Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Lupta prin condei pentru libertatea și drepturile norodului moldav -fragment-

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 10 (130), Octombrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Lupta prin condei pentru libertatea și drepturile norodului moldav
-fragment-

Autor: Dorina RODU, redactor șef – Revista Luceafărul
Publicat: 02 Oct. 2019
© Dorina Rodu© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate
[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


Expoziția Muzeală Scriitori Botoșăneni
Proiect realizat cu sprijinul Consiliului Județean Botoșani

Lupta prin condei pentru libertatea și drepturile norodului moldav
-fragment-

Ionică Tăutu a luptat cu condeiul în mână, așa cum a luptat Tudor Vladimirescu cu sabia, am putea spune că ambii sunt precum o singură monedă, (unul putând să reprezinte – fața – forța fizică, iar celălalt – reversul – forța intelectuală), unul înfăptuind o pagină din istoria țării noastre cu sabia, iar celălalt scriind-o, o monedă prețioasă care a contribuit semnificativ la regăsirea identității naționale și care a luptat pentru drepturile țării sale, Alecu Russo afirma în anul 1855 faptul că „Ionicã Tãutu e România reînviatã, mascatã de toate patimile patriotice și giucând tot același rol prin condei și stãruinți în politicã, care îl giuca Vladimirescu ca pușca plãieșeascã”.

Provenind dintr-o veche familie de boieri, dar și de ctitori ai unor biserici, iubitori de neam și de glia strămoșească, cel mai probabil, Ionică Tăutu avea adunat în propriul ADN iubirea de neam, cărturăria, dorința de unire, lupta pentru dreptate, conștiența importanței identității naționale, credința, dorința de evoluție a soțietății ș.a., atât de la familia Ilschi cât și de la familia Tăutu, toate acestea și multe altele, curgându-i prin vene și împingându-l să înfăptuiască lucruri mărețe pentru moldovenii lui. Să reamintim aici și faptul că tatăl lui Ilie Ilschi și unchiul lui Ionică Tăutu (din partea mamei), Alexandru Ilschi, a ctitorit în anul 1792 biserica din Crasna-Ilschi, care poartă hramul Nașterii Sf. Ioan Botezătorul. Tatăl său, Alexandru Ilschi, străin de origine, căsătorit cu o moldoveancă (Ana, fiica lui Teodor Curt şi Mariei Başotă). În curtea acestei biserici se află şi azi un mare mormânt, străjuit de o cruce pe care se află înscrise aceste nume: <Alexandru Ilschi ctitor bisericii 1800>; <Anna soţia ctitorului 1830 (?)>; <Ilie fiul ctitorului 18…> şi <Elena soţia lui Ilie Ilschii 18…>. Ctitorul Alexandru Ilschi – al cărui mormânt este adăpostit într-o nişă exterioară, în zidul de sud al bisericii – a avut vreo zece copii, trei băieţi şi şapte fete. Ilie Ilschi († 1844) s-a căsătorit cu o urmaşă a familiei lui Luca Arbure, Elena († 7 august 1865); neavând copii, Ilie şi Elena Ilschi au înfiat o nepoată de soră, Elena Ralli (1813–1875), căsătorită cu Emanuel Stârcea” [1]. Provenind dintr-o familie învățată, cu drag de educație și iubitori de cărturie, Ilie Ilschi „era un om cultivat: nu numai că ştia să scrie – avem mărturii de la el însuşi, documente scrise de el, precum şi o însemnare pe un manuscris care îi aparţinea, cuprinzând traducerea Cugetărilor  lui Oxenstierna – dar se vede că trebuie să fi <avut şi o bibliotecă frumoasă>. Între cărţile sale, alături de cele menţionate deja, s-a aflat şi o copie manuscrisă a traducerii Exaimeronului Sfântului Vasile cel Mare, preluată de la propriul său frate Iordache Ilschi. Atmosfera cărturărească de la Crasna nu este neaşteptată: însuşi acest frate, clucerul Iordache Ilschi, era antrenat în opere culturale mai deosebite.”[2]. Așadar, Ionică Tăutu avea rădăcini cultivate, atât din familia Ilischi cât și din familia Tăutu, de unde își atrăgea energia luminată de a lupta cu condeiul în mână, „Ceea ce nu s-a spus, încă, este că Ionică Tăutu aparţinea aceluiaşi cerc de personaje ca şi ctitorii clopotului de la Putna: dacă tatăl său, vornicul Gheorghe Tăutu, era urmaş al marelui logofăt al lui Ştefan cel Mare, în schimb mama sa, Ileana, era sora lui Ilie Ilschi şi a Nastasiei Vasilco. La vremea când unchii săi refăceau vechea Bugă, Ionică Tăutu avea 23 de ani. Mai mult decât atât: aşa cum am arătat mai sus, acele texte [notă autor: referire la „Cuvântul de îngropare vechiului Ştefan voievod” și la „Cuvântul unui ţăran cătră boieri” – aspră cuvântare la adresa unor boieri moldoveni care renunţaseră la orice rezistenţă în faţa spiritului străin], s-au aflat, la Iaşi, sub ochii lui Iordache Ilschi, fratelelui Ilie şi al Nastasiei Vasilco şi, deci, unchi şi el al lui Ionică Tăutu, care locuia în Iaşi. Nu cred că mai este nevoie de vreo altă probă, pentru a afirma că, în adevăr, ideile şi stilul „nemuritoriului comis Ionică Tăutu”, cum i s-a spus, sunt acelea făurite la Putna şi la care el a avut acces tocmai prin intermediul rudelor sale care, ştim acum, erau în strânsă legătură cu Mănăstirea Putna, prin vecinătatea de la Crasna, prin solidaritatea întru refacerea clopotului şi prin toate solidarităţile pe care a trebuit să le genereze situaţia politică a acelei vremi. Putem merge încă mai departe. Ionică Tăutu era în corespondenţă cu unchiul său, Ilie Ilschi. Într-o scrisoare trimisă acestuia, el dezvăluie proiectul său de a candida la tronul Moldovei. O candidatură identică, dar cu vreun sfert de secol mai târzie, s-a înregistrat din partea altui boier moldovean, Neculai Istrati (1818–1861), foarte cunoscut ca vehement adversar al unirii Moldovei cu Ţara Românească, dar şi ca propagator al culturii. Nu pot crede că doar o întâmplare a făcut ca şi acest boier să aparţină aceluiaşi cerc de ctitori ai clopotului de la Putna: părinţii lui Neculai Istrati au fost paharnicul Gavril Istrati şi Catrina Ilschi, sora lui Ilie Ilschi, a lui Iordache Ilschi, a Nastasiei Vasilco şi a Ileanei Tăutu. Se vede, din această „periegheză”, că legăturile dintre oameni pot sta latemelia unor explicaţii coerente şi convingătoare pentru faptele lor.” [3].

Lupta lui Ionică Tăutu, prin condei, pentru libertatea și drepturile norodului moldav și numai, sunt surprinse în dezvoltarea teoriei capitulațiile, această dezvoltare realizată de progresistul Ionică Tăutu este de o importanță aparte, contribuind semnificativ la istoria noastră, cu toate că puțini sunt cei care au apreciat-o la adevărata sa valoare. Iubitor de neam și luptător pentru dreptatea nației sale, Ionică Tăutu s-a zbătut pentru impunerea ideii capitulațiilor atât pe plan intern, în țara sa mândră și mult iubită, cât și pe plan extern, apărând drepturile statului său în fața tuturor. Anton Caragea în volumul său intitulat „Epoca renașterii naționale” surprinde importanța capitulațiilor (aceste capitulații devenind între anii 1830–1848 un fel de armã împotriva protectoratului rus), sclipirile de geniu, dar și contribuțiile semnificative ale lui Ionică Tăutu. Pentru o mai bună informare și înțelegere voi reda mai jos o parte din capitolul „Ionică Tăutu și capitulațiile” din volumul amintit mai sus al lui Anton Caragea:
„Ionicã Tãutu despre care s-a scris și nu fãrã dreptate cã <viața, faptele și scrisele lui se topesc în legendã> iar alți autori au vãzut în el <gânditorul politic care a dezvoltat ca nimeni altul teoria capitulaþiilor> a avut fãrã îndoialã sclipiri de geniu pe care puțini autori le-au înțeles și apreciat așa cum ar trebui. <Opiniile lui Ionicã Tãutu privind evoluția raporturilor cu Poarta și modalitãțile de asigurare a unei autonomii politice cât mai largi oferã un exemplu de ceea ce însemna în epocã capacitatea de adaptare la realitãțile timpului. Calea luptei pentru emancipare politicã, în condițiile unei țãri atât de mici, cum era Moldova – și judecata, evident, era aplicabilã și Țãrii Românești – nu, putea fi alta decât ceea a acțiunii pașnice, politico-diplomatice, în vederea lãrgirii autonomiei politice în raporturile ei cu puterea suveranã> [4].

Încã de la începutul activitãții publice în vestita sa Strigare norodului Moldavii cãtre boierii pribegiți și cãtrã Mitropolitul, „unul dintre cele mai importante pamflete ale sale” [5] el va dezbate ardenta problemã a capitulațiilor. <Silnicili nevoi de pe dinlãuntru, cari de multe vremi ticãloșãsc pre norodul Moldavii, au fost totdeauna pentru dânsul dreptãți legiuite ca sã-și cearã driturile ce i s-ar cuvini… Acest pãmânt odinioarã ocârmuit de endipendanți sãi voievozi, au avut hotãrãrile sale în întindiri, așãzãmânturile sale în datorii, preveleghiurile sale în urmare, și pravilile sale… În urmã, vreme au prelungit o epohã în cari îndesãtili nãvãliri a neastâmpãraților tãtari, ce fãrã cuvințã și dreptati tulburã tihnita odihnã a acestui norod, au fost pricinã cari au cerut neapãrat aflari de adãpost supt vreo puteri megieșâtã. Aceasta s-au fãcut de cãtre voievodul Bogdan, care au întemeiet așezãmânturi cu pre puternica Poartã othomaniceascã… Priveleghiile așãzati atunce, pre cari obște Moldavii nu contenești de a le sfinții, au avut câteva vremi de urmãri… Dintr-u aceasta au nãscut puternica pricinã de intrigã între dânșii, legiuita pricinã a apãrãrii domnilor și sfãnta datorii a pre puternicii Porții ca sã pui în lucrãri liniștire… atâta s-au (n.n.) schimbat așãzatile privileghii, încât statul Moldavii acum nu esti decãt un scheletu a grozãbiei, pre cari dacã ar fi putințã a-l vide acel vechi irou al acestui pãmânt, voevodul Ștefan cel Mari, ar veni în cel de pre urmã nãcaz și deznãdãjduire> [6]. Nimic mai clar decât aceastã descriere.
[…]
Ionicã Tãutul ne apare astfel ca unul din rarii gânditori politici care observã utilitatea capitulațiilor nu doar în apãrarea drepturilor internaționale ale patriei sale, dar și în organizarea în interior a unui nou stat, a unei noi domnii capabile sã facã fațã cerințelor secolului XIX. Era acesta drumul care va duce ulterior, în anii 1853-56 la lupta pentru unire prin agitarea problemei capitulațiilor, la unificarea celor douã programe de transformare internã și externã într-unul singur: național.
Ulterior imediat dupã evenimentele anilor 1821-22 el urmãrea într-un <Plan pentru alcãtuirea unei istorii a Moldovei în anii 1821-1821>, carte ce urma a se intitula <A doua solie>, urmãtoarele idei extrem de revelatoare pentru opinia lui asupra capitulațiilor <Titlul cãrții sã fie: A doua solie. Pentru cã în adevãr solii hotãrâtoare de soarta Moldaviei, pânã acum au fost douã. Cea dintâi în vremea domnului Bogdan, spre închinare țãrii sub umbra și ocrotirea Pre Înaltei Porți și cea al doile, acum> [7].
[…]
Pentru Ionicã Tãutu obținerea capitulațiilor este prin ea însãși o imensã victorie.
Un fapt definitoriu al existenței naționale pe care nu ezitã a îl face cunoscut și în legãturile sale cu exteriorul, devenite dupã 1824, grație misiunii sale la Constantinopol mult mai frecvente și mai facile. Legãturi de care înțelege sã uzeze pentru a face publicitate cauzei și istoriei naționale, astfel într-o scrisoare din 1828 el aratã unui milord elementele definitorii ale existenței Moldovei: < Aceste douã provincii, independente… s-au supus Imperiului Otoman în timpul… lui Soliman, dar cu condiția expresã ca guvernelor lor sã fie conservate în starea existentã, cã turcii nu se vor amesteca în nici un fel în administrația lor interioarã și cã religia le va fi respectatã. În compensația acestor privilegii și a suveranitãții protectoare a Porții cele douã provincii sunt obligate de a acorda ajutor militar și de a plãti anual un tribut… Câteva din aceste condiții existã încã în integralitatea lor > [8].
[…]
Astfel intrã Ionicã Tãutul în istorie, luptând pentru drepturile țãrii sale prevãzute prin capitulații, poate e unicul exemplu când aceastã idee a covârșit atât de mult mintea și imaginația unui scriitor politic și istoric român pânã la 1848. Și din nou I. Missail în 1863 va aprecia: <Ceea ce n-a putut sã facã Tudor cu sabia, a voit sã realizeze Tãutul cu capul, cu pana> [9]. Asemãnare care capãtã noi valențe prin unitatea de poziție pe care cei doi au avut-o în problema capitulațiilor pe care amândoi le-au considerat singurele acte menite a garanta libertatea nației lor și din momentul în care au înțeles aceasta nu au încetat a-i face și pe ceilalți sã creadã prin puterea convingerii lor și nu au încetat a face aceasta și dupã moarte. […]”[10].

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOTE:

[1] Ștefan S. Gorovei: Ultimii ctitori ai clopotului Buga de la Mănăstirea Putna (1818), format pdf., publicat pe site-ul academia.edu, pag. 50-51;
[2] Ștefan S. Gorovei: Ultimii ctitori ai clopotului Buga de la Mănăstirea Putna (1818), format pdf., publicat pe site-ul academia.edu, pag. 53-54;
[3] Ștefan S. Gorovei: Ultimii ctitori ai clopotului Buga de la Mănăstirea Putna (1818), format pdf., publicat pe site-ul academia.edu, pag. 55-56;
[4] N. Isar, Principatele Române în epoca luminilor, p. 149;
[5] N. Isar: Principatele Române în epoca luminilor, p. 149;
[6]Ionică Tăutu: Scrieri social politice, Editura Științificã, București, 1974, p. 80;
[7] Ibidem, p. 100;
[8] I. Tăutu: Scrieri, p.202;
[9] Ibidem, p. 362;
[10] Anton Caragea: „Epoca renașterii naționale”, format pdf., publicat pe site-ul feisbuchestii.files.wordpress.com, pag. 108 -115.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.586 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5