Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Ion N. Oprea sau implicarea în istorii prin sincere comentarii și gânduri cuprinse în studii

Ion N. Oprea sau implicarea în istorii prin sincere comentarii și gânduri cuprinse în studii

  Cartea profesorului Ion N.Oprea intitulată “Istorii, comentarii, miscelanea-vol.15 “, apărută la Editura “Armonii Culturale“, 2020, am primit-o zilelea acestea cu dedicația”Domnului Alex.Florin Țene , prezentîn paginile 165-175. Ași fi onorat dacă, precum Virgil Răzeșu, ați scri ceva, prefață-peste față, pentru o apropiată Antologie ca aceasta. Respect ss.Ion N. Oprea, 0.07.2020.“este structurată în trei părți, constituindu-se într-un evantai de analize  ce acoperă o largă plaje ; de la politic, economic, social și literar, devenind, practic, un ochean magic prin care autorul privește lumea, fenomenele acesteia, făcând cititorul să înțeleagă sensurile existenței umane.

Scriitorul Ion N. Oprea este autorul a 106 cărți publicate și alte 11 scrise în colaborare, având foarte multe referințe critice, fapt ce denotă activitatea harnică și cu talent a unui iubitor de literatură ce și-a  consacrat întrega viață culturii.

Această carte, având o prefață semnată de Virgil Răzescu, mi-a dat posibilitatea să extind ideile cu rădăcinile înfipte adânc în cele exprimate de profesorul ieșan, începând cu “Apel la rațiune al președintelui României”, de la pagina 35: La conferinţa Winston din anul 1990 ce s-a ţinut la Institutul Manhattan, din New York şi publicată în Revieew of Booky la 30 0ctombrie 1990, la pagina 20, domnul V.S.Naipaul susţinea că ne îndreptăm spre o “civilizaţie universală“. Însemnând, practic, o unificare culturală a umanităţii şi promovarea pe toate meridianele lumii valorile tradiţiilor, credinţe, orientări comune, practici şi înţelesuri comune, instituţii comune. Acesta ar fi fenomenul de globalizare.

Pentru a înţelege mai bine acest fenomen vom explica acest lucru pornind de la existenţa a două sate din zona Harghitei. Un sat era locuit, în secolul XVI de români, celălat de maghiari. Unui sătean român de la marginea satului  pentru ajunge în centrul comunei locuită de maghiari, mergând pe jos, îi trebuia o jumătate de zi. Exact cât face un avion de pasageri din New York până la Calcuta în India.

Țăranul nostru, de care facem vorbire, întorcându-se acasă seara, când constelația Carul Mare este sus pe cer.Același timp ar fi necesar, dar cu mai puțină oboseală, dacă ar fi mers cu carul cu boi. Același lucru se întâmpla și cu țăranul maghiar.

Atât locuitorii din satul cu populație românească, cât și cel cu locuitori maghiari împărtășesc niște valori de bază, cum ar fi că omorul este un păcat, și că familia este celula societății.

Țăranul român s-a întors acasă și cu un bagaj de cuvinte, precum: -fecior, hiba,pahar, talpă, dar și cel maghiar  când s-a întors în satul lui s-a încărcat cu un bagaj de cuvinte românești, precum: ardej, balmos, bacs care înseamnă baci, și multe altele.

Acest fenomen s-a petrecut în toate zonele Terrei unde au fost localități apropiate cu etnii diferite, care vorbesc limbi și dialecte diferite.

Începând cu secolul, cel al clasicismului, și  secolul al XVIII-lea, epoca Luminilor, sunt perioadele când limba franceză modernă începe să se vorbească în diferite zone de pe pământ,. În secolul al XVII-lea, limba literară este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac, dar o structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea, și lexicul ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este perioada în care, datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este limba de comunicare internațională a elitelor politice și intelectuale, dar încă nu se impune majoritar în vorbirea curentă din provinciile Franței, unde domină idiomurile locale.În secolul al XVIII-lea, franceza intră în perioada sa modernă. Revoluția franceză de la sfârșitul secolului face din franceză o limbă națională, pe care caută să o impună în mod autoritar în toată Franța. În această perioadă, franceza continuă să câștige teren, deși nu în măsura dorită de autoritățile revoluționare. Impunerea francezei ca politică de stat se intensifică în cursul secolului al XIX-lea prin intermediul școlii, momentul decisiv fiind instituirea învățământului primar public, gratuit și obligatoriu. De atunci, extinderea treptată a duratei școlarizării duce la utilizarea francezei de către toți locuitorii, în detrimentul idiomurilor locale. În această perioadă bonjuriști întorși de studii din Paris introduc în saloanele bucureștene limba franceză.

În secolul al XX-lea, franceza contemporană cunoaște o pierdere de teren pe plan mondial în favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una din limbile de comunicare internațională, căutându-se printr-o politică lingvistică oficial adoptată să se limiteze, pe cât posibil, influența englezei asupra ei, și să se mențină în răspândirea pe care o mai are în lume.

În această situație se poate vorbi de conceptul de civilizație universală, aceasta este profundă și, totodată, foarte importanăt, dar nu ne surprinde fiindcă nu este nou, nici relevant. Faptul că locuitorii Terrei au avut câteva valori și instituții în comun, de-alungul istoriei lor, poate explica anumite constante ale comportamentului uman, dar nu poate clarifica sau explica istoria, care constă în schimbări ale comportamentului uman.

Așa cum se cunoaște omenirea este împărțită în subgrupuri- triburi, entități culturale și națiuni, toate putem să le numim civilizații. Vaclav Havel susținea că”trăim acum într-o unică civilizație globală “ care “nu este decât un strat subțire care acoperă sau ascunde imensa varietate de culture, popoare, lumi religioase, tradțții istorice și atitudini formate de-alungul istoriei, care într-un sens se află –sub- ea.  “

Restrângând sensul cuvântului “civilizație” la nivelul global și numindu-l “culturi” sau “subcivilizații” entitățile culturale cele mai mari, numite întotdeauna civilizații, de-alungul istoriei, nu producem decât confuzii semantice.

Pentru a înțelege mai bine, voi enumera câteva civilizații cunosute în istoria omenirii: Civilizatia celtică: Celții aveau o reputatie ca vânători de capete și erau faimoși pentru obiceiul lor de a  pune craniile victimelor in pari, in fața caselor lor. Mulți celți luptau complet goi și erau vestiți pentru săbiile lor lungi din fier.Ei tăiau capetele dușmanilor uciși în luptă și uneori le atârnau chiar de gâtul cailor. Imbălsămau în ulei de cedru capetele căpeteniilor capturate și le păstrau cu grijă într-un scrin, lăudându-se cu acestea strainilor și refuzând să le vânda nici dacă li se dădea echivalentul, ca si greutate, în aur.
Civilizația maori: Locuitorii Maori au fost primii coloniști din Noua Zeelandă, care au sosit cu câteva secole înaintea europenilor. Cultura lor datează din era modernă timpurie. Ei practicau canibalismul în timpul războaielor.In 1809, o navă europeană a fost atacată de un grup de războinici maori, ca răzbunare pentru lipsa de respect arătata fiului unuia dintre șefii locali. I-au ucis pe majoritatea celor de la bordul vasului. Cațiva supraviețuitori norocosi au povestit infricoșati despre ceea ce au văzut.
Imperiul Mongol: Mongolii erau considerați barbari si sălbatici. Ei au dominat Europa și Asia și erau faimoși pentru faptul că puteau să călărească fără șa, fiind conduși de către unul dintre cei mai mari conducători militari din istorie, Ginghis Han.
Erau foarte disciplinați și iscusiți in folosirea arcului și a săgeților în timp ce călăreau. Erau maestri ai razboiului psihologic si ai intimidarii adversarilor si au creat al doilea cel mai mare imperiu din istorie.
Din Vietnam până in Ungaria, Imperiul mongol a fost unul dintre cele mai intinse din istoria omenirii.
Triburile apașe:Apașii erau un fel de ninja ai Americii. Foloseau arme primitive, facute in special din lemn si os. Apașii aveau cele mai mari cutite de luptatori vazute vreodata in lume si erau iscusiti in manuirea topoarelor tomahawk.
Au terorizat sud-vestul Statelor Unite, avand obiceiul de a-si scalpa victimele.
Vikingii:Au ingrozit Europa cu invaziile si cu jafurile lor. Erau extrem de bataioși și foloseau arme pe masura staturii lor impunatoare.
Chiar și religia lor era bazată pe cultul războiului și credeau că, atunci când cineva murea in luptă, acela va lupta la nesfarșit. In luptă, vikingii distrugeau totul în calea lor.
Imperiul Roman: Deși Imperiul Roman este posibil să fie cel mai mare imperiu care a existat, nu putem ignora faptul că romanii au săvârșit multe cruzimi: omoruri, sclavi și prizonieri care erau forțați să lupte până la moarte în luptele dintre gladiatori.
Printre cei mai cruzi împărați romani se numără Caligula sau Nero. La inceput romanii au fost conduși de regi, apoi de instituția denumita republica romană. Odată cu extinderea puterii Romei s-a creat Imperiul Roman.

Cu o organizare militară și administrativă foarte bună, Imperiul Roman a devenit imperiul care a rezistat cea mai mare perioada din istorie. Din epoca Romei antice și până la căderea Imperiului bizantin au trecut 2214 ani.
Imperiul Aztec:Aztecii și-au creat structura teocratica dupa anul 1300 și au adus sacrificii umane. Aproape 20.000 de oameni au fost uciși anual pentru a aduce ofrande zeilor – in special zeului Soarelui.
O scriere spune ca la incoronarea regelui Ahuitzotl 80.000 de prizonieri au fost măcelăriți pentru a face pe placul zeilor.
Germania nazista:Desi a fost „in glorie” o perioadă scurtă, Germania nazistă a fost o superputere și războiul provocat de ea a afectat întreaga lume. Cel putin 4 milioane de oameni au fost uciși în perioada Holocaustului (6 milioane, conform Enciclopediei britanice – n.n.) și Germania nazistă a declasat cel mai dezastruos razboi din istoria omenirii, Al Doilea Razboi Mondial.

Zvastica nazistă este probabil cel mai urat simbol din lume. Germania nazista a ocupat o suprafata de aproximativ 696.267 de kilometri patrati. Hitler a fost unul dintre cei mai influenți oameni care au existat și imperiul său a fost unul dintre cele mai infricoșătoare din istorie.
Uniunea Sovietica: Comunismul este responsabil pentru milioane de morți, mai mult decât a provocat Germania nazistă, și asta doar în Uniunea Sovietică. In vremea lui Stalin au fost uciși intre 10 și 60 de milioane de oameni.
Uniunea Sovietică a fost probabil unul dintre cei mai mari dușmani ai Statelor Unite. Marea majoritate a celor care au trăit în perioada stalinistă au cunoscut o stare continuă de frică și, de aceea, Uniunea Sovietică a fost mai înfricoșătoare decât Germania nazistă, în care germanii simțeau un anumit nivel de siguranță, atât timp cât sprijineau conceptul nazist.

Sintagma “civilizație universală” poate fi folosită pentru desemnarea ceea ce au în comun societățile civilizate, cum ar fi orașele și cultura scrisă, lucruri care se disting de societățile primitive și de barbari.

În situația fenomenului de globalizare există pericolul ca literatura scrisă în limbile popoarelor mici să dispară. Vor rămâne operele scrise în limbile de circulație. Cum ar fi franceza, engleza și cele câteva din limbile vorbite în Asia de Est, regiune geografică a cărei delimitare este controversată. Varianta teritoriului mai mic consideră Asia de Est numai regiunea care se află sub influența musonului. Această variantă consideră deci teritoriul de azi al ChineiMongolia Centrală și Tibetul împreună cu Hong KongMacaoTaiwanCoreea de NordCoreea de Sud și Japonia. Unul din susținătorii variantei mai mari este geograful german Karl Ritter care consideră în plus ca teritorii aparținătoare, toată Mongolia și coasta rusă de la Oceanul Pacific până la AmurVietnamul ca și Asia de Sud Est.

Asia de Est mai este numită regiunea de dominație rusă, între anii 1903 și 1905 s-a format Comadamentul Amur și al Manciuriei Dalni Wostok și Kwantung.

Sintagma “civilizație universală “se poate referi la principiile, valorile și doctrinele la care aderă astăzi mulți occidental, precum și la unii membri ai altor civilizații, dar și la faptul răspândirii tiparelor de consum și a culturii populare occidentale în lume creează o civilizație universală. Însă, aceste importuri occidentale nu influențează atitudinile nonoccidentale față de Occident. }n zone obscure din Orientul Mijlociu, sunt tineri care poartă jeanși, bea Coca-Cola, ascultă rap și, între două rugăciuni, influențați de unii imami, construiesc bombe pentru a organiza atentate înpotriva civilizației occidentale de care se bucură și ei.

În continuare am să scriu despre istoria imamului, care (în limbile arabă: إمام imam plural ائمة a’immahpersană: امام|امام) este un lider islamic, de multe ori de conducător al unei moschei sau unei comunități. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee. Ca lider spiritual, imamul conduce rugăciunea în timpul adunărilor islamice. Membrii comunității islamice se adresează imamului pentru rezolvarea unor probleme religioase. Imamul poate fi și liderul comunităților mai mici, conform unor regulamente locale. În cazul sunnismului, imamul nu e membru al clerului. În limba arabă, cuvântul imam înseamnă conducător. Se spune că imamul este liderul comunității, conform primilor teologi sunniți. De asemenea, prin imam se mai înțelege că este cel care îi conduce pe credincioșii musulmani la rugăciune. Se poate spune că imamul este sinonim cu noțiunea de calif. Cuvântul imam are două înțelesuri în șiismul duodeciman. Primul este acela de conducător, îi conduce pe ceilalți la rugăciune, ca și în sunnism, iar al doilea sens îl numește pe imam ca fiind unul dintre cei doisprezece succesori ai Profetului. Pentru a înțelege sensul aparte al cuvântului imam, este necesar să se știe diferența fundamental între șiism și sunnism. Profetul Muhammad a avut trei roluri importante, și anume: el a fost cel cel prin intermediul căruia Dumnezeu a revelat Coranu . Totodată, el a fost cel care a pus în aplicare shari’a. Al treilea rol important al lui Muhammad a fost iluminat, putând să interpreteze și să transmită revelația omenirii. Conform sunnismului, imamul trebuie să îndeplinească doar unul dintre acele roluri, și anume să aplice shari’a, legea islamică. După cum se știe, după Muhammad nu mai poate fi nici un alt profet, deoarece el a fost ultimul și conform musulmanilor, iluminarea și înțelegerea sunt daruri divine cu care profeții sunt înzestrați. De aceea, succesorii săi, imamii, nu se vor bucura de aceste daruri în totalitate. Însă acest lucru nu împiedica imamii de la aplicarea legii islamice. Conform sunniților, Profetul nu a numit nici un successor al său, iar această decizie va rămâne în mâinile lor. Pe de altă parte, șiiții mergeau pe idea ca imamul, ca successor al profetului trebuie să îndeplinească cele două roluri menționate mai sus, să aplica shari’a și să îi conducă pe oameni la rugăciune, ca un călăuzitor spiritual. Spre deosebire de sunniți, care susțin faptul că succesorul Profetului trebuie ales de Dumnezeu, șiiții vin cu un argument care a stârnit un conflict între cele două ramuri islamice. Conform șiiților, Alia fost numit calif de către Profet și de asemenea, imamii erau singurii succesori ai Profetului. Așadar, Ali a fost numit calif de către Profet și ulterior fiecare imam numit de către predecesorul său.

În islamul șiit, imamii sunt venerați ca niște sfinți. Mormintele lor, ale rudelor apropiate și descendenților lor, sunt obiect de pelerinaj și centre ale vieții religioase: mormântul lui Ali, la Nejef. Cel al lui Husein, la Karbala. Al imamului Rihda, la Mashhad; cel al Sayyidei Zeinab și al fiicei sale Ruqiyya, la Damasc și altele. Într-o viziune populară, împărtășită de un număr apreciabil de șiiți, mai ales în Iran, imamul are o funcție asemănătoare cele a lui Iisus Hristos pentru creștini: numai prin el se poate obține adevărul și mântuirea. Pornind de la o asemenea înțelegere, care nu a fost acceptată niciodată de teologi, oamenii cred în minunile pe care imamii le-ar putea săvârși.

Însă, imamii și tinerii aceia nu cunosc un adevăr: “Dumnezeu, Alah,  ShangDi  nu îi alege pe cei desăvârșiți, ci îi desăvârșește pe cei aleși.“ Iar cei bogați care sprijină acele atentate, plătind familiilor sume considerabile nu cunosc că a avea mult înseamnă adesea a stăpânii puțin. Adevăr susținut și de poetul nostru Tudor Arghezi. Acei conducători religioși le spun: Îndrăznește… calcă înainte! Iar dacă pământul spre care înaintezi nu există încă, Alah îl va crea special pentru a-ți răsplăti îndrăzneala.

Elementele fundamentale ale oricărei culturi sau civilizații sunt limba și religia. Unii specialiști care combat fenomenul globalizării, spunând că dacă o civilizație universal este pec ale de a se naște, ar trebui să existe tendințe de adoptare a unei limbi și a unei religii universal. Însă acceptă că engleza este modul international de comunicare interculturală, la fel cum calendarul creștin este modul international de împărțire a timpului, cum cifrele arabe sunt modul international de a reprezenta numerele și cum sistemul metric este, în cea mai mare parte a lumii, modul internațional de măsurare. Totuși, engleza e folosită ca mod de comunicare interculturală, ceea ce presupune existența unor culturi distincte. O ligua franca este un mod de a depăși diferențele lingvistice și culturale, nu de a le elimina.

Cunoscutul lingvist Joshua Fishman remarcă că o limbă are șanse mai mari să fie acceptată ca lingua franca dacă nu este identificată cu o anumită etnie, religie sau ideologie.Probabil că de aceea nu a “prins” limba rusă la noi în timpul ocupației sovietice când în școli se preda obligatoriu această limbă slavă, iar în secolele 13, și următoarele, în Biserici se slujea Sfânta Liturghie în limba slavonă.

În trecut, engleza avea multe dintre aceste caracteristici, dar, în ultima perioadă ea a fost “dezetnicizată “, așa cum a fost  akkadiana, aramaica, graca și latina. Se pare că există un Dumnezeu al limbilor. Cu cât este mai multă bunătate într-o limbă, cu cât se împarte mai mult din ea, cu atât mai mult se va revărsa asupra omenirii. Succesul relative al limbi engleză ca limbă secundară se explică prin faptul că nici una din sursele sale britanică și americană nu a fost privită, în sens larg sau profund, într-un context etnic sau ideologic în ultimul secol. Oamenii aleg engleza pentru comunicare interculturală, contribuind astfel la consolidarea identității culturale distincte ale popoarelor. Fapt ce confirmă ce scriam într-un eseu că mulsumanii care au invadat Europa nu vor fi asimilați, cum nu au fost asimilați țiganii de șase sute de secole.

Pe parcursul istoriei, distribuția mondială a limbilor a reflectat distribuția puterii. Limbile cele mai răspândite- chineza mandarină, engleza, spaniola, franceza, araba și rusă(în timpul imperului sovietic communist-criminal )- sun t sau au fost limbile unor state imperial, care au promovat active folosirea limbii lor de alte popoare. Așa cum Rusia a imperiului comunist a impus poporului român limba rusă. Dar, o soartă mai acută a avut Moldova de peste Prut a cărei populație a fost supusă rusificării și a dizlocării unei mase mari de români în Siberia, și aducerea de ruși în locul acestora.

Schimbările în distribuția de putere produc schimbări în folosirea limbilor. Cu toate că peste două secole de colonialism țări asiatice, sud americane și africane le-au fost impuse limbile: franciză, engleză, spaniolă, portugheză, ca, apoi, după căpătarea independenței aceste țări să revină la limba lor. Același lucru s-a petrecut cu țările din componența imperiului sovietic, care a impus limba rusă ca limbă oficială, interzicând limbile popoarelor.După căderea imperiului rus-sovietic acele țări au revenit la limba lor națională.Astfel,  limbi ca: estona, letona, lituaniana, ucrainiana, georgiana și armeana, în prezent se vorbesc în țările lor. În republicele musulmane care au intrat în componența URSS, după eliberare au renunțat la alfabetul chirilic impus de ruși, în favoarea alfabetului occidental folosit de rudele lor-turcii, iar tadjicii, vorbitori de persană, au adoptat scrierea araba.

Un fenomen mai aparte s-a întâmplat la sârbi care își numesc limba sârbă, în loc să o numească sârbo-croată, trecând de la alfabetul latin al dușmanilor lor catolici la alfabetul chirilic al rudelor lor slave. Croații își numesc limba croată și se încearcă să o purifice de cuvintele de origine turcă impuse de Imperiul Otoman timp de 450 de ani, și de alte cuvinte provenite din alte limbi.

Fenomenul de realiniere și reconstrucție a limbilor pentru a corespunde identității și conturului civilizațiilor ne duce cu gândul la Turnul Babel. După cum se observă acest fenomen se extinde. 

Revenind la ce scriam la început că Pământul fiind un sat ceva mai mare este adevărat, însă vorba din popor la fiecare zidire o altă vorbire.

După cum se vede apariția unei limbi universală este imposibilă.S-a încercat cu experando (cel care speră) este cea mai răspândită dintre limbile artificiale. Limba a fost lansată în 1887 de către Ludovic Lazar Zamenhof, care a trait între anii1859 – 1917, după mai bine de 10 ani de muncă, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară, o a doua limbă pentru fiecare. Numărul vorbitorilor de esperanto este greu de stabilit. În funcție de sursă, se menționează între o jumătate de milion și câteva milioane.

Primul dicționar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în 1889

Este menționată în „Cartea recordurilor” ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În plus, are o scriere pur fonetică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, și pentru fiecare sunet există o singură literă.

Codul ISO 639 pentru Esperanto este eo sau epo În țara noastră Heinrich Fischer-Galați, ce a trait între anii1879-1960, un traducător, redactor și industriaș evreu, a învățat esperanto în 1902. În 1904 Heinrich Fischer-Galați a inițiat la Galați primele cursuri de esperanto și înființează primul grup esperantist din România. Printre cursanți s-a aflat și viitorul politician Grigore Trancu-Iași.Heinrich Fischer-Galați a fost și fondator și președinte al Societății Esperantiste din Galați (prima societate esperantistă din România), al Federației Societăților Esperantiste din România și al Centrului Esperantist Român. În 1910 a fost decorat cu ordinul „Steaua României„.

Un alt promotor al limbii esperanto în România a fost Andreo Cseh (1905-1979) din Luduș. Acesta a înființat la Cluj și București societăți esperantiste. Între colaboratorii săi s-a numărat filologul Tiberiu Morariu.

 Apariția unei limbi universale nu se arată la orizont după analiza pe care am prezentato mai sus.

Probabilitatea apariției unei religii universale este puțin mai crescută decât cea unei limbi universale.

La începutul secolului nostru are loc o renaștere mondială a religiilor. Această renaștere a implicat o intensificare a conștiinței religioasei și apariția unor mișcări fundamentalist, adâncind diferențele dintre religii. În ultimele decenii atât islamul, cât și creștinismul au câștigat mai mulți adepți în Africa și în Coreea de Sud. Și Biserica Ortodoxă Română a început o expansiune în Europa, înființându-se mai multe Biserici în comunitățile de români. Se pare, pe termrn lung, Mahomed va câștiga. Creștinismul se răspândește prin convertire, islamul prin convertire și reproducere naturală a populației. Islamismul este o religie în care Allah le cere oamenilor să-şi trimită fii să moară pentru el, creştinismul este o religie în 
care Dumnezeu şi-a trimis fiul să-şi dea viaţa pentru oameni. Creștinii transmit o speranță, pentru ei o înfrângere este mijlovul pe care ni-l dă Dumnezeu ca să vedem ce ne lipsește pentru a învinge.

Procentul creștinilor în lume a atins nivelul de 30%, rămânând constant, cu perspectiva de a scădea la circa 25%, până în anul 2015. În schimbul proporția musulmană va crește continuu, ajungând în present la 20% din populația mondială. Cu perspectiva de a ajunge la 30& până în anul 2025.

Există o teză că o civilizație universal este pe cale de a se naște.Această afirmație se sprijină pet rei argumente. Primul argument ar fi că după prăbușirea comunismului sovietic-rus a însemnat sfârșitul istoriei și victoria universaăl a democrației liberale pe întreg mapamondul. În lumea de azi există multe forme de autoritarism, nationalism, corporatism și communism, precum în China și Cuba. Semnificativ este faptul că există alternative religioase care se găsesc în afara lumii ideologiilor laice. În lumea de astăzi, modern, religia este una din forțele cele mai importante, s-ar putea să fie chiar principala forță, care motivează și îi mobilizează pe oameni.

Dacă până la căderea URSS-ului lumea era împărțită în două, cea comunistă și lumea liberă, acum lumea este tot divizată, în etnii, religie și civilizație. Diviziuni mult mai profunde care generează noi conflicte.Există concepția potrivit căreie intensificarea interacțiunilor între state și popoare- prin comerț, investiții, turism, presă, prin comuncare electronica, în general- generează o cultură mondială comună.De aici “povestea” cu Pământul este un sat mai mare. Întradevăr circulația, viteza, schimburile comerciale, turismul, împrumuturile lingvistice și influențele tradițiilor, apropie oamenii dintr-un colț al “satului” în alt colț al lui. Însă există îndoieli în acest context. În sociologie, teoria globalizării duce la concluzia că o lume din ce în ce mai globalizată- caracterizată prin grade, din punct de vedere istoric, de interdependență civilizațională, societală și de altă natură și de o largă conștientizare a acestui fenomen- are loc o exacerbare a conștiinței de sine  civilizaționale, societale și entice. Renașterea religioasă globală, întoarcerea la sacru, fenomen ce îl găsim și în expansiunea Bisericii Ortodoxe pe mapamond, este o reacție la percepția asupra lumii ca un loc unic.

În secolul XXI “tamponările” dintre civiliazții, mai ales dintre crești și musulmani există o ameninațare pentru pacea mondială, spun specialiștii în globalizare.Eu îi contrazic. Va fi o ocupație, aproape pașnică, a musulmanilor al spațiului creștin, prin invazia care a început, și impunerea religiei lor folosindu-se de drepturile omului. Așa se explică construcția de moschei în inima Europei.

Se impune o ordine internațională bazată pe civilizații care e cea mai sigură pavăză împotriva unui război mondial.

Interesant mi-a părut articolul”Candidat la premiile literare, unele obținute, Mircea Cărtă

rescu un clovn al literaturii ? “ care mi-a dat posibilitatea să lărgesc aria comentariilor. Valorile culturale, în decursul istoriei, au avut un destin aparte, ajungând, în urma unui îndelungat proces de diferenţiere, la o structură autonomă şi la o destinaţie proprie. Atracţia sufletului uman pentru artă – forma cea mai cristalizată a valorii estetice –  a fost întotdeauna datorat în parte şi faptului că ea a rămas şi rămâne, de neînlocuit, oricât de măreţe şi uluitoare uneori ar fi cuceririle spiritului în alte direcţii. Însă, au fost accidente istorice care au influenţat în negativ operele de artă. În acest context, una dintre trăsăturile specifice umanităţii o constituie aceea de a atribui tuturor lucrărilor – atît naturale cât şi celor construite şi creeate- un sens, de avea faţă de ele o atitudine, în concluzie, de a nu rămâne neutră din punct de vedere axiologic.

S-a discutat, dea-lungul istoriei, nu de puţine ori, despre caracterul veşnic al frumuseţii, despre perenitatea capodoperelor, subliniindu-se mai ales, de unii exegeţi, faptul că durabilitatea se constituie istoriceşte şi are ea însăşi o evoluţie. De aici decurge că a statuia existenţa unor valori estetice fixe, imuabile este la fel de greşit ca şi a le subordona mecanic momentului, cum s-a procedat în perioada realismului socialist de la noi şi a le judeca doar prin prisma ideologiei şi a măsurii în care exprimă evenimentele sau ambianţa concretă în care s-a născut. Filosoful grec Constantin  Tsatsos spunea că este bine ca scriitorul să exprime epoca sa, dar vai de acela care exprimă numai epoca lui. Una este să exprimi epoca, şi alta să exprimi moda epocii în care te exprimi şi trăieşti. De fapt, intervine aici o complexă interrelaţie între concret-istoric şi general uman astfel încât un Eminescu, Brâncuşi sau Enescu sunt mari tocmai că, exprimându-se pe sine, îşi exprimă epoca şi pătrund în acelaşi timp în esenţa umană. Universalitatea nu înseamnă desprindere de solul naţional şi social-istoric în care opera s-a născut şi trăieşte ca atare. Dar ce ne facem cu scriitori care au exprimat numai epoca şi ideologia politică a momentului? Cum sunt: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan“, reportajele lui Toma George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii desculţi, etc.), prozele lui George Bălăiţă (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe muchie de cuţit” şi poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune da!, Morţii nu mint niciodată), Dan Deşliu (Lazăr de la Rusca, 1949, Minerii din Maramureş, 1951, Cântec pentru legea cea mare,1949), Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin Buzura (Absenţii, Feţele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R. Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii, foiletoniştii, cronicarii de carte, dar şi de arte plastic şi-au irosit timpul abordând astfel de cărţi, promovându-le la îndemnul „sarcinilor de partid”.

 Prin acest fenomen au trecut, nu numai scriitori de la noi, dar şi din alte ţări europene. În Franţa, Sebastien-Roch Nicolas de Chamfort, scriitor din perioada Revoluţiei franceze, i-a fost susţinător, dar, care a criticat şi moravurile şi excesele Revoluţiei, fapt ce nu s-a întâmplat la noi în perioada realismului socialist. În Germania nazistă Erich Kastner în romanul său „Fabian” (1931) critică morala burgheză, militarismul şi fascismul. A fost arestat de multe ori de Gestapou, dar a continuat să acuze regimul lui Hitler. La noi, scriitorii, artiştii plastici, au pactizat cu regimul criminal comunist, ridicând în slăvi, în operele lor şi practicând cultul personalităţii, pe Stalin, Ana Poker, Dej, Ceauşescu şi consoarta sa. Unii din aceştia, lucrând în edituri, redacţii, au făcut jocul propagandei regimului comunist. Astfel, se fac vinovaţi de genocid intelectual.

În perioada interbelică scriitori francezi, italieni, germane şi spanioli au cochetat cu regimurile nazist şi comunist din URSS. George Orwell, pe numele lui adevărat, Eric Arthur Blair, nuvelist talentat, în 1937, pentru a lupta împotriva elitismului şi a tiraniei călătoreşte în Spania unde se alătură grupului ce luptă împotriva Generalului Francisco Franco. El intră în POUM (Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă) un partid socialist fondat pe ideile lui Troţki care se axa pe răscoala clasei mijlocii şi se situa împotriva Partidului Comunist Spaniol, care credea în colaborarea cu clasa mijlocie. Experienţele sale din timpul războiului şi faptul că fusese împuşcat în gât şi în mână îi întăresc ura pentru totalitarism, inclusiv pentru stalinism. Cu toate că fusese rănit foarte grav (o perioadă îi este imposibil să vorbească) reuşeşte să scape cu Eileen din Spania înainte să fie pronunţată condamnarea pentru trădare. Şi în Franţa, scriitorii au vibrat la evenimentele politice şi  sociale, participând activ la ele, sau scriind despre ele în operele lor.

Literatura europeana dintre cele doua razboaie, mai ales cea din deceniul al doilea, care nu se intoarce pur si simplu la izvoarele clasicismului si ale traditiei, ca cea din Franta, reprezentată de exemplu de Anatole Francé care moare in 1924 la varsta de 80 de ani, trei ani dupa ce a primit premiul Nobel, se caracterizeaza asa cum am vazut prin încercarea de a evada sub orice formă. Gustul pentru introspectie la baza caruia regăsim moda filosofiei freudiste si influenţele bergsoniene, se trage din aceasta tendinta generala de privilegiere a individului si a cunoaşterii acestuia faţa de o lume care îl striveste si în care el nu se mai recunoaşte. De aceste idei sunt legate în mod direct opera lui André Gide, cea a lui François Mauriac al carui roman Thérese Desqueyroux, publicat in 1924 este departe de a fi o simpla analiza critica a societatii bordeleze, cea a lui Marcel Proust mai ales al carui roman de excepţie In cautarea timpului pierdut, început in 1913, incununat in 1919 cu premiul Goncourt, se termina cu ultimul volum Timpul regasit aparut postum in 1927. În aceeasi categorie pot fi introduşi scriitori ca irlandezul James Joyce, romanciera britanică Virginia Woolf, germanul Thomas Mann după desprinderea sa de naţionalism si împăcarea cu fratele sau Erich, romancier si el, austriacul Robert von Musil al carui Om fara calităţi publicat parţial în 1930 si 1933 (Contaminarea nu va aparea decat in 1934 dupa moartea sa) scoate în evidenţa, dincolo de evocarea plina de dezamagire a societatii austro-ungare de la începutul secolului, o profundă luciditate intelectuală.

Aceasta pasiune pentru introspectie nu impiedica marile nume ale literaturii si ale artei să se intereseze de epoca lor si să participe la dezbaterea daca nu chiar si la lupta politică. Aşa se întamplă cu André Gide al carui individualism dezinvolt se estompează temporar în faţa aderării chiar dacă pâna la urma doar sentimentală, la cauze care se bazează pe solidaritatea dintre oameni: anticolonialismul ilustrat în „Călatorie în Congo” carte publicată in 1927 în urma unei vizite in aceasta colonie franceză, apoi comunismul la care renunţă repede dupa ce autorul intoarcerii din URSS a văzut cu ochii săi prăpastia dintre realitatea stalinistă si speranţele trezite de „lumina strălucitoare” venită din est. Aceeaşi reacţie şi la Romain Rolland, cu toate ca acest anticonformist nu a aşteptat anii douăzeci pentru a-şi face cunoscute pledoariile patetice în favoarea pacii, a dreptăţii şi fraternităţii umane (publicarea în 1915 a cărţii Deasupra învălmaşelii provocase în Franţa un uriaş val de proteste naţionaliste). Autorul lui Jean-Christophe nu salută cu mai puţin entuziasm inceputurile revoluţiei ruse apoi, după ce aceasta se angajează pe calea sangeroasă a „glaciaţiunii” birocratice, înţelepciunea lui Gandhi. incercarea sa de a realiza o sinteza între tatăl revoluţiei bolşevice şi apostolul nonviolenţei, l-a adus într-un impas care însa nu ştirbeşte cu nimic caracterul emblematic al căutarilor întreprinse şi care coincid cu aspiraţiile pacifiste şi egalitariste ale multor oameni din generaţia sa.

În anii 1930, extinderea crizei în întreaga Europă, avântul regimurilor totalitare şi confruntarea dintre marile ideologii ale momentului – democraţie liberală, socialism reformist, comunism, fascism – zdruncină viaţa culturală a bătrânului continent şi determină tot mai mulţi intelectuali să se angajeze în bătălie. În momentul în care, în Franţa, extrema dreaptă coalizată se pregăteşte să ia cu asalt Republica, în Spania, războiul civil face ravagii, Hitler atrage Europa într-o serie de acţiuni de forţă care vor declanşa al doilea război mondial, iar Stalin îşi supune ţara unui regim de teroare organizată, puţini sunt scriitorii şi artiştii care „deasupra învălmăşelii” mai pot încă să-şi caute rădăcinile într-un umanism fratern care să treacă dincolo de frontierele statale şi de opoziţiile politice aşa cum au făcut-o Jules Romains în „Oameni de bună-voinţă” sau Roger Martin du Gard în „Familia Thibault”. Dificultăţile momentului ca şi acel air du temps îi împinge pe creatori spre angajarea politică, pe unii în domeniul exclusiv al culturii, pe alţii în cel al acţiunii militante.

Astfel, în Franţa, după 6 februarie 1934, scriitori, artişti, savanţi aparţinând diferitelor grupări de stânga pun bazele Comitetului de vigilentă al intelectualilor antifascişti care a jucat un rol considerabil în crearea „Frontului Popular”. În 1935, în timpul războiului din Etiopia, scriitori şi ziarişti de dreapta semnează un „manifest pentru apărarea civilizaţiei creştine” şi se declara împotriva sancţiunilor împotriva Italiei. Dar războiul din Spania din 1936-1938 este cel care mobilizează cei mai mulţi intelectuali şi artişti, unii dintre ei în calitate de combatanţi – André Malraux angajat în „Brigăzile internaţionale” -, alţii ca martori prezenţi la faţa locului (Georges Bernanos, la început de partea naţionaliştilor apoi împotriva acestora denunţându-le crimele în „Marile cimitire sub lumina lunii”, americanul Ernest Hemingway, corespondent de război şi autor al romanului-mărturie  „Pentru cine bat clopotele?”, publicat în 1940 şi care vă cunoaşte un succes mondial, Robert Brasillach de partea franchiştilor) sau pur şi simplu prin operele lor cum sunt „Guernica” lui Picasso, Prevestirile războiului civil de Salvador Dali, afişele care cereau ajutor pentru Spania republicană ale lui Juan Miro etc.

Atracţia exercitată de regimurile totalitare asupra unei părţi a intelectualităţii europene din anii treizeci este unul dintre aspectele majore ale acestei perioade. În ceea ce priveşte comunismul, am văzut că puterea de atracţie a Revoluţiei din Octombrie a fost considerabilă depăşind cu mult cercul restrâns al membrilor P. C. şi exercitându-şi influenţa asupra unui număr mare de „tovarăşi de drum” cărora le va trebui uneori mult timp pentru a se rupe de „realitatea socialistă”. Pactul germano-sovietic din 1939 va îndepărta mulţi militanţi şi simpatizanţi ai partidelor comuniste, dar odată cu crearea unei Europe hitleriste, aceştia vor avea ocazia să se reabiliteze în cadrul Rezistenţei şi să-şi atragă o nouă generaţie de prozeliţi.

În ceea ce priveşte fascismul şi nazismul, fascinaţia a fost la fel de puternică, cu aceleaşi adeziuni ideologice şi angajamente variind în funcţie de grupurile şi de indivizii luaţi în discuţie. În Franţa, intelectualii cu adevărat „fascişti” nu formează decât un grup restrâns din care se desprind câteva personalităţi strălucite ca Drieu La Rochelle şi Brasillach. Dar alături de fascişti declaraţi exista şi o nebuloasă de intelectuali influenţaţi de fascism, unii susţinători ai unui nihilism violent antisemit ca Céline, alţii susţinând pur şi simplu o apropiere de dictaturi dintr-o pasiune pentru ordine şi pentru anticomunism (acesta este cazul majorităţii reprezentanţilor intelectualităţii tradiţionale), în sfârşit alţii dornici să introducă în Hexagon unele elemente de inspiraţie fascistă (corporatismul pentru extrema dreaptă, clericala, un executiv forte şi un patriotism trufaş pentru majoritatea membrilor din Ligi etc.). 

În sfârşit, în jurul acestui nucleu închegat pentru care Italia şi Germania constituie până la urmă un model, exista o întreagă gamă de atitudini individuale, ale unor grupuri sau reviste care, fără să-şi exprime explicit dorinţa de a înlocui Republica parlamentară cu un regim dictatorial, îşi afirmă ostilitatea faţă de aceasta şi vizează o revoluţie spirituală care i-ar reda naţiunii franceze vitalitatea şi ar fi în măsură să se opună celor doi Leviatani materialişti care ameninţa Europa: comunismul rusesc şi hipercapitalismul „Made în USA”. Reviste cum sunt „Combat” sau „L’ordre nouveau2 („Lupta” şi „Noua Ordine”) la care colaborează numeroşi intelectuali de dreapta (J.P. Maxence, Jean de Fabregues, Thierry Maulnier etc.) şi în mai mică măsură şi într-o altă perspectivă Esprit (Spiritul) a lui Emmanuel Mounier, îşi au rădăcinile în acea căutare a unei „a treia căi” ce caracterizează spiritul „nonconformiştilor din anii treizeci”.

Evident, ca şi fascismul însuşi, admiraţia mai mult sau mai puţin discretă pentru regimurile autoritare şi totalitare de dreaptă nu se limitează doar la Franţa, chiar dacă în această ţară atracţia exercitată de dictatura neagră şi de cea brună a fost cea mai puternică. În Anglia de exemplu, regimul lui Mussolini a avut încă de la început în lumea intelectuală linguşitori zeloşi, iar regimul Führerului şi-a avut şi el adepţii săi. Dacă pentru T.S. Eliot, Wyndham Lewis, Roy Campbell şi W.B. Yeats „iluzia fascismului” s-a risipit în ajunul războiului, aceasta l-a determinat pe poetul Ezra Pound să aleagă exilul în Italia unde va conduce în timpul războiului emisiuni ale posturilor de radio fasciste. În 1945 el va fi arestat de aliaţi şi va sfârşi până la urmă prin a înnebuni.

Nici criticii literari, eseiştii, foiletoniştii au căzut în capcana ideologică comunistă. În Ungaria, Gyorgy Lukacs, critic literar, estetician şi filosof ungar, a fost reprezentantul de seamă al esteticii marxiste din secolul XX. El a fundamentat un sistem de estetică autonomă întemeiat pe principiile materialismului dialectic şi istoric. Aşa cum a făcut-o la noi Ovidiu S. Crohmălniceanu prin cursul de „Istoria literaturii române” (1963), „Literatura română între cele două războaie mondiale” (1967-1975), „Pentru realismul socialist” (1960), şi în numeroasele articole publicate în presa literară condusă de scriitorii colaboraţionişti care promovau ideologia PCR-ului, Gabriel Dimisianu („Prozatori de azi”-1970, „Valori actuale”-1974), D. Micu („Romanul românesc contemporan”, „Realizări, experienţe, direcţii de dezvoltare”, „Literatura română de azi”-1965), N. Manolescu („Literatura română de azi”-1944-1964, apărută în 1965) şi multe alte articole, cronici în care a promovat volume de versuri şi proză, scrise în spiritul realismului socialist.

În prezent, puşcăriaşii, de după gratii, devin scriitori, pe motivul scăderii pedeapsei, după ce au făcut afaceri cu statul, furând din averea tuturor. Oare aceste cărţi vor oglindii realitatea de azi, sau fac acelaşi rău pe care l-au făcut cărţile scrise în secolul trecut în spiritual realismului socialist, slujind regimul criminal?

După aceste sumare exemple, pot scrie că opera de artă este un semn caracteristic pentru un anumit mechanism de gândire, al unor anumite grupuri şi perioade istorice alături de toate celelalte produse ale culturii şi trebuie judecată ca atare.

Nu au scăpat de colaborarea cu regimul comunist nici artiştii plastici. Aceştia au promovat în unele lucrări plastice realismul socialist, cum sunt: Florian Lazăr Alexie, ceramist, Corneliu Baba, Marcel Chirnoagă, Paul Erdos, Liviu Florean, Lidia Mihăescu, Eugen Popa, Paul Sima etc.

…Şi mai este un rău făcut. Cele două Istorii ale literaturii, semnate de doi critici care au inclus în coperţile acestora mastodonţii promovaţi de regimul comunist, cei care au scris în spiritual realismului socialist. Astfel, urmaşii noştri sunt educaţi în spiritul acesta. Aceste „Istorii” sunt un pericol educaţional şi social. Operele, ca tendinţe pot fi totuşi surprinse câteva dintre trăsăturile pe care le dobândesc valorile estetice în present, trăsături pe care, fără îndoială, un istoric le va putea reconstitui mult mai bine în viitor.

Opera de artă este – cum scria Tudor Vianu – limitat simbolică şi în acest sens nu se poate vorbi niciodată de o semnificaţie unică, ci dimpotrivă de o mare varietate de interpretări şi înţelesuri în funcţie de individ, grup social sau epocă istorică. Coexistenţa în timp a unor opera dintre cele mai diferite, provenind din epoci istorice diferite, face că tabloul să apară şi mai complex, astfel încât marele număr de unicate artistice să se înfăţişeze în mod caleidoscopic celui care se apropie de ele.

Fiecare epocă aduce cu sine o problematic umană proprie şi în condiţiile contemporane apar premisele dispariţiei înstrăinării şi a efectelor dezumanizante ale unei lumi dominată de obiecte care ajung să-şi subordoneze individual. Caracterul formative al operei constă în faptul că ea este un factor esenţial de cunoaştere şi înrâurire a gândirii şi sensibilităţii umane având un rol specific în înfăptuirea progresului social. Integrarea valorii estetice în istorie va fi cu atât mai direct şi mai efectivă cu cât ea va răspunde democraţiei şi a nevoilor sociale în continuă transformare. În concluzie Cărtărescu beneficiază de contextul istoric și de prietenia cu N.Manolescu.

  Articolul lui Virgil Răzescu despre Paul Goma, la aflarea decesului acestuia, îmi dă posibilitatea să lărgesc panerul cu idei despre adevăratul dizident al nostru. Scriitorul, jurnalistul și disidentul Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935, în localitatea Mana,- Orhei, România, azi această comună fiind în Moldova de peste Prut.Este un scriitor român, stabilit la Paris, În tinerețe a cochetat cu comunismul, indus în eroare de propaganda sistemului comunist-criminal. Apoi este cunoscut pentru atitudinile anticomuniste și naționaliste. Datorită atitudinii anticomuniste și anti ceaușiste este expulzat din ţară în noiembrie 1977, împreună cu soţia şi copilul. Fiind un luptător cu “arma” scrisului a continuat lupta împotriva regimului comunist. Eşecurile spionajului în epoca lui Nicolae Plesiţă care a organizat atentate cu colete a făcut să scape cu viață. La 2 octombrie, Paul Goma împlineşte 84 de ani. Statutul său a rămas în ultimii 42 de ani cel de azilant politic, spune Flori Bălănescu, reprezentanta editorială a lui Paul Goma în România. Acelaşi statut a avut şi Ana Maria, care a murit acum câțiva ani, acelaşi statut îl are şi fiul lor – Filip Ieronim. „Am atins o cotă de saturaţie insuportabilă la textele „de atitudine” despre Goma. Oamenii cred că o aniversare trebuie să fie mereu motiv de bucurie. Pentru mine, ziua de 2 octombrie este una de covârşitoare tristeţe, aş spune că – dacă n-ar suna prea medieval pentru urechile prea progresiste – este ziua în care retrăiesc cu inima în gât toată istoria lui Goma, aşa cum am aflat-o şi înţeles-o din cărţile lui şi din tonele de documente pe care le-am citit. Îi urez sănătate şi «mulţi ani!», cu îndemnul pentru noi să fim mai conştienţi de lumea în care trăim, să ne lepădăm de superficialităţi“, transmite Flori Bălănescu, cercetător ştiinţific la “Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului”. Scriitorul Paul Goma avea deja un trecut revoluţionar notoriu atunci când, în anul 1977, a reuşit să trimită la postul de radio „Europa Liberă“ o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu în care vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în România. Anterior, el a trimis o scrisoare deschisă şi lui Pavel Kohout, lider al „Chartei 77“(n.r. – mişcare disidentă care a luat naştere în Cehoslovacia la începutul anului 1977, din care a făcut parte şi Vaclav Havel). În anul 1952, în timp ce era elev la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, a fost reţinut opt zile de Securitatea din Sibiu pentru că vorbise în clasă despre partizani şi pentru că ţinea un jurnal. În toamnă aceluiaşi an a fost exmatriculat. În timpul revoltei de la Budapesta, din 1956, fiind student, Goma a criticat materialismul dialectic, a afirmat că limba moldovenească este o invenţie şi că trupele sovietice sunt de ocupaţie. Afrontul lui n-a rămas nepedepsit. A fost arestat în acelaşi an, sub acuzaţia de „tentativă de organizare de manifestaţie ostilă“, fiind condamnat la doi ani de închisoare corecţională, pe care i-a executat la Jilava şi Gherla. . În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul. Între timp Goma devenise membru al Uniunii Tineretului Comunist și apoi, al Uniunii Tineretului Muncitoresc. În toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii și cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, iar în iunie 1956 a fost chemat la rectoratul universității pentru a i se atrage atenția. După înfrângerea revoluției maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM după care, în noiembrie 1956 a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă” În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan, la Lătești, azi Bordușani, din județul Ialomița, unde a rămas până în 1964.

Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.

În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, în care se înscrisese în august 1968, din cauza romanului „Ostinato”, amplu cenzurat în România și publicat integral în Germania Federală, la editura Suhrkamp. Un an mai devreme, la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma Ușa (noastră cea de toate zilele).

În martie 1977, a publicat în revista „România literară” un scurt articol, „Pământ de flori”, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977.

Ulterior, pentru că autorităţile comuniste au considerat că nu s-a reeducat, a fost trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan. „Toţi vecinii noştri se mişcă“ La 2 martie 1977, la Europa Liberă a fost citită scrisoarea adresată de Paul Goma lui Nicolae Ceauşescu. Manifestul, dar şi alte documente din dosarul de Securitate al lui Paul Goma, au fost făcute publice recent de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), la împlinirea a 40 de ani de la mişcarea revoluţionară din fosta Cehoslovacia. „Toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile care li se cuvin. Până şi ruşii strigă în gura mare că sunt neliberi, că drepturile le sunt călcate în picioare. Numai noi, românii, tăcem. Şi aşteptăm să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gândesc numai la ceea ce vor pierde dacă va afla Securitatea. Nu se gândesc la ceea ce vor câştiga în ciuda Securităţii. Un cunoscut, un «…escu» pur sânge, m-a jignit de moarte. Şi nu numai pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice: «Domnule, dumneata te agiţi într-un fel anume şi vrei să faci anume chestii care nu sunt specifice românului. Deci, nu eşti român»“, scria Goma în scrisoarea către Europa Liberă. În continuare, scriitorul dovedeşte că este mai patriot decât mulţi români. „Cum zic, atins la tricolor – e adevărat bunicul dinspre tată era macedonean – Goma, bunica dinspre mamă grecoaică – Cuza. E adevărat că am şi ceva sânge polonez. Dar ce contează sângele, care apă nu se face? Contează că eu sunt român pentru că m-am născut în România, în judeţul Orhei, pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mamă îl cheamă Popescu şi pentru că închisorile le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite“. Goma mai scria, adresându-i-se lui Ceauşescu, că în România sunt doar două persoane care nu se tem de Securitate: „Domnia Voastră şi cu mine. Dar, numai cu două semnături… Există însă o soluţie: solidaritate individuală. Eu expediez o scrisoare cu semnătura mea olografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teama concetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi. Cu totul şi cu totul alta ar fi situaţia dacă Domnia Voastră a-ţi trimite o asemenea scrisoare. O declaraţie de susţinere a Cartei 77. Sunt ferm convins că milioane de români vă vor urma şi se vor solidariza cu cehii şi slovacii. Făcând acest lucru, veţi arăta că sunteţi consecvent cu declaraţiile din 1968 (…) Cu speranţă, Paul Goma, Bucureşti, februarie 1977“, încheia el scrisoarea. Filat de Securitate şi apoi arestat Gestul fără precedent a pus în mişcare aparatul represiv al Securităţii

Dintr-o notă-raport a Securităţii, din martie 1977, aflăm cât de periculos devenise pentru statul comunist, fiind filat, iar în locuinţă fiind montate mijloace de interceptare. Securitatea a decis să monteze microfoane până şi în casa din Breaza a mătuşii soţiei sale, Luiza Năvodaru. Acţiunea a fost coordonată de colonelul Mihai Nicolae, şeful Serviciului 5 din cadrul Direcţiei I. „Pentru a uşura acest lucru (n.r. – montarea de aparate de interceptare), vom organiza ca, timp de 15 minute, curentul din ziua respectivă să fie întrerupt. Lucrarea se va efectua după camuflarea geamurilor“, se arată în raport. În ziua în care urma să se pătrundă în vilă, oamenii securităţii au organizat „chemarea la Editura Cartea Românească a soţiei lui Paul Goma şi la Editura Universul a lui Petre Năvodaru“. Pentru a nu fi deconspiraţi, securiştii pregătiseră terenul dinainte pentru ca nu cumva vreun vecin să-şi dea seama de acţiunile lor. „La data fixată, se cerea în raport, se va organiza scoaterea din zonă a tuturor vecinilor menţionaţi în anexa alăturată, anexă în care este precizat şi locul unde vor fi chemaţi, precum şi cine va discuta cu fiecare persoană în parte“. Anexa lipseşte din documentele publicate de CNSAS. Ziua arestării Tot la dosarul de Securitate al lui Paul Goma apare şi un proces-verbal de percheziţie domiciliară datat 1 aprilie 1977, data arestării sale, la apartamentul său din Bucureşti, de pe Aleea Compozitorilor. Ofiţerii de la Direcţia de Cercetări penale a Ministerului de Interne acţionaseră în baza autorizaţiei emisă de Direcţia Procuraturilor Militare. Într-o declaraţie olografă, care se întinde pe mai multe pagini, aceştia au trecut toate bunurile ridicate din casă, printre care se numără „douăzeci şi patru de casete-benzi diferite provenienţă străină, una lucrare bătută la maşină intitulată «Prima noapte» conţinând 125 file, una lucrare bătută la maşină intitulată «Prolog», conţinând 142 file“. În aceeaşi zi, scriitorul român a fost arestat, fiind eliberat pe 6 mai 1977 în urma unei campanii internaţionale. Însă ce putea să facă statul totalitar cu un disident celebru? Să scape de el, într-un fel sau altul, astfel că în noiembrie 1977 Goma, soţia şi copilul au fost practic expulzaţi în Franţa, unde au cerut azil politic. Departe de casă, Paul Goma a continuat lupta împotriva regimului comunist. Paul Goma trăieşte în Paris şi are, în continuare, statut de azilant politic.

În activitatea sa literară s-a resimțit o ură vădită împotriva nedreptăților acelei perioade, astfel încât în 1971, a fost propus pentru a fi exclus din Partidul Comunist Român, în care se înscrisese în august 1968. Cauza era romanul „Ostinato”, amplu cenzurat în România, dar care fusese publicat integral în Germania Federală. Autorul afirma: ”starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte”, astfel că Goma a ajuns și la cele mai importante stații radio, de unde a vociferat ideile sale principale. La Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma ”Ușa noastră, cea de toate zilele”, iar în 1977 la același radio reușește să trimită o scrisoare deschisă, în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate.

OSTINATO, romanul lui Paul Goma este scris după Revoluția de la Budapesta din1956, după închisoarea din motive politice, urmată de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, reprezentând, astfel, din punctul de vedere al autoritatilor comuniste, un caz și mai cu seamă pentru că folosește în scrierea romanului material autobiografic, devenind, în ochii cenzurii, material politic. Romanul început înca pe când se afla în Bărăgan, reluat in 1965 și considerat încheiat in 1966, chiar dacă, și după aceasta dată, Paul Goma continuă să il rescrie – este refuzat, apoi amânat sistematic de catre editori. Un prim manuscris (cu titlul Cealaltă Penelopă, cealaltă Ithacă) este propus în 1966 Editurii de stat pentru literatură și artă (ESPLA) care il respinge sub motivul că nu se debuteaza cu un roman, ci cu proza scurtă. In 1967, revista germana din Romania Neue Literator publica un fragment din Ostinato in traducerea Annemonei Latzina și a lui Dicter Schlesak, fragment remarcat – inainte de apariție, in redactia revistei – de Miron Radu Paraschivescu care, cel dintai, il va considera pe tânarul autor „un Soljenitin român”.

Tot în acelasi an, Paul Goma trimite prima variantă a romanului în Occident, pentru ca la sfârșitul anului următor o a doua variantă să ia aceeași cale. Într-o manieră rămasă unică în România socialistă – unde relațiile cu străinătatea, ținând de o zona interzisă constituiau un secret maxim – Paul Goma nu pregeta să facă publica aceasta știre, după cum tot aici își va avertiza editorii (de la ESPI-A, apoi de la Editura Eminescu) că traducerea are mari șanse să preceadă apariția cărții în țara. Spre stupoarea multora, care il suspectau pe autor de teribilism, Ostinato (tradus in germana de Marie-Therese Kerschbaumer) apare in octombrie la Suhrkamp Verlag si, in acelasi an, in traducerea Iui Alain Paruit, sub titlul La cellule des liberables, la Gallimard, în Franța. Prestigiul romanului atinge statutul de vedetă în timpul Târgului de carte de la Frankfurt unde românii – protestând astfel față de apariția cărții în Occident fără girul puterii comuniste – își retrag standul. Cartea devine, în mod real, un succes international, cu o presă excelentă, iar Paul Goma este asemuit de mai multi recenzenti cu Soljenitin.

In România, cartea va apărea doar după Revolutia din 1989, fiind publicată la București de către Editura Univers într-o colectie (Scriitori romani din exil) pe care, defel întâmplător, ci din intemeiate motive de prestigiu și întâietate, o inaugurează. Romanul va face, la scurtă vreme după apariție, obiectul și pretextul unei ample convorbiri purtate de Paul Goma cu Al. Cistelecan, publicată în foileton de revista “Vatra”, din Târgu Mureș, începand cu nr. 4, 1992 până în nr.6, 1993.
“Ostinato” este una dintre cele mai complexe și mai reprezentative expresii ale voinței de schimbare care anima la acea data – în așa-numita perioadă de dezgheț politic, de liberalizare a literelor românești și în mod special generația tânără din care Paul Goma făcea parte (solidaritatea pe care scriitorul o marchează și deschizandu-și două dintre părțile cărții sale cu citate din Nichita Stăncscu și Ion Alexandru). Intenția reformatoare, modelând cu pregnanță atât aspectul compozițional, cât și cel tematic al romanului, este evidentă. Sub aspect compozitional, Paul Goma duce dorința de înnoire a formei romanești până la a-și plasa cartea – așa cum, de altfel, mai încercau la acea dată scriitorii din grupul oniric, dar și un D. R. Popescu sau chiar, în alte forme, un N. Breban – într-o zona a experimentului.
În “Romanul intim” prefațatoarea Aliona Grati scria:
“Ceea ce e de remarcat chiar de la prima vedere în romanul lui Paul Goma sunt, pe lângă numărul mare de femei, variabilitatea formelor şi vastul registru al culorilor pe care acestea le capătă într-o estetică carnavalescă adaptată la un stil personal şi care îl consacră pe creatorul lor ca pe un artist modern deschis spre experimentul avangardist. În jocul liber al posibilităţilor imaginare, femeile „văzute-auzite-mirosite-palpate-gustate” capătă profiluri realizate prin combinarea unor poetici diferite, de la cea a unui realism grotesc la cea suprarealistă. Limbajul cu care descrie femeia, asocierile şi expresiile ce numesc indicii de exterior şi interior, din lumea fizică şi psihică, semnalele sufletului, fantasmele, tonusul, ritmul şi mobilitatea ei vor da naştere unor stranii configuraţii. Alaiul romanesc de femei-iluzii cu modulaţii înşelătoare, rotunde, abundente, corpolente, longiline, filiforme, dezasamblate, ascuţite, cilindrice, grele, păstoase, fărâmicioase, făinoase, lichide, lascive etc. constituie adevărate provocări estetice. Memorabile datorită ciudatelor portrete fizice şi lingvistice, căpătând distorsiuni fizionomice direct proporţionale cu deteriorarea istoriei, femeile lui Paul Goma compun o galerie de personaje de excepţie.” Exilat la Paris de 42 ani, Paul Goma şi-a publicat majoritatea volumelor iniţial în franceză sau germană. Abia după 1990 i-au fost editate cărţile şi în România. Dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale, amintim: Gherla (în francez㠖 1976, în suedez㠖 1978, în român㠖 1990), Culoarea curcubeului (franceză – 1979, olandeză – 1980, română – 1990; la Editura Polirom, 2005), Patimile după Piteşti (în francez㠖 1981, în german㖠1984, în olandez㠖 1985, în română – 1990), Jurnal (4 vol, 1997).

“De la revoluţie încoace, scrie TUDOREL URIAN în “Viața Românească“, se tot vorbeşte despre cetăţenia română a lui Paul Goma. Ba că ar trebui să i se reacorde din oficiu, ba că ar trebui să facă o cerere în acest sens care, cu siguranţă ar fi aprobată, gest pe care cunoscutul disident îl consideră sub demnitatea sa. Într-un fel pe bună dreptate, câtă vreme n-a făcut nicio cerere pentru a-i fi luată. Prin intermediul unui articol publicat de Gheorghe Grigurcu în revista Acolada (7-8 iulie-august 2017) dau peste o informaţie pe cât de interesantă, pe atât de inedită. Comentând o carte a lui Flori Bălănescu, Paul Goma 80. Memorie şi istorie a cotidianului, Gheorghe Grigurcu scrie că în pofida propunerii Securităţii, reiterate periodic până la căderea regimului comunist ca lui Paul Goma să-i fie retrasă cetăţenia română, existând chiar o ciornă de Decret în acest sens purtând semnătura dactilografiată a lui Nicolae Ceauşescu, actul respectiv nu a fost emis niciodată. Cum se explică acest lucru? Gheorghe Grigurcu o citează pe Flori Bălănescu: „Retragerea oficială a cetăţeniei i-ar fi văduvit pe partizanii represiunii de la Bucureşti de satisfacţia de a-l putea acuza şi condamna la momentul oportun de «trădare», căci nu poţi acuza de trădare de ţară/patrie un ne-cetăţean. (…) Dacă i-ar fi retras oficial cetăţenia celui mai sonor, cunoscut şi consecvent opozant al regimului comunist, conducătorii acestuia ar fi transmis Occidentului un mesaj incomod pentru imaginea Bucureştiului: Ceauşescu se teme de un singur om, a cărui singură putere este rostirea adevărului”. Şi pentru ca lucrurile să fie complicate până la aberant, Gheorghe Grigurcu susţine că Paul Goma deţine în prezent un act de apatrid (eliberat de cine?, de autorităţile române sau de cele franceze?) în virtutea căruia i-ar fi interzisă intrarea în ţară şi acum, la 27 de ani de la căderea regimului comunist. Aşadar cetăţenia română nu i-a fost luată niciodată, dar este şi azi apatrid cu interdicţia de a se întoarce într-o ţară membră a UE şi a NATO. Cred că Orwell şi Kafka sunt mici copii!”

„Pentru repunerea în funcțiune a unei normalități de avarie ar fi fost nevoie de lustrație și de condamnarea comunismului după modelul Nürnberg. Singura voce consecventă, care nu s-a dezmințit (nu s-a speriat, nu s-a desolidarizat, în primul rînd de sine) în funcție de schimbarea guvernelor și a președinților, a fost a lui Paul Goma. Este motivul pentru care nu a fost nici repus în drepturi, nici onorat de vreo instituție publică sau culturală a statului de drept român. „Pentru repunerea în funcțiune a unei normalități de avarie ar fi fost nevoie de lustrație și de condamnarea comunismului după modelul Nürnberg. Singura voce consecventă, care nu s-a dezmințit (nu s-a speriat, nu s-a desolidarizat, în primul rînd de sine) în funcție de schimbarea guvernelor și a președinților, a fost a lui Paul Goma. Este motivul pentru care nu a fost nici repus în drepturi, nici onorat de vreo instituție publică sau culturală a statului de drept român. (…)

De multe decenii, Paul Goma este excepția care face diferența. În ciuda tuturor încercărilor instituționalizate, de grup ori individuale de a-l desfigura ca om și ca scriitor, Paul Goma a fost și rămîne reperul nostru, indiferent cîte statui efemere se înghesuiesc pentru a ocupa spațiul notorietății de o clipă”. (Flori Bălănescu)

Paul Goma a fost tipul de jurnalist și scriitor care și-a păstrat principiile până la sfârșitul vieții. Este un exemplu pentru noi.O lecție de viață pe care trebuie s-o urmăm.

În partea doua a cărții citim cu interes articolul “Arta și frumusețea vieții “ despre filosoful Roger Scruton, din care se desprinde întrebarea retorică: “Cine mai crede astăzi că frumusețea va salva, va mântui lumea? “Întrebare la care încerc să răspund.

Persistă o întrebare între oamenii politici, sociologi și filozofi: care sunt motivele ca afinitățile culturale să înlesnească cooperarea și coeziunea între oameni și popoare, iar diferențele culturale să faciliteze divergențele și conflictele, chiar armate.

Fiecare popor, neam, trib și om au identități multiple, care, așa cum s-a dovedit de-alungul istoriei, pot rivaliza sau se pot completa reciproc, sau cel puțin tangenția în unele cazuri. Aici, fiind vorba de rudenie, domeniul profesional, culturală, teritorială, instituțională, educațională, ideologică, partizană, etc. Identificările după o dimensiune sau alta pot intra în conflict cu cele după o altă dimensiune. În istoria țării noastre pot să dau un exemplu: în 1918, după Marea Unire, maghiarii au trebuit să aleagă între identificarea etnică cu neamul românesc din Ardeal și identificarea națională cu poporul României Mari.

În prezent, lumea contemporană este interesată de identificarea culturală ce dobândește o importanță mai mare și în evoluție, în comparație cu alte dimensiuni ale identității. Individul privește identitatea ca cea mai semnificativă la nivelul său de persoană. Am constatat că identitățile mai restrânse nu intră în conflict cu cele mai largi.Un scriitor, sau ziarist se poate identifica instituțional cu organizația din care face parte. De asemenea, o persoană poate să se identifice cultural cu familia, cu clanul, etnia, naționalitatea, religia și civilizația din care face parte. Importanța sporită a identității culturale la niveluri inferioare îi poate crește importanța la niveluri superioare. După părerea mea dragostea pentru întreg  nu este anulată de preferința pentru o parte. Atașamentul față de o subdiviziune, dragostea față de mica organizație de care aminteam, este principiul al afecțiunii pentru societate, în ansamblu. Într-o lume cuprinsă de globalizare în care cultura este apreciată și contează, organizațiile de care vorbeam sunt triburile și grupurile etnice, ansamblurile sunt națiunile și țările sunt civilizațiile.  Se obsearvă că la începutul secolului XXI oamenii se diferențiază mult mai mult după principii culturale, ceea ce înseamnă că tocmai conflictele  dintre grupuri culturale sunt din ce în ce mai importante; civilizațiile sunt entități culturale cele mai mari;  prin urmare, conflictele dintre grupuri aparținând unor civilizații diferite devin centrale în politica globală.

Un exemplu din țara noastră, un maghiar poate să se identifice cultural cu religia, etnia,  civilizația și tradiția din care face parte, sau un țigan din clanul său. Se observă că oamenii se diferențiază mai mult în acest secol după principii culturale, civilizațiile  sunt entității culturale  cele mai mari, conflictele dintre grupurile de care am făcut vorbire, devin centrale în politica globală.

De-a lungul istoriei, relațiile dintre state sau dintre alte entități din aceeași civilizație au fost diferite de relațiile dintre state sau dintre entități aparținând unor civilizații diferite.S-au aplicat coduri diferite față de  cei care erau ca „noi” și față de „barbarii” care nu erau ca noi.În istoria noastră tătarii, sau popoarele migratoare, inclusiv otomanii, nu arau ca noi, le consideram barbari, ca noi au fost romanii, apoi francezii. Rgulile care au guvernat relațiile dintre țările creștine au fost diferite de cele aplicate în relațiile cu turcii și alți păgâni.

Diferența între grupul „noi”civilizațional și grupul „ei”extracivilizațional este o constantă în istoria omenirii. Aceste diferențe de comportament intra și extracivilizațional  ce derivă din: sentimente de superioritate, uneori de inferioritate față de oameni considerați foarte diferiți. La noi se întâmplă cu etnia țiganilor. O altă problemă este neâncrederea față de aceștia. Urmează apoi dificultățile de comunicare provocate de diferențele de limbă și de cod de comportament social.Exemplu fiind rușii care s-au comportat ca niște criminali cu poporul român. Iar ultimul punct este necunoașterea principiilor, motivațiilor, relațiilor și practicilor sociale ale altora.

În prezentul secolului XXI progresele din transport și comunicații au permis interacțiuni mai frecvente, mai intense, mai echilibrate și mai puțin exclusive între oameni aparținând unor civilizații diferite. Această latură este un element ce contribuie la globalizare. Francezii, germanii, belgienii, olandezii și românii se consideră din ce în ce mai mult europeni. Musulmanii din Orientul Mijlociu se identifică cu bosniacii și cu cecenii și se raliază în sprijinul lor. Chinezii din toată Asia de Est consideră că interesele celor din China continentală sunt și ale lor. Rușii se identifică cu sârbii și cu alți ortodocși și îi sprijină. Aceste niveluri superioare de identitate civilizațională implică o conștiință mai profundă a diferențelor dintre civilizații și a necesității de a proteja ceea ce ne distinge pe noi de ei.

Sursele conflictelor dintre state și grupuri aparținând unor civilizații diferite sunt, în mare măsură, cele care au generat întotdeauna conflicte dintre grupuri: dorința de a controla oameni, teritorii, bogății și resurse, inclusiv de a dobândi putere relativă. Asemenea animalelor care își apără teritoriul, cucerind și alte spații. Conflictele dintre grupurile culturale pot implica probleme culturale.Diferențele ideologice dintre marxism-leninism și democrația liberală pot fi cel puțin dezbătute, dacă nu rezolvate. Diferențele de interese materiale pot fi negociate și adesea rezolvate printr-un compromis.Hindușii și musulmanii nu vor soluționa o dispută legată de construirea unui templu sau a unei moschei la Ayodhya construind și una și alta, neconstruind nici una sau construind o clădire sincretică, care să fie utilizată atât ca moschee, cât și ca templu.

A urî este universal, intră în psihologia omului, astfel apare conflictul universal. Pentru a se defini și a se mobiliza, probabil, și asta face parte din firea omenească, de a avea dușmani, dacă nu-i are, omul și-i creează. Aceștia sunt: concurenți în afaceri, rivali în carieră, opozanți în politică.

Omul, în firea lui, este neâncrezător față de cel care este diferit și care are capacitatea de a îi face rău, pe care îl consideră potențial dușman.Rezolvarea unui conflict și dispariția unui dușman generează forțe personale, sociale și politice care fac să apară noi dușmani și noi conflicte. Ali Mazrui spunea: “Tendința noi  contra ei este aproape universal pe scena politică“(Cultural Forces in World Politics, Londra, James Currey, 1990, p. 13.) În lumea de azi, este din ce în ce mai probabil ca ei să aparțină altei civilizații. Sfârșitul Războiului Rece nu a pus capăt conflictelor, ci, mai degrabă, a dat naștere unor noi identități înrădăcinate în cultură și unor noi  tipuri de conflicte între grupuri din culturi diferite care, la nivelul cel mai larg, sunt civilizații.Oare, cultura în loc să umanizeze popoarele, contribuie la divizarea lor?

Concluzionez: cooperarea economică, am observat, își are rădăcinile în comunitatea de cultură. Alianțele militare și asociațiile economice necesită cooperare între membrii lor, iar aceasta depinde de încredere, care izvorăște în primul rând din comunitatea de valori și de cultură.

În articolul”Alte întrebări și mărturisiri între jurnaliștii mai vechi sau mai noi… „ descoper câteva rânduri despre prietenul scriitorul Dumitru Velea car editează revista “Banchetul “, o revistă de înaltă ținută, care lărgește evantaiul revuistic din țară.Dumitru Velea scria de spre romanul”  Insula viscolului” de Al.Florin Țene:” Dumitru VELEA despre AL. FLORIN ŢENE, SAU REVANŞA PROZATORULUI.

1. Poetul „dintre două veacuri”

Al. Florin Ţene, un poet parcă din alt veac, ce s-a rătăcit printre cei din ziua internetului, plin de candoare şi naivitate, nu se sfieşte să se aşeze cu scrierile sale, multe-puţine, în faţa oglinzii, spre a-i înfrunta absorbanta forţă. A presărat cu poezii, articole de critică literară şi reportaje paginile a numeroase reviste şi publicaţii. Dar l-a pândit continuu nenorocul. Cântecul său cald „comunicativ” dedicat omului, necontenitei hore a anotimpurilor, meleagurilor natale – cum zice Negoiţă Irimie –nu a găsit acea rezonanţă critică, necesară unui debut zgomotos. El, care practică o lirică discretă, erotică, o poezie a ritualurilor cotidiene şi a unor mituri autohtone (Ion Oarcăşu), a trebuit să intre în literatură discret, debutând cu volumul de versuri Ochi deschis, la Editura “Litera”, în 1974, ca mai târziu, în 1979, la aceeaşi editură să publice volumul Fuga statuilor. Un complex al vulnerabilităţii l-a marcat; acesta generat de originea sa socială, neacceptată de ordinea comunistă. Şi, totodată, prea grea, ca o moarte trasă peste copilărie. „Părinţii cei vechi” îi vorbesc din morminte, chemarea mamei îi umple bolţile creaţiei. Discreţiei i se adaugă timiditatea în faţa vieţii, poetul trebuind să se refugieze în amintire. „Mama mă chema Alexandru, / Când veneam în vacanţe – / Iar cavalerii istoriei / Îşi dezmorţeau armurile / Zornăind în paginile cărţilor” (Chemarea mamei!). Compensativ şi pentru a-şi ascunde acel “călcâi vulnerabil” al originii sociale, Al. Florin Ţene îşi deschide universul creaţiei spre politic, spre „muncile” şi „zilele” din lumina amiezei, cum observa Constantin Zărnescu, lăsând pentru un „mai târziu” mereu amânat pe cele din cumpăna nopţii. Prea plin de această durere nespusă, se întoarce spre “rădăcinile vetrei natale” (Ionel Bota), pentru a nu se rătăci, lirica sa vibrând elegiac şi nostalgic. Abia în 1993, va publica Nucul dintre două veacuri, la Editura L etoile d argent, din Belgia. Ce simbolistică în acest titlu! Rezistenţă: sub stratul amărăciunii, fiind miezul dulce, substanţial şi hrănitor! „Îmi cad din suflet culori şi zgură, / pe vasele înveşnicite de arsură”. „Întoarcerea acasă” rămâne legământul trainic al creaţiei sale cu cerul şi, mai ales, cu pământul: „De iau în palme un bulgăre / din marginea câmpului unde zarea a îngenunchiat / lutul îmi seamănă. Poate-s oasele străbunilor mei, / ceva din înţeleptul suflet respirând, în conturul măsurat„. El îşi poartă drama sa, versurile îi sunt suferite, departe de artificiile postmoderniste. A căuta să te simţi acasă („trece poetul, amintirile, spre casă…”), când rădăcina îţi este un mormânt, este ceea ce ne comunică. 

2.Sonată pentru creşterea ierbii

 

Suita de poeme din cartea Sonată pentru creşterea ierbii, unele aduse din volumele anterioare, degajă o stare elegiacă: sunetul poetului vine sentimental şi trist, iar murmurul lumii se aude elegiac. Un plânset al lumii sfâşiate, cu natura sa cu tot, se revarsă şi se reflectă în starea şi poetului. Fiecare pare a-şi deveni parte consolatoare celeilalte: cuvântul –lumii, de unde trena de metafore întinsă peste rănile acesteia, şi lumea –cuvântului, de unde materia lirică încărcată de situaţii dureroase, insesizabil de mici dar care fac covorul vieţii, tot mai acoperite de colbul zilnic şi pe care nimeni nu le mai percepe, ele devenindu-ne un modus vivendi. Cândva, cu aproape un veac şi jumătate în urmă, s-a solicitat o linişte interioară pentru a auzi cum creşte iarba, surioara naturală a omului; puţin mai târziu, omul s-a minunat de puterea şi forţa ei de a veni regenerator; dar în ultimul timp, neputincioasă, s-a retras în propria-i ofilire, ca semn de pregătire pentru jertfirea fără sens. Ce poate face fratele-cuvânt?! Să orchestreze o sonată pentru creşterea ierbii, sperând să lege între ele părţile despărţite, şi nu atât de deosebite, într-o curgere şi vieţuire unitară. 

Gestul poetului Al. Florin Ţene are ceva din candoarea copilei care, într-o zi de sărbătoare, se îmbracă cu iia şi fota din lada de zestre a bunicii, iar versurile, din lacrima întinsă pe faţa bătrânei.

3. „Ce rămâne după ce pleacă circul?”

Creaţia şi biografia poetului intersectate de evenimente sociale se supun, pe cale narativă, reflecţiei, devenind materie epică romanului Chipul din oglindă. Dar dintr-o perspectivă răsturnată, proprie teoriilor axiologice şi estetice moderne. Nu autorul, ci lectorul este personajul omniprezent –cel ce se priveşte în oglindă, se judecă şi se ia în stăpânire. Romanul Chipul din oglindă încorporează lectura în propria sa „oglindă”. Al. Florin Ţene, printr-un joc subtil, autoreferenţial, creează un spaţiu al reflexivităţii: chipul este şi nu este identic cu cel reflectat. Prin această oglindire deviantă, el surprinde un spectru larg de presiuni alienante asupra eticului şi esteticului. Naratorul, Constantin Ene, este personajul-oglindă; în linii mari, cele două „caiete”, din care se constituie romanul, formează oglinda. Iar personajul oglindit este Ion Netea, tânăr surprins în formarea sa, precar de uman datorită ruperii rădăcinilor cu satul, dar recuperat într-o oarecare măsură. Al. Florin Ţene pune în discuţie (fără note ironice, datorită complexului de vulnerabilitate socială) acea perspectivă obişnuită a cititorului, de reflectare, de mimesis. Abaterile de la „acordul” lumii cu imaginea sa, al personajului cu chipul său, sunt elemente de reflecţie estetică şi morală. Ele luminează estetic precaritatea omului rătăcit pe cale.

Ion Netea se supune „oglindirii”, dezbaterii cu sine. Imaginea îl contrazice. Al. Florin Ţene, care gândeşte scrierea ca o oglindă, preia multe elemente şi sensuri din simbolistica acesteia. Nici nu se putea începe romanul fără imaginea unei oglinzi sparte, prevestitoare de rău, luminătoare a omului precar, bâjbâind pe drumul vieţii. Ion Netea „se uită în oglinda veche şi afumată. Îşi văzu chipul deformat şi prelung. O înşfăcă cu furie, aruncând-o în mijlocul ogrăzii. Trecu pe lângă cioburile ei care zăceau în noroi. Chipul lui i se păru că rămăsese acolo, deformat şi spart în zeci de cioburi murdare”. Traiectul său existenţial va avansa spre a se recupera într-un tot din aceste „cioburi murdare” –fireşte, trecând prin apele tulburi şi uneori prea roşii ale sale şi ale lumii din jur –, până la acea criză profundă: trecerea prin suferinţă, în urma accidentului de pe şantier, şi privirea propriei înmormântări. Un străin fusese îngropat în locul său. O iniţiere parţială, Ion Netea neputând privi cerul din cauza poftei de bani, care îi era mai aproape. Totuşi, această moarte (iniţiatică) are o funcţie benefică: retragerea acasă şi împlinirea familiei. El meditează: „Sunt mommente când viaţa îţi pare că e în zadar, având posibilitatea să ţi-o priveşti într-o oglindă, atunci te-ai speria de propriul tău chip dacă nu ai ştiut să-ţi păstrezi propria ta demnitate”. Demnitatea, în social, dă unicitate şi unitate chipului. Până la această refacere a chipului, el se scufundă în sine, trece la dezbateri cu autorul-personaj pe marginea scrierii. Devine comentator al oglinzii şi oglindirii. Scopul final al oglinzii” este ajungerea în lume, confruntarea cu aceasta. Luminile lăsate, când şi când, pe dogmatismul epocii, sunt adevărate paranteze” într-un text general, nişe” prin tunelul prea strâmt şi primejdios al mimesis-ului. Al. Florin Ţene, purtător al acelui “călcâi vulnerabil”, se teme a pune prea tare accentele pe vectorii alienanţi ai epocii descrise. Îi scufundă în oglindă, face din memorie fundal al oglinzii, reuşind câte o breşă în carcasa de bronz înroşită a Taurului lui Phalaris. Prin intersectarea celor două trasee –al lectorului Ion Netea şi al naratorului Constantin Ene –se obţine o atitudine critică. Copilăria întinsă cât mormântul mamei, păşirea cu cuvântul mamei în urechi sunt elemente determinante pentru traseul naratorului. Acestea se prăvălesc, prin actul memoriei, în apele oglinzii, limpezindu-le şi adâncindu-le. Dar adevăratul triumf al atitudinii critice se realizează abia atunci când are loc cel istoric; acesta din urmă îl solicită spre confirmare. Descrierea evenimentelor istorice de la Cluj, din decembrie 89, pune în paranteză textul anterior (cu parantezele sale cu tot) şi deschide scrierea în cutremurătoarea interogaţie: „Ce rămânr după ce pleacă circul?” Cartea se închie. Toate personajele primisc cartea, sunt cu oglinda în mână pentru a-şi vedea, a doua oară, chipul, chipul întregit. Dar întrebarea stăruie pe deasupra lor, căutându-şi răspunsul într-o viitoare carte a lui Al. Florin Ţene. Fie ca el să aibă puterea să scufunde această amară şi pustiită privelişte în apele realist-magice ale unei oglinzi, ale cărei străfunduri să ne cheme chipul!

În adâncul romanului Chipul din oglindă, Al. Florin Ţene desfăşoară o căutare de sine a lectorului şi o treptată limpezire a oglinzii. Lectura, oglindirea se fac noaptea, în timp ce autorul-personaj se scufundă în somn. Vedem în oglindă pe autor dormind, iar pe personaj, în stare de veghe, judecându-l, judecându-se. Din adâncurile psihismului şi ale memoriei, lectorul Ion Netea se ridică la lumina zilei creat”. Are loc o metamorfoză a personajului, până la acel final revelator de sine, când întorcându-se de la spital, îşi vede, acasă, propria înmormântare. (Un altul este îngropat în locul său.) Metaforic spus, Ion Netea cel vechi moare spre a învia” un Ion Netea nou. Această cunoaştere de sine se află doar pe o primă treaptă: eliberarea de o parte exterioară şi străină. Ea face pandant cu metamorfoza naratorului: acesta are ca punct de pornire memoria, scufundarea în somn, iar de sosire, străluminarea, descrierea unei aurore a libertăţii. Şi unul şi altul se eliberează de partea ce le-a devenit străină, de veşmintele prea strâmte, în lumina unei oglinzi din ce în ce mai puternice şi vii. Unul se întoarce spre pământul al cărui fiu este, iar altul urcă spre cartierul ce este „învăluit în dangătul de bronz al clopotului bisericii Mânăştur” Drumurile lectorului şi autorului rimează”cu această clipă de străluminare, reverberând în întrebarea: „Ce rămâne după ce pleacă circul?” O privelişte cutremurătoare de gunoaie şi naiva întrebare: cum a fost posibilă muzica şi amăgirea, mai ales, numerele teoretice de la trapez de sub cupola cu totul şi cu totul artificială?

Sub aceste gunoaie se află copilăria lui Al. Florin Ţene şi, mai ales, mormântul mamei. Al mamei. Dresorii şi animalele dresate au călcat „aripile uşoare de fluturi”, le-au transformat în lacrimi. Un mormânt de lacrimi. Acesta este punctul de reazem. Spre mormintele propriilor părinţi se întorc mai toate personajele, indiferent de complexitatea lor. Această întoarcere este calea cu borne morale, luminată de aştri eterni. Ea străluminează chipul din oglindă şi se curbează interogativ pe cel din faţa oglinzii. „Ce rămâne după ce pleacă circul?” se întreabă Al. Florin Ţene. Şi tot el ar putea să răspundă: un mormânt, deasupra cu chipul surâzător al mamei.

4. „Insula Viscolului” –un roman catoptric

  1. a) Ce rămâne după ce focul mistuie manuscrisele dintr-o editură? şi, prin urmare, propriul său roman, se întreabă dureros autorul la sfârşitul romanului Insula viscolului. În flăcări străluceşte chipul omului şi, poate, spiritul Domnului. Fie şi numai pentru această strălucire, romanul trebuie să se scrie cu om şi cu foc cu tot!

Romanul anterior, Chipul din oglindă este poarta pe care autorul a deschis-o pentru a intra într-o lume desfăşurată parcă într-un mod dantesc, cu circulare bolgii, spre moarte şi stele. Al. Florin Ţene a ajuns la vârsta în care trebuie să ne ofere cartea esenţială pe care o poartă în sine ca proprie istorie. Cu Insula viscolului s-a adâncit spre adevărul lumii sale, săpând ferestre după ferestre spre esenţialul lumii ca istorie şi al istoriei ca lume. De la oglinda în care se surprindea un chip, a trecut la „oglinda concentrică”, spre a folosi cuvintele lui Leibnitz, poliedrală, dând un roman catoptric.

Romancierul Constantin Ene şi personajul Ion Netea, din romanul anterior îşi continuă aventura pe această insulă” bântuită de “viscol”, din ce în ce mai dramatică: unul mărturisind pentru o epocă, celălalt încercând să anihileze orice cuvânt purtător de adevăr. Insula viscolului este romanul unui roman şi, implicit, romanul unei vieţi. De aceea pare autobiografic şi realist, dar prin romanul din roman, este vizionar şi oniric; subiectivitatea din primul este hrănită de obiectivitatea halucinantă, fantastică din al doilea. Romanul din roman susţine, cu zidurile masive şi largile bolţi ale subteranei, romanul cuprinzator, în care se mişcă şi se confruntă naratorul Ene cu personajul Netea. În subterană însă colcăie etajat voinţe şi destine umane, pasiuni convulsive, în epoci de tranziţiune social-istorică. Aici se află, de fapt, o subistorie şi subviaţă a omului, ce deseori atinge inconştientul colectiv. Dar nici în spaţiul metaromanului, desfăşurat ca o frază nemţească, pasiunile subumane nu lipsesc, sunt metamorfozate în putere politică. Personajele a patru familii, desfăşurate pe trei generaţii, îşi împletesc dramatic şi tragic destinele, traiectoriile vieţii căutând fericirea şi găsind moartea, şi –în acelaşi timp –autorul-narator scrie romanul peste care se revarsă romanul” societăţii din jur. Cu cât se adânceşte în scrierea romanului prim, cu atât mai mult forţele politice din jur i se opun, pornind peste autorul-narator ca pământul alunecător al unei cline lipsite de rădăcinile bătrânei păduri. Lumea valorilor, ce ar fi putut să impiedice declinul şi dezastrul, a fost anihilată de pasiunile puterii politice. Este de presupus că acidul corosiv al descripţiei şi observaţiei autorului le vor scufunda cu mult mai jos decât straturile anterioare ale subistoriei din romanul romanului.

b). Într-un roman întins pe aproape cinci sute de pagini, o frescă a trei-patru epoci, trebuie să zăboveşti, ca într-o pădure – spre a folosi metafora lui Umberto Eco –, din care nu vrei să mai ieşi, sau poate chiar te-ai rătăcit şi, dintr-o anume teamă, nu vrei să ţi-o mărturiseşti. Zăbovirea înseamnă plăcere, o bifurcare de cărări borgesiene, mai bine zis, multiplicări temporale, atrăgând după sine spaţializări temporale. Romanul devine arhitectural pe măsură ce se constituie edificiul. Într-un loc te poţi opri să admiri basoreliefurile unei epoci, în altul să descifrezi istoriile şi destinele celor ce le-au săpat cu dalta şi cu sine şi ale celor ce le-au comandat. Într-un spaţiu se zăboveşte, într-altul se stă puţin, o răceală emanată din pereţi te obligă să te grăbeşti. Şi parcă vieţile se desfăşoară după un arc ceresc, până la amiază se avansează greu, apoi, către amurg se coboară cu iuţeală. Pentru aceste ruperi de ritm, curburi ale timpului, Al. Florin Ţene stăpâneşte arta amânării. Întrerupe discursul şi îl reia la alt nivel prin acea tehnică de suspanse, trecând de la text la con-text, de la roman la metaroman, obţinând o abisare a situaţiilor narate şi o punere în oglindă a romanului care se scrie. Simplu spus şi cu o metaforă din pictură, romanul lui Al. Florin Ţene nu este decât autoportretul pictorului surprins în momentul când îşi pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne amintim de tehnica punerii în oglindă, de la Velazquez până la Dali.

Intrarea şi ieşirea din roman se fac în zile de sărbătoare, când omul este mai aproape de sine şi divinitate, când poate să stea la taifas cu Domnul. Al. Florin Ţene îşi începe romanul într-o zi de Paşti şi îl încheie într-una de Crăciun. Există chiar o ora în care lumina cade favorabil asupra operei şi în care se reflectă cutremurător din operă. Acest moment privilegiat este dimineaţa Învierii. Naratorul avansează spre centrul satului, spre biserică şi de peste tot aude, spunându-i-se: Christos a înviat! şi el răspunde: Adevărat a înviat! Printre aceste cuvinte se deschide calea de acces la operă, la omul ce poate deveni operă, să convieţuiască cu spiritul, din rob să-i devină prieten. Dacă am privi răsturnat romanul, de la orizontala celei mai lungi nopţi căzută peste om la verticala luminoasă a spiritului prăvălind lespedea, s-ar putea spune că romanul îşi are materia în cele trei zile de întuneric, ale răului şi de trădare a spiritului, întuneric în care mişună monştri. Cine să-i scoată din om şi să-i vâre în turma de porci de la malul marii!? Oare, cine şi cum va salva, în final, romanul din flăcările suflate pe nări de monstruosul senator Ion Netea? Este posibil, spune autorul, odată ce mergi spre centrul satului, spre locul în care se reflectă cerul, spre acea navă a mântuirii, spre biserică. Credinţa sa este că arta poate să răscumpere pe om din cele trei zile de întuneric, din cele trei epoci de tulburare, precare de spirit, de plângere cu lacrimi de sânge. 

Un roman al descrierii răului în istorie, în pofida lipsei de speranţă pentru monştri, degajă prin această deschidere spirituală o bucurie şi o dematerializare a stărilor. Descrierea naturii este aproape extatică; spiritul triumfător susţine totul, precum lumina floarea. Peisajul devine o metaforă, o trecere dincolo de ceea ce se vede, spre poeticul străluminător al existenţei. Lui Al. Florin Ţene, proza îi luminează poezia. Fireşte, pentru cel ce a stat cu fruntea plecată şi privirea înălţată, romanul acesta este un triumf asupra judecăţii unui Pilat, asupra hohotelor asurzitoare ale mulţimii înnebunite de pofte cezarice. Autorul operei îşi ia revanşa asupra forţelor neantizatoare, asupra celor care perturbă opere sau le distrug.

c). Insula Viscolului, romanul unui roman, este propice unei analize folosind conceptele de cititori şi autori empirici, impliciţi, virtuali şi model, dar descrierea critică ar deveni prea formalistă. Să ne folosim la rătăcirea prin pădurea narativă doar de câteva însemne. Redactorul şef al unui important ziar din capitală, Constantin Ene scrie un roman, pe masură ce alimentează şi îşi alimentează ziarul prin redactorii subalterni şi corespondenţi cu articole incendiare la adresa puterii. Textul romanului îşi poartă cu sine, ca pe-o trenă, con-textul. Romanul romanului înglobează în sine romanul iniţial şi pe autorul său. Autorul acestuia este impersonala voce narativă, în spatele căreia se deconspiră Al. Florin Ţene. Totodată, el a încifrat în Constantin Ene alter ego-ul său, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului căzut sub vremi. 

Romanul devine o imensă instalaţie de oglinzi care absoarbe imagini şi mişcări ale societăţii şi le focalizează în spaţiul restrâns în care energia lor începe să se vadă ca o flacără. Al. Florin Ţene strânge şi prelucrează o mulţime de date, parcă având la dispoziţie arhivele unei epoci, observă şi analizează destine şi traiectorii umane, în marginea stării civile, şi, pentru ca sinteza obţinută să nu fie abstractă, apelează la constructie, la ceea ce se numeşte compoziţie narativă, obţinând o uimitoare arhitectură romanescă. Romanul din interiorul romanului se întinde, fragmentar, pe trei epoci ale Transilvaniei, tulburate de naţionalism şi subiectivizare politică: cea de după primul război mondial, după Diktatul de la Viena şi cea a sovietizării ţării de către ruşi. Timpul în care se scrie acest roman este cel al “originalei democraţii” de după ’, dar cu multe şi obsesive reverberaţii în perioada imediat anterioară. 

Edificiul romanesc este etajat pentru fiecare epocă a istoriei, dar în subterana sa se află subistoria trecută şi prezentă. Sunt determinantele acelei „Transilvanii subiective”, cum numeşte Alina Mungiu-Pippidi tărâmul naţionalismelor din zonă. Centrul acţiunilor se află în Turda, oraş situat în inima Transilvaniei. Trei familii, desfăşurate pe trei generaţii: familia românului Roşu (cu Sergiu, Sima şi Laurenţiu), a evreului Goldmann (cu Iacob şi fii Simon şi Daniel), a maghiarului Bela Kadar (şi ca mase), toate învârtindu-se în jurul familiei neajutorate a femeilor Irina (mama), Angelica (fiica) şi Aurica (nepoata). Aceste familii au ambiţii, frustrări, complexe de superioritate, de inferioritate, au diferite poziţii sociale, fiecare părând a leza pe ale celorlalte familii, au orgoliu şi mândrie de provenienţă etnică, trăiesc spaime singulare sau colective, au pasiuni de la cele erotice până la cele politice –în fine, se intersectează, datorită nemăsuratului lor purism, se mai şi amestecă, fără să-şi dea seama, încât taţii îşi pierd siguranţa asupra propriilor progenituri, toţi îşi încrucişează drumurile prin viaţa preafrumoaselor, umilitelor şi angelicelor femei de la Casa cu trandafiri. (Un extraordinar simbol: casa aceasta o ridică iubiţii şi tot ei, în furia şi egoismul lor, o distrug, cu viaţa din ea cu tot!) Soţiile acestor bărbaţi sunt suferinde, se îmbolnăvesc şi mor de inimă rea sau sunt ucise. Se petrec cu atrocitate crime, ce par la suprafaţă determinate de naţionalisme şi diferite extremisme. 

Naraţiunea deseori curge ca într-un roman poliţist: se cercetează mobilul crimei, se caută criminalul, iar pista este mereu alta, adevărul ieşind la lumină odată cu mărturisirea înainte de moarte. Dar sub nivelul acesta se află psihologii în care colcăie pulsaţii subconştiente. Sexualitatea are un rol decisiv, naţionalismele fiind doar câmpul de manevră al efectelor. În sufletul evreului Iakob, oricât eros ar fi încăput, în adâncul său strălucesc arginţii. Pentru puternicul zilei, senatorul Ion Netea, erosul se transformă în posesiune de femei şi bani. Este luminată patologia proastei posesiuni. Există aici o criză a omului ca individ, ca speţă şi comunitate. Este dureros să vezi că istoria şi subiectul său, omul, nu învaţă nimic de la căderile sale. Adâncindu-se în subistoria omului, în mecanismele transsubiective, psihopatologice, autorul ne comunică acel mister şi egoism din adâncul fiinţei umane care s-a lipsit de transcendent, careia îi este mai scumpă numărarea arginţilor decât partea divină văzută prin aura erosului sub chip de om. Erosul profund, care ar fi însemnat identificarea cu celălalt spre a accede la înfăşurarea în firul de lumină, spre a deveni „vălătuci de lumină”, cum vedea Eminescu, este anihilat de patima de bani. Pentru Iakob iubirea arginţilor este mai tare ca iubirea filială, ca dragostea pentru fiinţa iubită. Pe aceasta o poate ucide şi o ucide. Dar crima generează crime –este o observaţie de adânc tâlc istoric –, şi Iakob se adânceşte în singurătatea de gheaţă, fuge de sine şi-n Pirinei. Gol de sine, cu o bestială dorinţă de răzbunare şi crimă, îl caută şi îl găseşte pe distrusul, la fel de gol, pe criminalul Bela Kadar. La nivelul metaromanului, senatorul Ion Netea, acel Ăsta cu care autorul romanului se luptă într-o disperată noapte, aidoma lui Iacob cu Îngerul, numai de data aceasta cu îngerul infernului politic, şi-a pierdut sufletul şi se dezvăluie un monstru nimicitor de opere, un criminal al părţii ce i s-a dat omului de Dumnezeu. 

Pentru aceşti monştri istorici există redempţiune?

Romanul Insula viscolului este o frescă a unor întinse zone şi epoci, frământate de interese subiective şi subiectiviste. Sub ele sunt prinse destine şi istorii individuale, frânte ca o recoltă pe care moartea o seceră lacom. Din perspectiva acestui deznodământ, aceste interese sunt dezavuate, fiindcă ele îl aduc pe om, în clipa bilanţului, în situaţia de a fi gol, precar, fără nici o speranţă umană transmisibilă.

d). Al. Florin Ţene îşi construieşte dramatic romanul, pe un continuu duel de forţe, de voinţe dintre viaţa particulară (subiectivă) şi viaţa social-politică (subiectivizată în naţionalisme sau în reaua putere politică). Să ne amintim şi termenii raportului pe care Eminescu îl surprindea la baza oricărei instituiri artistice: acţie-reacţie. Lupta aceasta este producătoare de viaţă, dar situată în latura abstract subiectivă, a subiectivismelor, este o viaţă neproductivă. Toate destinele din Insula viscolului sunt contorsionate, dezordonate, au o desfăşurare ce duce în moarte, fără să lase o dâră luminoasă, fără rest şi sens. Şi Casa cu trandafiri, simbolul părţii angelice a lumii, unde este colţul de lume al celor trei femei: mama, fiica, nepoata: Irina, Angelica şi Aurica, este până la urmă spulberată. Principiul feminin, reprezentat în genere de aceste trei femei, în jurul căruia se mişcă principiul masculin, bărbaţii a trei familii desfăşurate pe trei generaţii, nu poate să-i elimine abstractitatea, datorită faptului că erosul este devalorizat prin privarea sa de substanţa umană şi înlocuirea acesteia de degradanta materialitate: obsesia banilor şi a puterii. Nu altfel se vede faptul în cercul mai larg, al contextului în care se scrie romanul, unde politicul, reprezentat prin senatorul Ion Netea, tarează erosul prin oarba voinţă de putere şi îl transformă în obiect de consum. Din această perspectivă femeia este devalorizată, consumabilă şi consumatoare de putere politică. Părinte, fiu sau nepot, separat sau împreună avansează pasional spre centrul în care se află femeia; erosul atrage ca un magnet. Are loc o implozie erotică: spre margini totul se pulverizează, principiul masculin se dizolvă, iar cel feminin, absorbant, devine asemănător unei găuri negre. La Al. Florin Ţene erosul are doi poli: o iubire împinsă până în nebănuitele zone unde se atinge de thanatos, dar, datorită virării în material şi tenebros, nu accede la transcendent, să devină un mod de cunoaştere din ce în ce mai apropiată de roza divina. Iubita este distrusă, ucisă, ca în gheţurile infernului, iar îndrăgostitul rămâne doar o umbră de om, fără suflet. Şi al doilea pol: o iubire căzută în zona consumului. Ambii poli sunt sfidaţi de autor, iar între ei nu este loc decât pentru nostalgia după zorii edenici. Iar aceasta se lasă surprinsă în modul erotic în care lumina atinge natura şi lumea. Afirmarea iubirii şi negarea puterii, în lupta cu contrariile: negarea iubirii şi afirmarea puterii, sunt principiile creatoare ale lui Al. Florin Ţene şi legile morale ale lumii sale, instituită cu tâlc în Insula viscolului.

e). În lupta şi aventura spre centrul vieţii, autorul deschide masivului edificiu ferestre în fantastic şi oniric: călătoria în cubul translucid, luminos, convoacă un alt univers, semnificant pentru cel real. Luminile acelui univers cu coordonate fantastice se aşează în jurul personajelor din cel real, contrastând cu cele masculine, adăugându-le o aura celor feminine. Este poate contribuţia cea mai importantă a lui Al. Florin Ţene, în a adăuga această notă distinctă între multele pe care erosul şi le-a dezvăluit. Călătoria fantastică în cubul luminos se face împreună cu o femeie. Reîntoarcerea prin craterul unui vulcan, prin coşul materialităţii, pare să fie o izbândă a călătoriei pentru narator, dar şi o cădere în „cercul strâmt” al simţurilor devastatoare pentru personaje. Este o lumină revelatorie adusă în roman. O emanaţie a fantasticului în real pe calea visului. Tocmai aceste ferestre de vis dau strălucire romanului, participă la construcţia arhitectonică a sa. Acest edificiu pulsează lumină, energie. Pentru personaje, pentru narator şi cititor. Peste accentuarea treptată a precarităţii omului se ridică lumina blândă a creaţiei, a romanului din roman. Prăbuşit chiar pe fundul craterului absorbant al degradării şi morţii, spiritul chiar de-a buşilea, iese pe marginea craterului, sau prin coşul strâmt al muntelui şi ne mărturiseşte ce a văzut. Al. Florin Ţene i-a descris –într-o frescă –aventura, nu altfel şi nu alta decât una care ar fi şi a sa. O izbândă târzie, arătând că omul poate fi nimicit, dar spiritul nu poate fi înfrânt. Nu întâmplător şi-a asumat drept motto al romanului cuvintele lui Balzac: „Orice călimară poate să devină un Vezuviu”.

Cele două eseuri despre noul roman al lui Al.Florin Țene”Întoarcerea din cruciadă-viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste “ autorul Ion N. Oprea face o retrospectivă asupra vieții zbuciumate al autorului”Ridicăte, Gheorghe, ridicăte, Ioane! “, despre care Nicolae Manolescu spunea:” Criticul aminteşte că Gyr îşi plătise legionarismul cu zece ani de temniţă, între 1945 şi 1955, făcând parte din „lotul criminalilor de război”, când mai multe poezii ale sale, cu temă religioasă, au circulat clandestin în închisori. „Mama mea, incapabilă să spună pe dinafară o poezie şi fără un spirit religios pronunţat, mi-a recitat, când a ieşit din închisoare, «Iisus în celulă» a lui Gyr, atât de tare o impresionase”, îşi aminteşte Nicolae Manolescu. “Iar Criticul literar Alex. Ştefănescu spune că poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” nu are legătură cu simpatiile legionare ale lui Radu Gyr şi poate fi privită separat. Exegetul propune şi un exerciţiu de imaginaţie: „dacă nu am şti că Radu Gyr a fost legionar în tinereţe, n-am vedea nimic legionar în această poezie. Este vorba despre un strigăt de revoltă împotriva comunismului, în anii tragici în care ţăranii noştri erau deposedaţi forţat de pământ de ocupanţii sovietici, în complicitate cu comuniştii români”.

Cartea de 404 pagini se încheie cu un interesant articol despre o “Lecție supremă” predată de președintele Academiei Române față de poziția politicienilor noștri despre situația bătrânilor din țara noastră.

Îi mulțumesc prietenului Ion N.Oprea pentru posibilitatea pe care mi-a dat-o citind volumul domniei sale pentru a lărgii evantaiul policrom al ideilor.

Noua carte a talentatului scriitor Ion N. Oprea, ajuns la vârsta înțelepților moldoveni, având la tâmple ninsoarea vremurilor trecute, o pot numi o enciclopedie a timpurilor contemporane încărcate cu bune și cu rele, așa cum este și a fost viața românilor în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Al.Florin Ţene
Preşedintele Naţional Ligii Scriitorilor Români Membru al Academiei Americană Române de Artă şi Ştiinţă

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.618 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5