profund, vom putea să stabilim raporturi fructuoase şi utile colaborării viitoare, pentru gloria Dumnezeului nostru, slăvit în Trinitate, şi pentru întărirea ortodoxiei în lume. În semn de unitate, el a dat sfântul mir, şi, cinci ani mai târziu, el şi-a dat acordul pentru sfinţirea episcopului nostru actual, Monseniorul Germain de Saint-Denis, realizată la Paris de trei episcopi români, dând de asemenea Bisericii noastre un statut de autonomie în sânul Patriarhatului român.
Aceste legături cu Biserica Ortodoxă Română au durat mai mult de douăzeci de ani până când aceasta a cedat presiunilor ecleziastice şi ne-a retras protecţia sa canonică. Dar datorită gestului profetic al Patriarhului Iustinian, noi trăim astăzi în aceleaşi dispoziţii canonice.
În ceea ce ne priveşte, asigurând întru totul viaţa interioară a Bisericii, noi angajăm dialoguri frecvente cu Bisericile ortodoxe orientale. Dar dacă ele pot să înţeleagă cu adevărat această aspiraţie legitimă a occidentalilor către ortodoxie, sunt mai degrabă sfioase şi reticente pentru a binecuvânta şi încuraja ortodoxia occidentală. Cu toate acestea noi suntem încrezători în providenţa divină care dă fiecare lucru la timpul său şi care va face să crească acest arbore nou, bine înrădăcinat în sol şi luminat de soare.

9.O mare provocare pentru societăţile noastre contemporane este cu siguranţă fenomenul ecumenismului. Desigur, după cel de-al doilea război mondial, Europa s-a consacrat necesităţii dialogului, descoperirii diferenţelor pentru ca oamenii să poată mai bine înţelege toleranţa şi respectul pentru celălalt. Cum aţi defini dvs., în calitate de teolog ortodox, ecumenismul? Credeţi că este necesar pentru Biserica Ortodoxă, să poate să ajute ortodoxia într-o anumită măsură?

Dezbinarea creştinilor este anormală. Ea este o consecinţă a păcatului omului, a disensiunilor istorice, a rănilor nevindecate… şi este o binefacere a dori  dorim unitatea Bisericii. Este indiscutabil că dialogul ecumenic angajat mai ales la iniţiativa Bisericii Anglicane şi a Bisericilor Reformei cu participarea Bisericii Ortodoxe acum aproape un secol a permis o schimbare de climat între creştini. Creştinii au acum relaţii de bună vecinătate, de ascultare mutuală, de respect. Bisericile s-au apropiat unele de celelate cu adevărat? Această tensiune înspre unitate a dat rezultatele sperate de pionieri în secolul trecut ? Nimic nu este mai sigur.
Episcopul Jean constata astfel că creştinii sunt uniţi, în jurul lui Dumnezeu, în jurul lui Hristos, în jurul botezului. O anumită unitate deja există, dar ea nu este perfectă pentru că ortodocşii nu înţeleg învăţătura Sfântului Duh ca şi romano-catolicii, pentru că aceştia nu înţeleg sacramentele aşa cum le înţeleg protestanţii, pentru că ierarhia are chipuri diferite în diferitele confesiuni… Şi, astfel toată lumea rămâne pe poziţiile sale. Cum să mergem dincolo de această bună vecinătate pentru a lua în considerare o viaţă în comun? La această întrebare episcopul Jean avea un răspuns categoric: Doar gustul plenitudinii poate să aducă o soluţie. Plenitudinea adevărului, gustul plenitudinii debordante a tradiţiei creştine, pot singure să creeze climatul în care unitatea bisericilor să fie mai puţin îndepărtată. Să profităm de toată bogăţia depusă de Sfântul Duh în Biserică.
Astfel pentru a fi într-o direcţie bună, demersul ecumenic trebuie să vizeze găsirea sau regăsirea plenitudinea Corpului perfect al Bisericii lui Hristos. În acest sens, mi se pare că ecumenismul îi priveşte pe toţi creştinii, de vreme ce noi suntem membri ai  a tot ceea ce este Biserica, de vreme ce suntem de asemenea elemente a tot ceea ce este corpul cosmic, universul (oikuméné) chemat la transfigurare. Şi în acest demers spre unitate, este necesar să evităm izolarea şi dominarea : izolarea care este autosatisfacerea, şi dominarea care este opresiunea celuilalt. Noi încă suntem pe drum pentru că unitatea perfectă este la capătul drumului. Şi unitatea perfectă rezidă în Trinitatea Divină (acolo unde nu este nici izolare, nici dominare): trei Persoane distincte sunt unite perfect, egale între ele, şi fiecare le arată, le revelează, le pune în valoarea pe Celelalte.

Dacă ar trebui să dăm un nou suflu mişcării ecumenice, acesta ar fi în direcţia pe care am enunţat-o, cea de a şti să urmărim relaţiile fraternale, fiecare la locul care îi aparţine, întotdeauna cu gustul plenitudinii şi cu privirea către Trinitatea prin care totul există.

Un interviu cu pr. Jean-Louis Guillaud, vicar al Bisericii Catolice Ortodoxe din Franţa, realizat de Tudor Petcu.
Traducere în limba română realizată de Tudor Petcu în colaborare cu Laura Bolohan (Franţa).