Primit pentru publicare: 03 oct. 2016
Autor: Prof. Traian NISTIRIUC-IVANCIU, Câmpulung Moldovenesc
Publicat: 03 oct. 2016
Editor: Oliviaan IVANICIUC
Editor: Ion ISTRATE

I. N. Oprea: trăind vertical și scriind pe verticală

Ne bucură această nouă apariție editorială, sub semnătura prestigiosului om de cultură și de conștiință, Ion N. Oprea (Trăiri. Eseuri pe verticală; Editura Armonii culturale; Adjud; 2016) mai ales că aduce în atenția opiniei publice noi teme ale cotidianului sau le aprofundează pe cele expuse în prima carte, Fragilitate,  scrisă „pe verticală”.

În armonie cu ce a constatat despre cele scrise în acest volum prefațatorul Gh. A. Stroia, mă declar a fi în cunoștință de cauză cu unele capitole, mai ales cu cele care abordează distrugerea sistematică a învățământului românesc, eu trăind și suferind, alături de mulți alți „slujitori” ai școlii, „beneficiile” înnoirilor , ale „reformei” – de parcă Spiru Haret nici n-ar fi existat vreodată.

În acest context, nu e de mirare interesul regimurilor post-decembriste pentru neglijarea studiului istoriei în general și al istoriei românilor în special, urmărindu-se prin aceasta ruperea de trecut și ancorarea necritică într-un prezent prielnic dușmanilor externi. Asistăm nu numai la „alterarea gravă/a limbii române …”, ci și la „diminuarea până la eliminarea …/din/planul de învățământ” a istoriei „românilor și a României”, încât se întreabă „românul – român” dacă „s-a întors țara și oamenii ei,/aleșii noștri;/poporul,/cu josul/în/sus …” (Situri)

Disciplina istorie este împuținată și mutilată, analizându-se la nivel înalt înlocuirea ei „cu variante/cum ar fi/Educația civică …” (Vinovat afectată). Etapele parcurse de acest proces clar de deznaționalizare sunt precizate în „Succesiune”: „demistificarea”, începută în 1990, prin înlocuirea voievozilor cu Esca și Tatulici; introducerea manualelor alternative, ducând „la abolirea științei românilor” prin „vocea unor nimeni”; scoaterea istoriei din programa unor licee; diminuarea orelor; propunerea ministrului tehnocrat de a fi scoasă complet din școala românească.

Mereu invocată de către făcătorii de legi din țara noastră Uniunea Europeană, că ar impune această diabolică viziune, în „Coloana” autorul constată că majoritatea țărilor europene au păstrat în școală istoria lor „la locul ei/de/cinste”.

În cele mai multe eseuri din ciclul „Istorie” se arată importanța acestui obiect de studiu pentru propășirea noastră ca neam și țară: explică „toate etapele formării României și ale Uniunii Europene” (Documentare); ne ajută „să înțelegem/societatea în care trăim,/cum s-au produs/și/se întâmplă/schimbările vieții”, ne „sugerează pericolele,/derapajele …”; fără „înțelegerea lumii de ieri și de azi” am fi incompleți și „neputincioși/în fața/atâtor provocări …” (Obiect de studiu); păstrează nealterată identitatea românească între celelalte popoare. (Identitate)

În multe „trăiri pe verticală” I. N. Oprea reușește să evidențieze atât virtuțile cât și hibele poporului său: „… românul este omul extremelor,/poate fi/pe rând/și darnic/și strâns la mână,/dar și aspru,/înjurător de lucruri sfinte/și totuși/plin de superstiții,/prietenos, dar și dușmănos,/consecvent,/nu prea invidios,/altruist …/mult calculat,/dar și imprudent,/profund,/ creativ,/cumpătat,/echilibrat,/discret,/dar mâine poate fi cu totul și altfel …” (Universalismul).

Între extreme autorul alege „linia de mijloc,/mediana,/care însemnează/omenia,/ inteligența,/înțelepciunea, ospitalitatea/și tot ce este frumos/în omul – Om …” (Linia de mijloc)

Lipsurile pe care le intuiește la contemporanii săi („ … iresponsabilitatea față de binele și bunul comun; abandonarea bătrânilor, a bolnavilor; nerespectarea proprietății; hoția din avutul public …”) îi lasă scriitorului un gust amar, dar și speranța că vom avea tăria să le corijăm. (Lipsuri)

Vorbind despre migrație ca „fenomen de masă”, despre criza demografică din Italia (Sceptici), dar și din România (În România?) I. N. Oprea se întreabă, ironic, dacă „mai are rost/să ne amărâm/în legătură/cu orele de istoria/românilor și a României …”, dat fiind trendul descrescător, alarmant, al populației în următoarele decenii, însă, în final, crede că Europa are „capacitatea de a renaște/ ca pasărea Phoenix,/din propria sa cenușă …” (Soarta)

Dezinteresul, mereu în creștere, manifestat de puterea instalată după ʾ89, pentru trecutul neamului nostru face casă bună cu stâlcirea graiului strămoșesc de către teribilismul infantil al unor tineri certați cu școala, care împănează limba română cu americanisme hilare, de tipul: „El pentuiește, nu vopsește,/Toyota lui o drăivuiește;/Fundația o diguiește …/Își ia ceva de drinkuit,/Ba și un muvi-a rentuit.” (Limba română)

Și, pe drept cuvânt, constată autorul, fiind în deplin acord cu Mircea Radu Iacoban: „… doar limba română/nu-i în răspunderea nimănui/și, drept urmare,/n-o grijește nimeni.” (Știm)

Cu amărăciune, repune în circulație I. N. Oprea soarta cunoscutului muzician român Ion Baciu, care, bolnav de cancer pulmonar, este nevoit să-și prelungească agonia, prestând activități jenante, mult sub nivelul capacităților demonstrate pe marile scene ale lumii: „… acordează piane,/dă lecții în particular …”; participă, fără succes, la concursuri (în domeniu sau în afara profesiei) de ocupare a unor slujbe, cum ar fi aceea de „recuziter la Filarmonica din Stockholm” sau de „dirijor/la o orchestră de amatori …” (Cazul Ion Baciu). Și toate acestea se petrec în opulenta Suedie, concluzia fiind că nu numai în România … În contrast cu acest tratament criminal și precar al valorilor de către sistemul instaurat și la noi după ʾ89 (Mereu am râvnit după binefacerile capitalismului occidental!) se lăfăiesc, indecent, pe micile ecrane, penibilități precum Silviu Prigoană, în dispută perpetuă cu Bahmuțeanca; precum „vedetele” zilelor noastre, infectate grav, irecuperabil, de manelism, pornografie și gândire gângavă. Ce să mai spunem de bun simț și de moralitate? … (Vedetele)

Scăderea accentuată a apetitului pentru cartea tipărită este mărturisită cu tristețe în „După carte”, înfierate fiind orașele Roman și Bacău, unde un musafir caută, fără succes, o librărie sau un anticariat, același observând că „ … șoferii de taxi,/parcă erau sfătuiți,/toți aveau ce aveau cu Guvernul,/îl înjurau în gura mare.”

Dezvoltând, alături de M. R. Iacoban (în ciclul „MRI-sme”) atitudini dezaprobatoare, critici față de unele neajunsuri ale cotidianului, autorul sfătuiește pe cititor să manifeste vigilență, atunci când preia informații insuficient verificate sau voit escamotate de cei interesați în denigrarea noastră. (Corectare de carte)

Generalizarea neargumentată a particularului duce la mistificarea adevărului, la culpabilizarea întregii colectivități. (Toată lumea fură! Toți mințim! Unul nu e mai breaz decât altul!)

Maniera de a vedea lucrurile în numele impersonal al lui „ se știe, se spune, se vorbește,/nu-i altceva/decât/un virus/care/omoară/onorabilitatea …” (Hoția la români)

Mereu lucid și în același timp intransigent cu sine însuși, autorul enumeră câteva paradoxuri ce ne guvernează nedumeririle: pe de o parte „mai nimeni nu are bani”; „datoriile externe cresc,/consumăm mai mult decât producem”; „reprimarea corupției nu satisface”, pe de altă parte: țara „se umple de vile/și/mașini de lux”; în preajma sărbătorilor de iarnă, ghirlande luminoase „împodobesc cu dichis/brazii din centrul localităților”; risipă de bani pe focuri de artificii și concerte în aer liber. (Paradox)

În ciclul „Maniere” I. N. Oprea deplânge nerespectarea, mai ales de către tineri, a „Codului manierelor elegante”: „Acum,/când asemenea cărți/nu mai există,/iar/vorbele/ respect și bună cuviință/s-au cam rărit,/lumea se comportă/cum vede la televizor,/adică/ anapoda.”

Mersi, pardon, scuzați! au căzut în dizgrație multora, fiind înlocuite cu asprimea tonalităților, cu batjocura și cu impertinența, cu mitocănia: „ … s-a dus vremea vorbelor bune,/a empatizărilor cu cei de alături,/indiferent cine-i,/tânăr sau vârstnic,/totul sugerează/o viață de pustnic.” (Motivații)

În privința cuplului familial, autorul cere să se respecte tradiția ancestrală: „ … căsătoria dintre bărbat și femeie,/realizată în fața altarului,/al lui Dumnezeu/… este un legământ/care/trebuie să dureze toată Viața,/până ce moartea ne va despărți.” (Căsătoria)

Opunându-se cuplurilor bărbat-bărbat și femeie-femeie (după „reeuropenizări”), eseistul sesizează, tot cu neplăcere, instituirea unei Academii, rău botezată ca „științifică”, a pușcăriașilor, aceștia „scriind” lucrări științifice, „fără să fi citit nicio bibliografie,/fără să fi stat la calculator/sau/în fața hârtiei de scris,/fără chiar să știe să scrie/sau să vorbească/literar corect/românește …” (Academie)

Plagiatul la nivel înalt („doctoral”!); nefericirile Europei sub invazia refugiaților (conștienți doar de drepturile, nu și de îndatoririle lor); cazul medaliatului de la Botoșani, care „nu mai scrisese o carte/de 16 ani …” (Medaliatul); scoaterea din grila de programe tv a emisiunii „Omul care aduce cartea” (Dosar: Cartea); interzicerea fumatului în public (Gluma democrației); meciul literar din decembrie, 2015 (Învingătoare, înjurătura); concluzia: „capitalismul și competiția/îngustează Viața culturală/și/emoțională,/în favoarea celei profesionale …” (Nostalgii); „să îndrăznim/să facem cultură națională,/dezlipindu-ne de cultura de partid,/care manipulează ” (Depinde de noi); intelectualul român de astăzi „trebuie să realizeze că are datorii/în raport cu țara sa/și cu restul mare al lumii ” (Fără tutelă statală); ticăloșia pensiilor speciale pentru „aleșii” neamului (Sursa banilor); sfatul către scriitorii tineri, acela de a se feri de „superficialitate și incultură,/de o nerăbdare/care/adeseori/îi caracterizează ” (De ce ar trebui); agresiunea mijloacelor media, sunt alte câteva subiecte abordate în această carte de excepție, de către o înaltă conștiință civică.

Evenimentelor tragice din noiembrie, 2015, de la Clubul Colectiv, le consacră autorul (cu durere și multe nedumeriri și întrebări) un spațiu lărgit, primul ciclu al volumului conținând mult mai multe eseuri, în competiție cu oricare dintre celelalte șase.

Echilibrat în lămurirea unor controverse ce par ireconciliabile, tradiționalist în respectarea virtuților morale strămoșești, apropiat de contemporani și de evenimente, I. N. Oprea este înainte de orice un model de comportament civic și de gândire suplă și argumentată.

De gândire, dar și de simțire! E diferența, ușor sesizabilă, dintre idee și sentiment, sentimentele constituind îmbrăcăminte fundamentală pentru poezie.

Pentru a vă lămuri că am dreptate, citiți și cu sufletul: „Tunelul”;  „Peștele”; „Cocoșul”; „Corpul meu”; „Îmbătrânire”!

În loc de concluzie pentru acest nou succes editorial, consemnez spusele despre sine ale autorului. Cu simplitate dezarmantă și stăpân, fără ostentație, pe propria măsură: „Sunt preocupat/de tot/ce se întâmplă pe stradă,/în lume./În țara mea/și/dincolo de ea” (Preocupat).

1 octombrie 2016