Profesor şi elev, cei doi reprezintă două personalităţi marcante nu numai ale învăţământului şi culturii pe plan local, bihorean, ci şi la nivel naţional. Dacă despre al doilea, filologul, scriitorul şi omul politic Gabriel Ţepelea, devenit membru de onoare al Academiei Române în 1993, se cunosc mai multe date, în schimb profesorul său, admirabilul dascăl şi animator al învăţământului românesc care a fost Teodor Neş, este mult mai puţin cunoscut. Acesta este motivul pentru care, în rândurile care urmează, vom relua câteva crâmpeie din viaţa şi bogata sa activitate profesională, pusă în slujba învăţământului românesc pe durata a peste patru decenii.

• Teodor Neş s-a născut la 26 martie 1891, în comuna Mădăras, jud. Bihor. A urmat primele trei clase primare la şcoala din comuna natală, iar pe a patra, la insistenţele învăţătorului său, a continuat-o la şcoala reformată primară din Salonta. Tot la Salonta urmează şi gimnaziul, apoi liceul la Beiuş, la Liceul „Samuil Vulcan”, trecând examenul de maturitate la 19 iunie 1910 şi luând premiul de 20 coroane aur. Din care îşi va cumpăra un baston pe care, culmea!, îl va uita în trenul cu care se întorcea acasă (1).
• Studiile superioare le-a făcut la Universitatea din Budapesta, ca membru al Colegiului „Eötvös Jozsef” şi bursier al Fundaţiei „Emanuil Gojdu”, pe care le-a finalizat la 20 mai 1914, prin examenul de specialitate susţinut la specializările matematică şi fizică. După examen este numit membru în echipa de cercetări geomagnetice coordonată de profesorul universitar dr. Eötvös Lorant, dar activitatea expediţiei este întreruptă, după doar trei săptămâni de cercetări pe teren, de izbucnirea primului război mondial. 
• Mobilizat la începutul lunii august 1914, întâi ca soldat, apoi ca ofiţer în armata austro-ungară, Teodor Neş participă la războiul de tranşee, întâi în Bosnia, apoi pe frontul de la Isonzo (2), unde, în cele peste 500 de nopţi de strajă, găseşte răgaz şi studiază diferite limbi străine (engleză, italiană, croată, turcă etc.). Epuizat, a fost trimis pentru refacere în spatele frontului. Revenit în ţară, la 3 noiembrie 1918, după izbucnirea revoluţiei din Ungaria, este numit, la cerere, comandantul gărzilor naţionale române din Tinca, iar începutul lunii decembrie îl găseşte la Alba Iulia, unde este prezent la Adunarea Naţională de la 1 decembrie. Pentru propaganda desfăşurată pentru unirea Ardealului cu România a fost arestat la Mădăras şi dus la Oradea, de unde a fost eliberat la intervenţia ţăranilor din comuna natală. În intervalul mai – septembrie 1919 serveşte în armata română, în calitate de ofiţer.
• La 1 octombrie 1919 debutează că profesor suplinitor la Liceul real din Oradea, după ce, anterior fusese numit la Şcoala normală din Arad, numire la care a renunţat după Unire. Aici va profesa doar până în martie 1920, când va fi detaşat ca profesor de chimie la un liceu din Satu Mare, liceu care, de la începutul anului şcolar şi până la acea dată nu avusese un astfel de profesor. Însă nici la Satu Mare nu va rămâne timp îndelungat, căci începând din anul şcolar următor (1920-1921) va fi numit profesor titular la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov.
• La 1 septembrie 1923, Teodor Neş se transferă la Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea, unde, după mai puţin de doi ani de profesorat, este numit în funcţia de director (10 ianuarie 1925). La 23 martie i se acordă titlul de membru în Consiliul Superiorilor de Instrucţie, fiind singurul reprezentant al Ardealului în acest for superior din structura învăţământului. 
• A funcţionat ca director al liceului orădean până la data de 12 iulie 1938, când a fost promovat ca inspector general al învăţământului secundar din Ţinutul Someş cu sediul la Cluj. În această nouă calitate a funcţionat până la 9 septembrie 1940, când părăseşte Clujul, refugiindu-se în urma Dictatului de la Viena. La 18 octombrie 1940 a fost numit din nou inspector general, dar de această dată în Ţinutul Bucegi, iar de la 5 martie 1942 devine inspector general şef al Capitalei, funcţie deţinută până în iulie 1948, când este încadrat în centrala Ministerului Învăţământului, la biroul de material didactic. 
• După pensionarea din 1951, Teodor Neş a mai activat în minister până în luna iulie 1958, când a părăsit definitiv câmpul muncii. În iunie 1964 i s-a conferit titlul de profesor emerit, iar în intervalul octombrie 1965 – octombrie 1966 a fost colaborator extern la Secţia de documentare de pe lângă Academia Română. A trecut la cele veşnice la 29 mai 1975, la Bucureşti, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. Pe crucea de la căpătâi are încrustată menţiunea: „Profesor emerit / Teodor Neş / 1891-1975 / Fiu al Bihorului” (3).
• Teodor Neş a publicat sute de articole şi eseuri cu conţinut naţional, social, pedagogic şi de propagandă culturală în ziare şi reviste locale („Gazeta Românească”, „Sentinela de la Vest”, „Cele trei Crişuri pentru popor”, „Familia”, „Societatea de mâine”, „Transilvania”, „Gazeta de Vest” ş.a.), a redactat şi editat manuale, între care „Manualul de fizică al lui Tit Liviu Blaga pentru clasa a III-a”, anuarele Liceului „Emanuil Gojdu” pe anii 1923-1937, volumele „Monografia-Almanah Crisana” (1936, colaborator), „Oameni din Bihor” (1937), „Bihorul strajă la hotare” (1937, colaborator), „Monografia Liceului Emanuil Gojdu la 50 de ani” (1971, colaborator) etc. În paralel, a fost fondatorul şi preşedintele Universităţii libere „Emanuil Gojdu” (1925-1932), membru activ al Astrei, secţia Ştiinţe naturale (din 1923), vicepreşedinte şi apoi preşedinte al Astrei-Bihor (1930-1935), vicepreşedinte şi apoi preşedinte al Casei Naţionale a judeţului Bihor (1934-1937), precum şi preşedinte al Societăţii de filozofie din Oradea (1937). Pentru întreaga sa activitate pe tărâm cultural şi al învăţământului, prin ordin prezidenţial, la 20 iunie 1972 i s-a acordat Ordinul muncii, clasa a II-a.
• Gabriel Ţepelea a urmat cursurile Liceului „Emanuil Gojdu” din Oradea între 1926-1933, ani de care îşi aduce aminte cu nostalgie, chiar dacă la vremea respectivă nu înţelesese prea bine restricţiile impuse de către profesori şi pedagogi: „Anii de liceu mi-au „oferit”, fără menajamente, o educație de tip spartan, într-un internat greco-catolic, fondat pe vremea lui Leopold al II-lea, prin care au trecut mulți intelectuali ardeleni. Aici am parcurs un program auster, milităros, din care nu lipseau orele de studiu în „muzeum” (bibliotecă), controlul sever al ținutei, făcut de elevii mai mari la ieșirea din „refectorium” (sala de mese), „orația” sau rugăciunea de seară, în timpul căreia trebuia să refacem mental „filmul zilei”, analizând ce am făcut bine, ce a fost rău, ce aveam să ne reproșăm. De ce am pus accentul pe această formație? Pentru că, deși atunci mi se părea o adevărată pedeapsă, mai târziu mi-a folosit imens. Peste puțină vreme urma să fac războiul pe ambele fronturi, timp de cinci ani, și apoi șase ani de închisoare. Datorită acestei educații am reușit să rezist la foame, la frig și la tot soiul de umilințe, atunci când, în fața mizeriei, oameni de înaltă condiție se compromiteau, îngenuncheau. Deci, consider că anii de liceu, cu toate privațiunile pe care nu le-am înțeles atunci, au contribuit decisiv la formarea mea. Vă dați seama însă ce a însemnat, pentru copilul plecat din căldura familiei și din atmosfera poetică a copilăriei la țară, respectarea unor asemenea norme” (4).
• Între profesorii pe care tânărul elev i-a avut la Oradea şi despre care a vorbit de multe ori cu recunoştinţă şi preţuire se află şi Teodor Neş, cel care şi-a lăsat o amprentă de neşters asupra sa. Rememorând peste timp anii de şcoală, într-o emisiune la postul naţional de radio, Gabriel Ţepelea readucea în actualitate figura luminoasă a dascălului său bihorean, subliniind încă o dată cât „de neuitat a rămas printre absolvenţii liceului de la Oradea, profesorul Teodor Neş, directorul liceului. El desfăşura o activitate deosebită în calitate de preşedinte al Casei Naţionale; organiza conferinţe la Oradea şi în judeţ, încuraja culegerile de folclor (deşi era profesor de fizică) şi revigora istoria social-politică a Bihorului publicând monografii. Toţi absolvenţii din acea perioadă îi păstrează un adevărat cult” (5).
• Printr-o fericită întâmplare, cu ani în urmă am reuşit să achiziţionez volumul „Nuvele”, apărut în 1944, la Editura Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I”, colecţia „Cartea refugiatului ardelean”, care poartă dedicaţia fostului elev către magistrul său: „Distinsului luptător pentru cauza românească în Bihor şi fostului meu profesor, dlui Insp. gen. T. Neş, – omagiu -, aceste frământări tinereşti. Buc. 22 iunie 1945. Gabriel Ţepelea”. Cartea, care a făcut parte din biblioteca personală a lui Teodor Neş, având numărul de inventar 1715, este încă dovadă a respectului deosebit pe care încă tânărul pe atunci, Gabriel Ţepelea, îl purta profesorului său.
• După 1989, în paralel cu activitatea politică (prim-vicepreşedinte al PNŢCD, deputat din partea judeţului Bihor în primele trei legislaturi, preşedinte al Comisiei pentru cultură, arte şi mijloace de informare în masă a Camerei Deputaţilor, vicepreşedinte al Uniunii Europene Creştin Democrate ş.a.), Gabriel Ţepelea publică mai multe volume de memorii, în fapt pagini de jurnal şi însemnări periodice făcute începând cu 1966. De câteva ori, poate chiar de prea puţine ori, aminteşte şi de fostul său profesor din anii de liceu, cu toate că cei doi au menţinut legătura la Bucureşti şi după anii săi de puşcărie (arestat şi anchetat de mai multe ori, Gabriel Ţepelea a făcut şase ani de puşcărie, din 1949 până în 1955). Potrivit propriilor mărturisiri, se vedeau de câteva ori pe an; prin anii 1955-56, când încerca reintegrarea în învăţământ, profesorul Teodor Neş, deşi era înalt funcţionar în Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, i-a dat o caldă recomandare, act de mare curaj la acea vreme, având în vedere funcţia profesorului, dar şi situaţia politică a celui recent eliberat din închisoare. 
• În ultimii ani de viaţă ai profesorului, vizitele acasă la familia Neş (6) au continuat, sprijinul constant acordat celor doi soţi reuşind să mai domolească din greutăţile unei vieţi care, pe zi ce trecea, se dovedea a fi tot mai greu suportabilă. Mai mult, afectat de condiţiile dificile în care îşi duceau viaţa soţii Neş, Gabriel Ţepelea, alături de alţi bihoreni cu o mai mare pondere politică (Mircea Maliţa, Petre Blajovici, Traian Blajovici), a încercat să le găsească o nouă locuinţă, în care să-şi trăiască decent ultimele zile.
• Prezentăm în continuare, în ordine cronologică, însemnările lui Gabriel Ţepelea despre familia Neş, aşa cum au fost ele lăsate pentru posteritate. Sunt pagini cutremurătoare, mai ales cele privind condiţiile deosebit de grele în care trăia aceasta în ultimii ani de viaţă, dar şi emoţionante în acelaşi timp, cum sunt relatările privind eforturile aproape supraomeneşti ale fostelor eleve absolvente ale şcolii de la Tighina, de a-i procura doamnei Neş un stimulator cardiac tocmai din America. De ce au făcut-o? Vă veţi convinge citind însemnările lăsate de Gabriel Ţepelea.

• 11.II.1974  O vizită la fostul meu director de liceu din Oradea

• „Ieri am vizitat o familie de bătrâni profesori, soţii Neş (Teodor şi Maria), str. Anton Pann, 52B. Jalnic spectacol. Doamna e în cârje, în urma unei alunecări, domnul profesor e operat la ochi. El are peste 83 de ani, ea, desigur, peste 70. În casă, frig, caloriferul nu funcţionează niciodată iarna, cel mult se poate spune că adie. Pereţii sunt înnegriţi de fumul de la o sobiţă instalată în mijlocul unei camere de 8/4.
• Ne-am apropiat de bibliotecă. Aceasta era în fond scopul, să-l ajutăm onorabil, achiziţionându-i câteva cărţi. Soneria zbârnâie. Vizitatori, sau mai bine-zis cumpărători. Pe domnul Neş, vederea unor persoane străine, însoţite de misiţi şi proprietari îl sensibilizează la extrem. Buzele îi tremură. Se uită spre noi a apărare. Ne declară din senin membri sau delegaţi ai unei comisii trimisă de Ministerul Învăţământului.
• La ce o fi servind o asemenea pavoazare cu titluri pe care nu le avem? Bătrânul, cred că se apără în acest fel împotriva cumpărătorilor şi a proprietarului care vor să-l silească să accepte un schimb inegal, o cameră oarecare în schimbul unui apartament cu patru camere.
• Hârtii vechi, amintiri, o memorie excepţională, miros de urină, pereţi înnegriţi.
• Imaginea celor doi bătrâni mă însoţeşte şi mă înspăimântă ca o presimţire” (7).

• 22.VII.1975 Profesorul Teodor Neş – un exemplu de dăruire profesională

• „Între 24 mai şi 10 iunie am fost împreună cu Ofelia la Felix. Tratamente antireumatice pentru amândoi. Condiţii deosebite în privinţa cazării. Personalul medical aproape inexistent, medicii se consideră un fel de adjuncţi ai apelor termale. Intervin ca nişte funcţionari în momentul intrării sau ieşirii. Greul cade pe personalul auxiliar, care e ceva mai subţire decât în alte părţi (Să nu fie o impresie subiectivă de bihorean!).
• În perioada aceasta, am aflat din ziare de moartea fostului profesor şi director al Liceului „Em. Gojdu”, Teodor Neş. M-a afectat mult că n-am putut fi de faţă la înmormântarea lui. Îi datoram multe. În afara exemplului, aproape unic, din perioada 1920-1940, când, director la Oradea fiind, n-a acceptat nici un rol politic, ocupându-se exclusiv de şcoală, ştiinţă, cultură. Îmi amintesc ce haz făceam noi elevii când am aflat că până şi profesorul de muzică, Eugen Hâncu, fusese ales deputat. Nu mai vorbesc de improvizaţii politicii recrutaţi dintre avocaţi care dominau piaţa politică. Teodor Neş a fost şi a rămas tot timpul un om al şcolii. Inspector general după 1938 (?) la Cluj, apoi, după cedarea Transilvaniei de Nord, inspector general la Bucureşti, fostul nostru profesor a fost păstrat până la pensionare – şi după – în Ministerul Învăţământului. De multe ori m-am gândit la eroismul oamenilor ca Teodor Neş, care se complac în roluri relativ secundare faţă de posibilităţile lor şi care, de fapt, duc greul într-un sector oarecare. O dată l-am întâlnit, prin 1944-1945, în Bucureşti, pe bulevardul Bălcescu. O profesoară de fizică din Brăila profită de ocazie şi-i cere relaţii şi sprijin în legătură cu catedra ei sau o catedră pe care o viza. Spre marea mea surprindere, Teodor Neş îi dă lămuririle necesare cu calm şi precizie: atâtea ore formează catedra A, celelalte catedra B etc. Fără hârtii, fără o pregătire prealabilă, nesupărându-se că a fost deranjat pe stradă, inspectorul dădea lămuriri competente, din memorie.
• În 1955-56, când solicitam reintegrarea în învăţământ, mi-a dat o recomandare caldă – şi, cred eu, obiectivă – deşi era înalt funcţionar în Ministerul Educaţiei şi Învăţământului. Aşa ceva nu se uită!
• I-am publicat, prin 1966-68, câteva articole în „Argeş” despre şcoală şi slujitorii ei. Alături de manuale scrise, în colaborare, în această perioadă, se pare că activitatea publicistică l-a remontat pe bătrânul pensionar.
• L-am văzut în fiecare an de câteva ori. În ultima perioadă am încercat să-l ajut printr-un prieten din Ministerul Educaţiei şi Învăţământului să iasă din condiţiile improprii în care locuia. Casa era frumoasă dar neîncălzită, omul în vârstă, operat la ochi, soţia în cârje, o fostă femeie de serviciu Paşa, imobilizată. Au încercat, se pare, şi alţii: Mircea Maliţa, Petre Blajovici, Traian Blajovici, adică bihoreni cu o mai mare pondere politică, să-i atribuie o nouă locuinţă. Mai exact au fost rugaţi.
• Acum nu va mai simţi frigul. Rămâne în memoria unor oameni de ştiinţă ca Remus Răduleţ, Caius Iacob, care îi datorează, conform celor consemnate în scris, mult în formaţia lor de specialitate; în memoria unor foşti elevi pentru care „diri” era un fel de divinitate egală cu sine însuşi, un om drept, corect, specialist, om şi cetăţean.
• Iată o temă pentru literaţi: forţa lăuntrică care i-a trebuit unui om dotat de a rezista la toate tentaţiile vremii, de a rămâne el însuşi într-o devenire cameleonică, într-un suiş şi coborâş ameţitor de valori. Un fost director de liceu şi un fost inspector general care, de fapt, a însemnat mai mult pentru învăţământ decât o serie de miniştri care s-au ilustrat pe sine.
• Iată cum oamenii mari ai unei epoci sunt, de multe ori, cei aşezaţi pe treptele secundare sau şterse ale ierarhiei” (8).

• 4.II.1977 Elevele doamnei Neş de la Tighina

• „La Biblioteca Academiei, caut cărţile, pun la punct bibliografia pentru un curs special, primul de acest fel la Institutul (nn: Pedagogic din Piteşti) nostru. Cum vin rar la bibliotecă, sunt oprit de cunoscuţi şi prieteni şi aproape jumătate din timp mi l-am „cheltuit” în conversaţii. Mare păcat nu e, căci şi aşa eram obosit şi ancorarea mea în lumea cărţilor atât de dragi de aici are un caracter de… antrenament, de trecere de la un zbucium cotidian la cercetarea senină.
• Mă impresionează cele relatate de domnişoara C…. Originară din Basarabia, de circa 45-50 de ani, a fost eleva doamnei Neş, la Tighina, înainte de 1940. La refugiu, în ţară, a fost mult sprijinită de fosta ei directoare. Şi acum converaţia:
• Ce mai ştiţi de doamna Neş, ce face? întreb eu.
• N-aţi mai fost pe la dânsa, atunci poate nu aţi aflat prin ce a trecut…
• Nu….
• Prin mai, anul trecut, a avut un şoc cardiac, un stop. Transportată la Ascar, a fost spitalizată, dar medicii nu-i dădeau zile multe fără un stimulator cardiac. Noi, fetele, adică fostele eleve de la Tighina, aflând de soarta directoarei noastre, doamna Dumitrescu, aşa se numea pe atunci, am hotărât să facem o colectă, să scriem peste hotare, să ne interesăm de cel mai modern tip de stimulator.
• Un fost elev al domnului Neş, Kertész, savant american, ne-a informat cât costă în dolari, dar s-a făcut că nu înţelege sau n-a putut să o ajute. Aici, în ţară, pe la Ministerul Sănătăţii nici o nădejde: ajutoarele date în acest sens pensionarilor au fost sistate. Deci… nădejdea tot în noi. Până la urmă, noi am strâns 5000 lei. Rodica, fiica domnului Neş, a dat 3000, Sandu, nepotul domnului Neş de la Oradea, a mai dat şi el ceva, surorile domnului Neş s-au mişcat şi ele. Suma s-a mai mărit, dar nu ajungea la 20 000 de lei, cum calculasem, conform informaţiilor date de academicianul Kertész.
• O fostă elevă a doamnei Neş, acum rezidentă în America, informată despre starea directoarei de la Tighina, a făcut rost de bani şi de aparat. Cel mai modern stimulator cardiac. Cu un sistem de alimentare ce face superfluă orice recurgere ulterioară la o sursă de energie. Implantat în regiunea inimii funcţionează chiar şi după ce inima încetează a mai bate.
• Dar să revin la sosirea aparatului în ţară. Am făcut tot noi, fetele, cerere la Crucea Roşie ca aparatul să fie transmis prin acest organism spre a nu plăti prea mult vamă. S-a aprobat. De-acum aşteptam zilnic sosirea cu avionul la Otopeni.
• Merită să reţineţi întâmplarea povestită nouă de o fostă colegă, Stoilov. Însărcinată de fete să se intereseze la Otopeni de sosirea coletului, Stoilov a trecut prin toate controalele spre a ajunge la comandantul aeroportului. Refuzată la început, datorită insistenţelor, a fost introdusă în cele din urmă la comandant. Acesta se aştepta la un persoanj important, trimis de cineva de sus, aşteptând pe cineva de sus.
• Cine sunteţi dumneavoastră? intreabă comandantul.
• Rodica Stoilov, rosti hotărât aproape caraghios de hotărât dacă avem în vedere şi statura ei insignifiantă.
• Şi ce doriţi să-mi spuneţi?
• Să vedeţi. Noi fetele, absolvente de la Tighina…
• Şi reprezentanta noastră îi prezintă comandantului cazul doamnei Neş. Singură, infirmă, cardiacă, zilele ei depinzând de acest aparat, colecta de bani întreprinsă de eleve etc.
• Dar ce legătură aveţi dumneavoastră cu această doamnă, vă e rudă apropiată, aveţi obligaţii familiare, în ce calitate faceţi aceste demersuri aici şi pe lângă autorităţi?
• În calitate de fostă elevă. Directoarea noastră a fost pentru noi mai mult decât un părinte. După refugiu, după 1940, nu şi-a considerat misiunea încheiată, ne-a urmărit destinul tuturor, s-a deplasat personal la Giurgiu, Măgurele, Calafat etc., oriunde au fost risipite în noile condiţii fostele eleve. Ne-a încurajat, a intervenit pe lângă autorităţi, ne-a ajutat. Aşa ceva nu se uită. Puteam noi s-o lăsăm acum singură în ghearele deznădejdei?
• Comandantul e impresionat şi el de acest gest al elevelor de la Tighina. Promite tot concursul la obţinerea coletului şi se ţine de cuvânt. Peste câteva zile stimulatorul cardiac verificat de prof. dr. Făgărăşanu e implantat lângă inima doamnei Neş şi ca prin farmec bătăile inimii îşi regularizează cursul.
• Impresionat de acest gest de largă umanitate al „fetelor de la Tighina”, azi aflate la vârsta semicentenarului, îl consemnez aici, bucuros că în mijlocul atâtor atitudini de junglă printre noi mai sălăşluieşte floarea rară a recunoştinţei.
• Interolcutoarea mea nu uită să-mi precizeze că banii colectaţi au fost depuşi la CEC pe numele doamnei Neş şi că de Crăciun corul elevelor de odinioară a cântat în casa directoarei” (9).

Bibliografie:

• (1). „Mi-am cumpărat imediat, din cele 20 de coroane, un baston elegant, semnul că sunt abiturient reuşit. Acest simbol al emancipării şi al scuturării jugului pe care mi se părea că-l purtam în liceu, l-am uitat în tren, când am luat-o spre Mădăras, cu certificatul de maturitate în buzunar”. Vezi „Autobiografie”, în Teodor Neş, „A doua carte despre Oameni din Bihor”, Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă al Judeţului Bihor, 1979;
• (2). La Isonzo au avut loc douăsprezece confruntări sângeroase între Italia și Austro-Ungaria, cunoscute sub denumirea „Bătăliile de la Isonzo”. Denumirea provine de la râul Isonzo, pe valea căruia au avut loc conflictele militare. Teritoriul se află azi în mare parte în Slovenia. Teodor Neş şi camarazii săi au participat la şapte dintre aceste bătălii. Pentru detalii, vezi „Autobiografia” menţionată.
• (3). Mulţumesc şi pe această cale doamnei Maria Vieru-Işaev din Chişinău, care, în primăvara anului 2023, căutând mormintele membrilor Sfatului Ţării în Cimitirul Bellu, l-a găsit şi pe cel al soţilor Neş. Ştiind că sunt bihorean şi interesat de subiect, m-a anunţat telefonic şi apoi m-a condus la locul de odihnă veşnică al celor doi, dar şi la alte morminte ale Unioniştilor basarabeni, pe care le îngrijeşte ori de câte ori ajunge la Bucureşti.
• (4). Viorica Rusu, Saviana Stănescu, „Nu se poate vorbi de vid cultural în epoca totalitarismului”, în „Adevărul”, Anul IV, nr. 253, 29 ianuarie 1995; 
• (5). Gabriel Ţepelea, „Credinţă şi speranţă. Pagini de publicistică radiofonică 1943-2004”, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2006;
• (6). Teodor Neş s-a căsătorit cu Maria Usinevici-Dumitrescu în anul 1947. Născută pe 23 iulie 1895 în com. Berezlogi (raionul Orhei), ca fiică a preotului Atanasie Usinevici, care activa la Catedrala din Tighina, Maria Usinevici şi-a efectuat studiile elementare, secundare şi de specializare în geografie în localitatea natală, între anii 1903-1914. Şi-a continuat studiile la Liceul privat de fete „E. Boico” (1914-1919) şi Liceul de băieţi „Ştefan cel Mare” (1919-1920). La terminarea acestora este repartizată ca profesoară la Liceul de fete „Principesa Ileana” din Tighina, unde, în 1924, este numită directoare, funcţie pe care o va îndeplini până în anul şcolar 1937-38. În anul 1930 se căsătoreşte cu magistratul argeşean Ion Dumitrescu, la acea dată preşedintele Tribunalului din Tighina, avansat mai apoi ca judecător la Curtea de Apel din Chişinău. Din păcate însă, Ion Dumitrescu moare subit la Bucureşti, în urma unui atac de cord, la 6 mai 1941. 
• În 1938 a fost mutată, tot ca directoare, la „Şcoala Eparhială de fete” de la Chişinău, care includea şcoala de aplicaţie, secţiile liceu şi normală, instituţie de învăţământ condusă din 1918 şi până la acea dată de Elena Alistar, o personalitate marcantă a mişcării unioniste, prima femeie deputat în Sfatul Ţării. Aici Maria Dumitrescu n-a izbutit să se bucure multă vreme de realizările sale profesionale, căci a venit nenorocirea cu refugiul din iunie 1940, apoi greutăţile cu refacerea şcolii, afectată grav de consecinţele ocupaţiei sovietice şi de cutremurul din noiembrie 1940. În toamna anului 1941, şcoala și-a reluat activitatea sub numele Şcoala Eparhială Normală nr. 2 „Regina Mamă Elena”. Instituția a activat până în aprilie 1944, atunci când edificiul școlii a ars în întregime (vezi https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/110-116_35.pdf), elevii primind ordin de evacuare la Sântana (jud. Arad). După desfiinţarea Şcolii Eparhiale, a fost numită profesoară de istorie şi geografie la Liceul de fete „Regina Maria” din Bucureşti, apoi la Liceul “Domniţa Ileana”, ulterior devenit „Zoia Kosmodemianskaia”, unde şi-a încheiat cariera didactică. 
• Pentru activitatea desfăşurată, Maria Usinevici-Dumitrescu-Neş a primit numeroase disticţii, precum medalia jubiliară a Societăţii „Tinerimea Română” (21 mai 1928), ordinul „Coroana României” în grad de cavaler (5 noiembrie 1936), decoraţia „Meritul Cultural” clasa II-a de argint (7 iunie 1939), ordinul „Steaua României” în grad de cavaler (9 mai 1942), distincţia “Crucea Roşie” (21 iunie 1942), medalia „Răsplata muncii” pentru 25 de ani în serviciul statului (21 martie 1944). A încetat din viaţă în 1987, fiind înmormântată alături de soţul ei, Teodor Neş, în cimitirul Bellu. Pe lespedea mormântului comun, două modeste inscripţii: „Profesor emerit Teodor Neş / 1891-1975” şi „Profesoara Maria Neş / 1895-1987”. 
• Pentru detalii privind viaţa şi activitatea Mariei Usinevici-Dumitrescu-Neş vezi „Vieru-Ișaev, Maria – Basarabeanca Maria Usinevici-Dumitrescu-Neș, o eroină necunoscută a României Mari”, în „Femei celebre ale României: Lucrările ediției a V-a”, Editura Mega, Vaslui, 2024.
  (7). Gabriel Ţepelea, „Călătorii interioare”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998;
• (8). Idem;
• (9). Gabriel Ţepelea, „Însemnări de taină”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.

Ionel Novac