Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Ion N. Oprea‚ două antologii de referinţă: „Darul vieţii: Dragostea” şi „Dorul de-acasă”

Primit pentru publicare: 26 nov.2014.
Autor: Andrei Petruș

Publicat cu sprijinul d-nei Ana Dumitrescu: 26 nov.2014.

Ion N. Oprea‚ două antologii de referinţă

 „Darul vieţii: Dragostea” şi „Dorul de-acasă”

(ambele apărute la Editura PIM, Iaşi, 2014)

Scriitorul Ion N. Oprea, cu un CV impresionant, 39 de pagini, are de ceva vreme o preocupare remarcabilă, anume aceea de a strânge, cu hărnicie şi dăruire, între coperţile unor volume impresionante nume de autori consacraţi sau aspiranţi la gloria literară care „bat câmpii cu graţie” (George Călinescu) pe diferite teme.

Aşa s-au născut până acum antologiile: Românii aşa cum sunt,  2011, 383 p., Prietenie, 321 p., Cu prieteni, despre prietenie, 499 p., 2012,  Singurătate, 338 p., Darul vieţii: Dragostea, 603 p., Dorul de-acasă, 462 p., 2014, toate tipărite la Editura PIM, Iaşi.

Pentru anul următor, Ion N. Oprea anunţă alte antologii, deocamdată, „Viaţă,viaţă.. trofee şi limite” şi altă carte, o anchetă printre cititori: „Revista culturală formează oamenii?”

Autorii/colaboratori s-au   întrecut în a imortaliza gânduri, idei, visuri şi simţăminte  în povestiri, eseuri, amintiri, aforisme, versuri ocazionale, pe file de album, sau creaţii lirice în toată puterea cuvântului, scrisori, predici, ectenii ş. a. în legătură cu  toată gama iubirii, fie ea platonică sau idilică, adolescentină sau matrimonială, frăţească, filială, maternă, paternă, dragoste la  prima sau la ultima vedere, dragoste faţă de patrie, faţă de dascăli şi educatori, faţă de profesie, faţă de muncă sau de opera de artă, faţă de satul natal şi casa părintească, ducându-se astfel, firesc, la „Dorul de-acasă”.

În ampla „Postfaţă” (12 pagini) intitulată „Dragostea, cea mai frumoasă poveste”, doamna inginer Martha Eşanu evidenţiază meritele autorului Ion N. Oprea precum şi pe cele ale câtorva colaboratori din cei 60 care semnează în această meritorie antologie.

Spaţiul nu ne îngăduie să-i amintim pe fiecare în parte dar fiecăruia i se cuvine un „laudatio” de la simplul elev care bate la porţile nemuririi, până la profesorii titraţi, autori consacraţi sau academicieni.

Semnatarii sunt din toate colţurile ţării dar, din patriotism local, vom aminti de acel „genius locci” al Bârladului cultural, acest „Weimar al României”, cum îl numea George Călinescu – şi care se menţine prin pana unor împătimiţi ai scrisului.

Alexandru Mânăstireanu ne oferă într-o scrisoare un model de iubire matrimonială: „Aş fi în stare, mărturiseşte îndrăgostitul devenit poet, să strig munţilor, pădurilor şi întregii Naturi dorul ce-l am  pentru tine, dar toate parcă nu au nici urechi să mă audă şi nici ochi să mă vadă” (pag.106).

Sava Marienne  face o mărturisire emoţionantă, plină de poezie şi duioşie: „Mi-am pus inima într-un copac tăiat şi a ars odată cu el”, arătându-şi astfel dragostea nestinsă pentru dragul ei bunic.

Dorina Stoica vede „Dragostea ca libertate”. „Dragostea, afirmă poeta cu evlavie, este, de fapt, prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, este însuşi Dumnezeu”. Dragostea e forţa care mişcă Soarele şi celelalte stele (Dante).

Ziarista Geta Modiga apreciază în Templul „EMINESCU” sfătuindu-ne „Să primim şi să oferim  dragoste”. Autoarea apreciază că însuşi gestul scriitorului Ion N. Oprea de a provoca semenii să spună ce cred  despre dragoste este „un gest de dragoste faţă de semeni” (pag. 260).

Profesorul Mihai Bejenaru din Câmpulung Moldovenesc susţine argumentat că expresia „Te iubesc” are „cea mai mare frecvenţă de utilizare în vorbirea şi scrierile tuturor popoarelor lumii”: „je t-aime”, „I love you”, „ti amo”, „te amo”,  „ia liubliu tebia”.

În cele  două volume ale lui Ion N. Oprea se află mai multă tandreţe, duioşie, delicateţe, farmec, poezie, frumos artistic şi dragoste decât în cărţulia “De ce iubesc femeile” a aspirantului la Premiul Nobel (pentru Pace!) Mircea Cărtărescu.

Poetul Petruş Andrei oferă trei poezii care au drept temă „iubirea”; cităm în întregime numai sonetul  care are chiar acest titlu: 

Iubirea…

Iubirea este-a vieţii temelie,
Într-un castel e cheia fermecată
Din turnul cu o uşă ferecată,
E un izvor de vie bucurie.
 
De întâlneşti făptura minunată,
Întreaga viaţă nu mai e pustie
Şi tot ce-i ofilit atunci învie
Ca-n basmul cu „A fost ca niciodată”.
 
Când dragostea îţi este călăuză
Şi lângă tine stăruie o muză,
La geam un înger bate din aripă.
 
Eu voi deschide uşile-n altare
Şi voi aprinde alba lumânare
Iubind până în cea din urmă clipă. 

Profesorul Luca Bejenaru din Rădăuţi vorbeşte despre „Dragostea de ţăran”. Tatăl său „chiaburul din Ciomârtan” a suferit în închisorile comuniste iar fiul, absolvent al Facultăţii de Filologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1967, nu s-a lepădat niciodată „de condiţia de ţăran”, pentru că: „Aveam, fără să ştiu, firea, sensibilitatea, gândirea omului care trăieşte în armonie cu natura şi visează la rodul brazdei bine trase”, „rămânând toată viaţa un om simţit şi cu obraz”, de aceea expresia „măi ţărane!” nu-l insultă ci constituie un titlu de nobleţe.

Profesorul Virgil Giuşcă, în calitate de Director al Casei de cultură „George Tutoveanu” din Bârlad, şi-a dăruit cea mai mare parte din viaţă actului cultural „Din dragoste pentru oameni”. Ca şi nouă, amintirea scriitorului şi omului  de omenie Constantin Clisu, îi este scumpă.

Vasile Chelaru, şef al poliţiei municipiului Bârlad, exprimându-şi dragostea sfântă pentru fiinţa dragă care l-a adus pe lume, face o impresionantă mărturisire de credinţă: „Am fost educat în spiritul  respectului şi dragostei faţă de semeni, preţuirii calităţilor umane, recunoştinţei sincere pentru faptele bune şi iertării acelora mai puţin demne, compasiunii pentru cel bolnav şi neajutorat, sprijinului dat celui aflat în necaz, după zicala care spune că pentru orice faptă vine şi răsplată” (pag. 143)

În încheierea acestei succinte cronici, ne întoarcem la înţelepciunea milenară a strămoşilor: „Si vis amori, ama!” („Dacă vrei să fii iubit, iubeşte!” – Seneca) sau „Ut ameris, ama!” („Iubeşte ca să fii iubit!” – Martial) pentru că, altfel, „Unde-i dragoste puţină lesne-i a căta pricină”.

Cea de-a doua antologie, intitulată „Dorul de-acasă” (Editura PIM, Iaşi, 2014, 462 p.) cu prefaţa autorului Ion N. Oprea şi cu o postfaţă de Constantin Huşanu, apare în preajma Sfintelor sărbători de iarnă când mare parte din cei înstrăinaţi vin chemaţi de „Dorul de-acasă”.

Prefaţatorul îşi prezintă, pe rând, colaboratorii scoţându-le în evidenţă calităţile scriitoriceşti, ceea ce şi noi vom face la rândul nostru, limitându-ne însă numai la câţiva dintre ei, în special bârlădenii.

Laboriosul şi diligentul Gheorghe Clapa, istoric şi eseist, nu se dezminte scriind un amplu  eseu cât un curs universitar (56 de pagini) în care cuvântul „dor” este întors pe toate feţele văzute şi nevăzute. Încheierea este apoteotică, eseistul Gheorghe Clapa citând în întregime frumosul poem  al lui Doru Pop intitulat „Eşti dorul meu”.

Ne molipsim şi noi şi cităm finalul:

„Eşti dorul meu de la-nceputul lumii
Şi Orizont şi-ntregul Univers,
Indiferent de vreme şi de vremuri,
Ca să-mi fii Dor, pe tine te-am ales.
Eşti dorul meu nepământesc de stele
De îngeri trişti, îmbrăţişaţi şi goi,
Eşti dorul meu firesc de nefiresc
Eşti dor de neuitare şi de… Noi.
Eşti dorul meu  de netreziri din vise
Eşti dorul meu de aripa în zbor
Eşti dorul de credinţă că… SE POATE,
Eşti dorul meu… şi-atât!!! Eşti Dor de Dor!!! (p. 66). 

           Evidenţiat de redactorul-şef Gruia Novac în paginile prestigioasei reviste „Baaad-ul  literar” pentru talentul, profesionalismul, diligenţa şi excelenţa sa, profesorul enigmist Serghei Coloşenco oferă două careuri pentru „Dorul de-acasă”. Admir pe Serghei Coloşenco fiindcă  este un dăruit, un împătimit şi un veşnic îndrăgostit (enigmist). Ca şi domniei sale şi mie mi-au demolat casa părintească din comuna Români, judeţul Neamţ, şi eu m-am stabilit în Bârlad, cartierul Munteni, str. Luceafărul nr. 5, unde se află casa jumătăţii mele mai bune, Livia-Georgeta

Domnişoara Geta Modiga se întreabă, cu durere şi îngrijorare, ca noi toţi, de altfel: „Ce sens poate să aibă termenul de acasă când tot mai mulţi români se simt străini în propria ţară, batjocoriţi, umiliţi, hărţuiţi, înjosiţi prin tot felul de  măsuri şi decizii, vezi Doamne, legislative? De ce să ne fie dor? Pentru ce ar trebui să fie acest dor sau cum ar trebui să fie el?  Poate părea un scenariu pesimist, extrem de pesimist, însă acestea sunt realităţile româneşti actuale şi drama fiecăruia dintre noi” (p. 322).

Dorina Stoica scrie un amplu poem intitulat „Acasă”, din care cităm numai primele strofe:

„Acasă e locul unde vecinii sunt
Cu fiecare an ce-a trecut mai puţini,
Aici vara miroase-a iarbă cosită,
a regina nopţii, a ploaie şi-a crini.
 
Şi-i mărul cu ramurile încărcate
de roade ce s-aplecate pân-la pământ.
Acasă e locul cel mai frumos,
mai primitor, mai cald şi mai sfânt.
 
E mama bătrână ce m-aşteaptă la poartă
pe banca de lemn, cea care m-a născut,
m-a învăţat cum să fiu om credincios şi demn p. 400).

           În „Postfaţa” cărţii Constantin Huşanu concluzionează: „În conţinutul atât de variat al cărţii, predomină o geografie sentimentală a amintirilor ce converg, mai în totalitate ei, spre centrul spiritual al fiecărei vietăţi: casa părintească de la locul de naştere, de care ne leagă apoi, ca un fir roşu, simţământul de dor, indiferent pe ce meridian ne-ar fi aruncat nevoile vieţii. Dorul devenind un fel de amprentă sufletească ce lasă  urme de neşters pe creierul uman” (p.419).

Profesorul Luca Bejenaru din Rădăuţi îşi aminteşte de Nesfârşitul dor de…mama, de casa părintească, de satul natal, de pământ, de bunica: „…Băietan fiind, mă copleşea dorul de cei dragi, de serile de vară cu lună plină, de cântecele din fluier ale lui bădiţa Vasile  Oniciuc, din capul satului care răsunau în tot cătunul, la apusul soarelui, în serile ce precedau zilele de sărbătoare, de clăcile organizate de cosit sau de uns case şi şuri cu lut, la care se angajau şi lăutari ca munca să fie spornică” (p. 394). „Dorul de-acasă” vindecă durerile lumii. Acasă, mărturiseşte profesorul Luca Bejenaru mă copilăresc, mă regăsesc şi îmbătrânesc frumos cu gândul la ce-a fost bun şi rău şi la darurile cu care Cel de Sus m-a înzestrat sau m-a pedepsit, de-a lungul vremii” (p. 395).

De Dorul de-acasă  sufăr şi eu în câteva  poezii ca fata nevoită să-şi ducă viaţa printre străini:

                  Din străinătate

         Mă plâng meri de roade plini –
         Plângă-mă doar merii –
         M-ai dat, maică, prin străini
         Drept în toiul verii.
 
         Nu plâng alţii-n viaţa lor
         Cât plâng într-o oră,
         Nu mai plângeţi ochilor,
         La străini li-s noră.
 
         Îmi trec anii după ani
         Rătăcind  pribeagă
         Soarta mea nici la duşmani
         N-o doresc întreagă.
 
          Ochii mistuiţi de dor
          Plâng când trec cocorii,
         Aţin drumul stelelor
         Până când dau zorii.
 
         Frământ pâine prin străini
         Cu lacrimi amare,
         Pâinea dintr-a mamei mâini
         N-are-asemănare.
 
         Cheamă-mă din nou la sân,
         Dulcea mea măicuţă,
         Şi pe dealuri la strâns fân
         Să mă văd desculţă.
 
         Mă văd iarăşi la Români,
         Râd în floare prunii
         Şi te ţin, maică, de mâini
         Cu tot dorul lumii. 

         Eu am văzut la nunţi… 

         Eu am văzut, la nunţi, plângând mirese
         Iar lacrimile lor n-aveau oprire
         Se străduia zadarnic bietul mire
         Că nu erau de nimeni înţelese.
 
         A fost de-ajuns o clipă de-amăgire
         Şi-atunci când florile au fost culese
         Prinţesele devin cenuşărese
         Şi-i jalnică povestea de iubire.
 
         Puţine le sunt zilele senine
         Şi toate-n jurul lor le sunt  străine
         Iar inima le e mereu cernită.
 
         Ucigător e dorul depărtării
         Când bate aspru vântu-nstrăinării
         Şi scutură livada înflorită.

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5