În toate epocile literare, talentul autentic a coexistat cu orgoliul. Literatura este unul dintre domeniile în care creatorul își investește nu doar inteligența și cultura, ci și propria personalitate. Din această cauză, succesul poate genera uneori o imagine exagerată despre sine, transformând încrederea legitimă în valoarea proprie într-o formă de infatuare. Critica literară a observat adesea că, alături de vocația artistică, la unii autori apare și tendința de a se considera superiori colegilor de breaslă sau de a revendica exclusiv meritul valorii literare. 

Uniunea Scriitorilor din România, ca organizație care reunește autori cu temperamente și concepții estetice diferite, nu este o excepție de la această realitate umană. În interiorul oricărei bresle culturale apar rivalități, competiții pentru premii, funcții, recunoaștere critică sau vizibilitate publică. Uneori, aceste competiții stimulează creația și contribuie la afirmarea valorilor autentice. Alteori însă, ele generează atitudini de autosuficiență, grupări de influență și conflicte care umbrează dialogul cultural.

Infatuarea se manifestă prin convingerea că propria operă este nedreptățită, că succesul altora este rezultatul unor conjuncturi favorabile și că valoarea personală nu este apreciată la adevărata ei dimensiune. Literatura română a cunoscut numeroase polemici între scriitori, de la disputele dintre junimiști și adversarii lor până la conflictele dintre generațiile contemporane. Aceste tensiuni demonstrează că orgoliul intelectual este adesea inseparabil de destinul creatorului. Romanul Orgolii al lui Augustin Buzura ilustrează tocmai complexitatea relației dintre valoare, ambiție și dorința de recunoaștere. 

Există însă o diferență esențială între orgoliul creator și infatuare. Orgoliul creator reprezintă conștiința valorii proprii și perseverența în apărarea operei. Infatuarea, dimpotrivă, presupune exagerarea meritelor personale și diminuarea valorii celorlalți. În momentul în care scriitorul nu mai acceptă critica, nu mai poate dialoga cu opiniile diferite și consideră că apartenența la o instituție culturală îi conferă automat superioritate, actul creator riscă să fie afectat.

Paradoxal, istoria literaturii arată că adevărații clasici au fost adesea caracterizați prin modestie și prin respect față de contemporani. Marile opere nu s-au impus prin declarații de autoelogiere, ci prin rezistența lor în timp. Cititorii și critica sunt cei care validează durabil valoarea unei creații, nu autorul însuși.

Prin urmare, infatuarea unor scriitori, indiferent dacă sunt sau nu membri ai Uniunii Scriitorilor, trebuie privită ca o slăbiciune omenească și nu ca o caracteristică a breslei în ansamblu. În orice comunitate literară există personalități modeste și generoase, dar și figuri dominate de vanitate. Ceea ce rămâne, dincolo de orgolii și dispute, este opera literară. Ea constituie adevărata măsură a unui scriitor și singurul criteriu care rezistă.

Al.Florin Țene