ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 08 Iul. 2018
Autor:  Gruia COJOCARU, redactor al Rev. Luceafărul
Publicat: 08 Iul. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Galop întins spre patria cuvântului

De vreo trei decenii, la nivel național, abordăm tema cititului cu un entuziasm care amintește de destinul autostrăzilor din România, care, pe hârtie, în robuste studii de fezabilitate, brăzdează țara în volume bine legate, nedeschise însă de nimeni pentru a le dezlega rostul. În Școala românească, an după an inventăm festivaluri pe bulevardul fericit al lecturii, uitând aspectul esențial: cititul nu este un fenomen de masă, ci reprezintă expresia unui act personal de voință, care, pentru a-și atinge menirea, trebuie să se desfășoare în intimitatea celulei individului, nu în piața publică! Firește, dacă ai capacitatea să te extragi oarecum din planul realității imediate, poți citi o carte într-un parc, în mijloacele de transport în comun ori într-o cafenea, însă nimic nu egalează voluptatea  romanului, a nuvelei, schiței, poeziei sau piesei de teatru savurate în singurătatea care-ți șlefuiește lăuntrul ființei. De aceea, promovarea lecturii în festivaluri, olimpiade, șezători ori alte găselnițe cu specific local, regional sau național mi se pare un act heirupist, similar cu acela în care – unii dintre noi – mergem la biserică pentru a cleveti, nu pentru a ne înveșmânta în suflul divin.

Este limpede că atât timp cât tu, ca profesor, nu citești – iar această realitate este dureros de evidentă nu doar în Educație, ci și în celelalte paliere sociale – nu poți să inventezi trucuri pentru ai determina pe elevi să ia calea librăriilor și a bibliotecilor, fără a cădea în ridicol. Copilul, chiar și cel din ciclul primar, simte că nu te miști confortabil în universul pe care i-l propui, iar credibilitatea de cadru didactic este în liberă cădere. Ar fi mai onest să recunoaștem, măcar față de noi înșine, că am căzut în patima rețelelor de socializare, a emisiunilor de divertisment ori cu caracter sportiv, iar cartea, cel mai adesea, ajunge de multe ori un bun de tipar pentru… molii.

Recent, în cancelaria unui prestigios liceu din țară, profesorul de limba și literatura română i s-a plâns directorului: ,,Vai, domn’ director, elevii nu mai citesc deloc!”. La care directorul, un mucalit albit de viața la catedră, întreabă: ,,Dar tu ce-ai citit în ultimul an?!” Răspunsul –  ,,Eu am citit la vremea mea!” – arată unde ne situăm pe tărâmul culturii.

Realitatea e că cei care încă mai citesc și altceva decât literatură de specialitate sunt priviți ca niște relicve de care ar trebui să ne debarasăm, dacă vrem să nu ne fie pângărită sănătatea mentală. Ca profesor, întru supraviețuirea decentă într-un colectiv didactic, trebuie să-ți fereci cu o mie de lacăte faptul că zilnic aloci un anume timp cititului. Orice abordare a unui plan ideatic (nu ideal!), prilejuit de întâlnirea cu opera unui scriitor, e imediat repudiată pe aleea zeflemelei, individul în cauză fiind privit cu suspiciune, etichetat corespunzător și, evident, evitat. În schimb, discuțiile despre modă, gastronomie, îngrijirea și creșterea copiilor, descifrarea enigmei din ultima telenovelă, prinse colorat în bancuri de cartier, te vor face omul reprezentativ din top, numai bun pentru cariera politică.

Soluții colective întru direcționarea copiilor și adolescenților spre marea literatură universală sunt puține și firave, oricâte strategii am concepe pe platformele educațional-culturale de oriunde pe Pământ. În timp ce spiritele rudimentare, indiferent de vârstă, n-au avut și nici nu pot avea vreo legătură cât de cât rezonabilă cu actul cititului – invoc ideea de a citi, care presupune adâncirea în miezul cuvintelor, nu a lectura, demers care vizează parcurgerea superficială a unui text –, tinerele elite sunt obligate de pragmatismul vremurilor să se focalizeze spre un tip de efort, întru asimilarea unui bagaj informațional, generator în viitor de bunăstare materială la nivel individual și macrosocial, care determină eliminarea emoției, a sensibilității estetice. Literatura, indiferent de orientare, hrănește însă ideea cu sensibilitate și emoție. Deposedată de aceste atribute, literatura viitorului s-ar transforma într-un volum de psiho-pedagogie, numai bun pentru o lucrare de licență, receptată sacru de ziduri…