Sunt oameni care își uită până și ziua de naștere dacă nu le-o amintește telefonul. Eu am pățit exact contrariul. Amintirile se țin scai de mine ca un bir neplătit. Poate că unii consideră asta un defect. Problema lor. Pentru mine părerea celor deranjați de memoria mea valorează cam cât orice număr înmulțit cu zero. Memoria are însă și mofturile ei. Când am nevoie urgentă de un nume sau de locul unde mi-am pus ochelarii, se ascunde. În schimb, dacă vreți să aflu ce făceam acum cincizeci de ani, stă la dispoziție ca un funcționar model.
Da, mai sunt oameni care uită repede. Eu nu fac parte dintre ei. Dacă am vreun defect care nu se împacă prea bine cu lumea de astăzi, atunci acesta este acela că amintirile se țin scai de mine. Uneori mă gândesc că îi pot deranja pe cei care privesc trecutul ca pe o povară inutilă. Dar ce pot să fac? Memoria mea are propriile încăpățânări. Nu mă ajută întotdeauna când am nevoie de ea, însă, în schimb, îmi aduce în suflet întâmplări petrecute cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, de parcă s-ar fi petrecut ieri.

Una dintre aceste amintiri are parfumul copilăriei și poartă numele unei flori legendare.
Pe când aveam vreo zece ani, eram stăpânit de o curiozitate nestăvilită. Voiam să aflu tot ce se putea afla despre lumea din jurul meu. Așa am ajuns să frecventez cercurile de la Casa Pionierului, instituție care, dincolo de rigorile epocii, oferea copiilor șansa de a descoperi lucruri pe care școala nu avea întotdeauna timpul să le arate.
M-am înscris la mai multe cercuri. Unele m-au atras mai puțin și le-am părăsit repede. Altele cereau prea multă memorare și prea puțină descoperire, iar eu eram, recunosc, mai degrabă un vânător de mirare decât un colecționar de lecții învățate pe de rost.
Un singur cerc m-a cucerit cu adevărat: cel de Științe ale Naturii. Am rămas acolo ani buni, până când sportul a început să-mi ocupe cea mai mare parte a timpului liber.
Prin clasa a patra, profesorul nostru de biologie, un om pe care îl port și astăzi cu respect în memoria mea, ne-a propus o excursie la marele șantier al barajului Stânca-Costești, aflat atunci în plină construcție, pe Prut, la granița dintre România și ceea ce era pe atunci Uniunea Sovietică.
Pentru familia mea, participarea la acea excursie a însemnat un efort financiar considerabil. Eram primul dintre cei patru copii ai casei și poate că tocmai de aceea părinții au găsit puterea să-mi ofere această bucurie. Nu am crescut în belșug. Nu-mi amintesc să fi suferit de lipsuri esențiale, dar îmi amintesc perfect dorul după o bicicletă, după o minge de piele adevărată sau după alte mici minuni la care visează orice copil.
Excursia aceea a fost, pentru mine, una dintre acele minuni.
După ore bune de drum într-un autocar Mercedes care nu cunoștea încă aerul condiționat, am coborât într-un peisaj ce părea desprins dintr-o poveste. Praf, drumuri improvizate, utilaje uriașe abandonate pentru moment și stânci colosale care se ridicau din pământ asemenea unor cetăți împietrite.
Profesorul ne vorbea despre recifele calcaroase ale Prutului de Mijloc, formațiuni vechi de milioane de ani, rămășițe ale unei mări dispărute. La vârsta aceea nu înțelegeam pe deplin dimensiunea acestor explicații. Rețineam doar fragmente, imagini și senzații. Dar acele fragmente aveau să rămână cu mine pentru totdeauna.

Mult mai târziu, m-am documentat și am aflat că aceste stânci ascund în structura lor urme ale coralilor, scoicilor, moluștelor și altor viețuitoare marine care au trăit acum 16-20 de milioane de ani. Am aflat și că lanțul de recife din nordul Moldovei are o origine asemănătoare cu cea a celebrelor recife coraligene din alte colțuri ale lumii.
Dar adevărata comoară pe care am descoperit-o în acea zi nu era scrisă în manuale.

Profesorul ne-a condus cu greu pe creștetul unor stânci care, pe atunci, nu fuseseră încă înghițite de apele lacului de acumulare. Acolo, în bătaia vântului și departe de pașii oamenilor, am văzut pentru prima dată floarea de colț.
Nu într-un album. Nu într-o fotografie. Ci vie. Reală. Așezată parcă între cer și piatră, asemenea unui miracol discret.
Îmi amintesc și acum emoția acelui moment. Eram un copil care descoperea una dintre plantele legendare ale României. O floare despre care se vorbea cu respect și admirație, o floare care își alege locurile cele mai greu accesibile și care pare să înflorească tocmai pentru a ne aminti că frumusețea autentică nu caută mulțimile.

De-a lungul anilor am povestit de multe ori despre acea întâlnire. Cu fiecare povestire, floarea de colț a devenit pentru mine mai mult decât o simplă plantă. A devenit un simbol al locurilor natale și al copilăriei mele.
Mă gândesc adesea că și județul Botoșani ar trebui să fie mândru de această poveste. Un colț de țară căruia Dumnezeu i-a dăruit nu doar frumuseți naturale, ci și oameni excepționali. Este pământul care i-a dat neamului românesc pe Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga și Ștefan Luchian, printre mulți alții.
Iar undeva, pe stâncile Prutului, printre legende și amintiri, a înflorit cândva și floarea mea de colț.

Floarea de colț, cunoscută de botanici sub numele de Leontopodium alpinum, mai poartă și alte denumiri pline de farmec: Floarea Reginei, Steaua de Argint, Steaua Ghețarului, Floarea Doamnei ori Edelweiss. Atâtea nume pentru o singură floare! Semn că oamenii au simțit dintotdeauna nevoia să-i răsplătească frumusețea cu propriile lor cuvinte.
Pentru mine însă, dincolo de orice denumire științifică sau populară, ea va rămâne mereu floarea descoperită într-o zi de vară, pe stâncile copilăriei mele. O floare dintr-un colț de țară, dintr-un colț de lume și, mai ales, dintr-un colț al inimii mele.
Astăzi, când citesc despre floarea de colț pe internet, aflu denumiri științifice, clasificări botanice și tot felul de informații pe care nici nu le bănuiam atunci. Dar adevărul este că nimic din ceea ce am descoperit mai târziu nu valorează cât clipa aceea în care un copil din Botoșani a văzut pentru prima dată floarea vie, agățată de o stâncă și sfidând parcă lumea întreagă.
Poate tocmai de aceea nu am uitat-o niciodată.

Între timp, multe s-au schimbat. Au dispărut profesori, s-au schimbat granițe, s-au ridicat și s-au prăbușit sisteme, iar peste unele dintre stâncile pe care am urcat atunci s-au așternut apele.
Numai floarea de colț a rămas aceeași, singuratică, demnă și încăpățânată.
Crescând acolo unde altora li se pare imposibil.
Și, cine știe, poate că de aceea o iubesc atât de mult. Pentru că seamănă cu oamenii din locurile acestea de la capătul hărții, acolo unde se agață cuiul de hartă și unde Dumnezeu a ascuns, din când în când, câte o minune pentru cei care au răbdarea să o caute.
Iar dacă veți ajunge vreodată pe stâncile Prutului și veți vedea o floare de colț legănată de vânt, să nu vă grăbiți să o rupeți. Lăsați-o acolo!

Unele frumuseți nu sunt făcute să fie culese. Sunt făcute să ne aducă aminte că există. Așa cum există copilăria. Și locurile de unde am plecat fără să plecăm vreodată cu adevărat.

Romulus Ungureanu