• Mănăstirea Cozancea
• Autor: Elena CHIPONCĂ
  © Elena Chiponcă
  © Revista Luceafărul (www.lucafarul.net)

_____
Mănăstirea Cozancea, ctitorie a stolnicului Vasile Balș pe moșia Ionășeni, are hramul Adormirea Maicii Domnului. Este situată pe valea pârâului Cozancea, de unde și-a luat și numele, la 4 km vest de satul Ionășeni și la 5 km est de comuna Sulița. Așezată într-o viroagă înconjurată de pădure, din orice direcție ai veni nu se poate vedea decât atunci când te apropii la 500 de metri.

Înainte de construcția actualei mănăstiri, a existat o sihăstrie mai veche, din lemn, nu departe de cea actuală, despre care arhiereul Narcis Crețulescu menționează: „Călugării acelui schit aveau metaniile din piele crudă, o ață înnodată cu multe noduri groase.” Tot el localizează o sihăstrie într-o pădure, nu departe de apa Jijiei, sfințită la 20 februarie 1684.

Din actul comemorativ al Bisericii cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena din Ionășeni, reiese că un descendent al familiei Balș, numit Ionaș, s-a călugărit din motive necunoscute; de la el se trage numele satului Ionășeni, iar o legendă a acestuia spune că vechiul sat, al lui Ionaș, se afla aproape de albia Jijiei, pe locul numit Țintirim, ars de tătari. E de presupus că acel sat s-a numit Vlainic, iar numele locului vine de la cimitirul vechiului sat. Cei care au reușit să se salveze au fugit în codrii Ionășenilor, probabil la schitul lui Ionaș, ulterior întemeind în acest loc un nou sat, numit Ionășeni. De la acest schit, călugării, „după ce au ființat aici 48 de ani, au fost strămutați de stolnicul Vasile Balș, în anul 1732, în Pădurea Cozancea, unde zidise mănăstire”, înzestrându-i cu teren de cultură, fânețe și pădure, aceeași suprafață cât au avut la Ionășeni. Și ieromonahul Vasian Cuvuliuc, fost stareț al Mănăstirii Cozancea, menționează același an al zidirii mănăstirii ca și istoricul Eugen D. Neculau și preotul monograf Ioan Canciuc.

Primul document cunoscut care are legătură cu Mănăstirea Cozancea este cel din 22 octombrie 1640 (7148), când „Teofan, ce-au fost mitropolit, Galerie, egumen, și cu tot săborul de la Sfânta Mănăstire de la Slatina, dau lui Vasile [Lupu] Vv. o săliște a sfintei mănăstiri, anume Trușești pe Jijia, cu loc de heleșteu și de moară pe apa Jijiei, ce este la ținutul Dorohoiului. Pentru căci au avut Măria Sa un sat lângă această săliște a noastră, anume Costești de sub Cozanci.”

Într-o hotarnică pentru satele Trușești și Costești, din 22 iunie 1725 [7233], cerută de egumenul Ezechiil, de la Sfânta Mănăstire Trei Sfetitele din Iași, voievodului Mihai Racoviță, se vorbește despre această pădure: „Și de acolo, dreptu la vale, peste pârâu[l] Drâslei și peste scursura de apă, tot alături cu hotarul Vivoreanilor și Costeștilor, și drept la deal, până la o limbă de pădure a Cozanciului, la niște săcături de copaci unde au fost un ocol de oi a[l] lui Andrei Balșea”.

Cozanci, această limbă de pădure a Mănăstirii Cozancea, aflată în hotar cu Viforănii, Socrujenii și Costeștii, pe partea dreaptă a șoselei Trușești – Botoșani, la ieșirea din satul Drislea, a fost „vândută în luna septembrie 1909 cu 6.000 de lei, când stareț era ieroschimonahul Varlaam Vântu”. Conform acestor documente, se poate presupune că Schitul Cozancea exista în anul 1640, ca și în anul 1725, probabil o construcție din lemn, acoperită cu stuf sau paie, de dimensiuni mai mici, într-un perimetru adiacent actualei biserici. Această sihăstrie putea fi localizată pe locul de astăzi al paraclisului Sfântul Paisie cel Mare, unde, cu mulți ani în urmă, „s-a aflat o cruce de lemn.”

Biserica nouă, aflată pe moșie boierească, se întreținea cu mila de la boieri; aceasta a avut inscripție, dar a fost distrusă de boierul Grigorie Balș cu gând să desființeze schitul și să împrăștie călugării. „Egumen era Iosaf [Baban] și el a mers cu daruri la boier să-l roage de iertare, dar l-a găsit mort, împușcat de un neamț, comis al său. Atunci, călugării s-au împăcat cu sora boierului, Anastasia Balș (căsătorită Greceanu), și au continuat serviciile religioase. După Iosaf Baban, au urmat nacealnicii [egumenii] Neonil, Dometian, Mardare și Lavrentie Popovici”.

Pe o evanghelie care a existat în mănăstire până la decretul din anul 1959, tipărită la București în anul 1775 și cumpărată de paharnicul Constantin Balș, scrie: „Această Sfântă Evanghelie am cumpărat-o eu, Constantin Balș, biv vel paharnicu, în zilele luminatului nostru domn Alexandru Constantin Mavrocordat Voevod, în domnia întâiu, când au venit domnul din Țarigrad și au scos pe Moruz din domnie la veleat 1782, și am dat 12 lei ca să fie aicea la Schitul Cozancea, ce l-am [pre]făcut eu, în anul 1784, februarie 20.” De-a lungul timpului, familia Balș i-a purtat mereu de grijă, cumpărând lumânări, prescuri și vin, atât la hramuri, cât și peste an, și înzestrând-o cu pământ de cultură. După moartea agăi Grigore Balș, la 25 aprilie 1839, sora sa, „Anastasia Greceanu, fostă Balș, donează mănăstirii o vie de patru pogoane de pe moșia Ionășeni, în locul celei dăruite de mama ei, vorniceasa Ecaterina (Catinca) Balș, la Nicorești, pe coasta Lupei, pe care o deținea acest schit.”

Anastasia Greceanu a vândut moșia Ionășeni spătarului Dumitru Gavrilaș în anul 1853. În anul 1861, acesta a murit, iar moșia a fost împărțită între cei doi fii ai săi, Costache și Ștefan. Porțiunea cu Schitul Cozancea a devenit proprietatea lui Costache Gavrilaș, care a donat schitului o parte din pământ printr-un act de veșnică stăpânire: „Fiindcă oasele răposatului meu părinte se odihnesc în monăstirea sfântului locaș Cozancea și ca să nu vie vremea după neprevăzutele împrejurări a se lipsi bieții adăpostiți la acest schit de pământul ce posedă, în câtime de 30 de fălci de când este fondat schitul, eliberez acest act cu care vor stăpâni pe veșnicie acel pământ, fără a mai da vreo despăgubire; totodată, nicio autoritate nu va putea interveni de a nemeinici [anula] acest al meu act, dat de bună credință, în anul 1863, iulie 12. Iscălit de Costache Gavrilaș, martorii Iancu Teodor, Grigore Dristea, Costică Grigoriade, Petru Constantin și judecătorul plasei Miletin, districtul Botoșani.”

Întrucât moșia era ipotecată și „Costache Gavrilaș moare în toamna anului 1865”, proprietar pe această parte de moșie a devenit „Israel Daniel Cohn, care s-a judecat cu călugării, timp de 22 de ani, pentru acel pământ.” Călugării au câștigat procesul, iar pământul donat în anul 1863 este stăpânit și astăzi de Mănăstirea Cozancea.

Biserica are formă de corabie și este compusă din altar, naos, pronaos, pridvor și veșmântărie. Are o lungime de 15 metri și o lățime de șapte metri, pereții sunt din cărămidă, așezați pe temelie de piatră, grosimea pereților este de doi metri, altarul, naosul și pronaosul sunt din piatră, iar pardoseala – din gresie. Bolta pronaosului, pridvorului și veșmântăriei este orizontală, iar cea a naosului – ogivală, susținută de cercuri transversale, ale căror prelungiri cad pe zidărie. Clopotnița este lipită de pridvor, are un etaj și este lipsită de elemente decorative, iar acoperișul bisericii, clopotniței, pridvorului și veșmântăriei este din tablă. Pereții interiori și bolțile sunt pictate în ulei, pictura fiind refăcută în anul 1994, lucrată mediocru, fără valoare artistică; veșmântăria este văruită, iar, din loc în loc, este pictată câte o icoană. Icoanele de pe catapeteasmă și cele praznicale sunt pictate în ulei, cu trăsături bizantine. Catapeteasma este sculptată și se sprijină pe opt coloane stilizate cu flori și struguri, având, ca și strana Maicii Domnului, o deosebită valoare artistică.

În anul 1840, când se presupune că superior era Iosaf Baban, „clopotnița a fost zidită în corpul bisericii de doi ciobani bătrâni din satul Onțeni, care s-au călugărit aice cu numele de Grigorie și Aftanasie, și s-a acoperit cu șindrilă.” „În anul 1851, obștea de la Cozancea era formată din 20 de viețuitori, conduși de ieromonahul Mardare (nacealnic), șase ieromonahi și șapte frați ispitelnici.” În anul 1855, când superior era Veniamin Hurghiș, biserica a fost zugrăvită [pictată] cu „400 de lei vechi la interior, iar, la anul 1858, s-a zugrăvit biserica pe din afară cu patimile lui Hristos și vămile văzduhului.” În anul 1873, au fost executate lucrări de întreținere în interior și exterior. În același an, la „15 martie, este numit ieromonahul Veniamin Pâslariu în postul de nacealnic (superior) la Schitul Cozancea. În timpul său, biserica a fost podită cu scândură de stejar și au fost construite o sobă, un arhondaric compus din două camere, un iatac și un paravan. El a avut nenumărate neînțelegeri cu ceilalți monahi, unii dintre ei părăsind schitul, astfel încât, până în anul 1881, au rămas doar zece. Veniamin Pâslariu a fost dat în judecată bisericească pentru nesupunere și tulburarea ordinii. În cei 12 ani, cât a condus schitul, nu a oficiat niciodată Sfânta Liturghie, mărginindu-se numai la afaceri cu totul lumești, schitul ajungând într-o stare deplorabilă. Ca urmare a acestor neajunsuri, a fost schimbat din funcție și i s-a cerut să părăsească tagma monahică”. În „luna august 1895, a venit ca superior ieromonahul Veniamin Piticaru, care a primit de la fostul superior 517,80 lei. Cu acești bani și cu ce s-a mai strâns cu o condică de milă de pe la miluitori, s-a acoperit biserica cu tablă albă, s-a construit o poartă și o magazie, ambele învelite cu tablă, și s-a mai adăugat înaintea bisericii un pridvor din cărămidă acoperit cu tablă.” În anul 1897, Mitropolia Moldovei și Sucevei a comunicat protoiereului de Botoșani: „În postul de superior al Schitului Cozancea, devenit vacant de la una a lunii septembrie curent prin retragerea preacuviosului protosinghel Veniamin Piticaru, facem cunoscut Cuvioșeniei Tale că noi, cu cartea nr. 1.722, am aprobat și numit în arătatul post pe cuviosul ieromonah Varlaam Vântu din acel schit, deocamdată în mod provizor, cu începere de la aceeași dată; îți scriem ca imediat să pășești la schit spre a proceda, pe de o parte, la instalarea cuviosului ieromonah, conform uzului bisericesc, iar, pe de alta, vei încredința cu inventar în regulă toată averea schitului. Am pus în vedere și fostului superior spre a lua parte la predarea dotei schitului.” În același an, protosinghelul Veniamin Piticaru a fost trecut superior la Mănăstirea Râșca. Cât a păstorit schitul, l-a înzestrat cu multe oi și vite, a înnoit biserica înăuntru și la exterior, i-a făcut veșminte, cărți și reparații. A mers la Sfântul Munte Athos spre a se închina și, la întoarcere, a adus o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, numită Portărița, aflată astăzi la Rădășeni, județul Suceava. Ființând pe moșie boierească, biserica și călugării se întrețineau cu mila de la boieri, de la comună și de la sătenii vecini din jur, care veneau aici pentru a se închina la sfânta icoană, precum și cu roadele pământului deținut de schit.

Prin Ordinul nr. 2.521/12.12.1898 al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Schitul Cozancea a fost reparat la interior și exterior, s-a înălțat piciorul sfintei mese și s-a înlocuit lespedea din lemn de pe sfânta masă cu alta din piatră. S-a construit veșmântăria, lipită de peretele vestic al bisericii, și s-au acoperit cu tablă aceasta, clopotnița și restul bisericii. La „8 august 1899, se săvârșește sfințirea Schitului Cozancea după această reparație și reîncep sfintele servicii divine, iar, la „1 septembrie 1899, protosinghelul Varlaam Vântu primește numirea definitivă pe post.”

La 29 decembrie 1900, superiorul schitului îl informează pe protoiereul de Botoșani: „Schitul Cozancea are 30 de fălci de pământ, dăruite din trupul moșiei Ionășenilor de domnul proprietar Costache Gavrilaș. Devenind proprietar al moșiei Ionășeni, evreul Israel Daniel Cohn, bancher din Iași, a vroit a lua acest pământ, care, făcându-se proces și judecându-se, astăzi este stăpânit după hotărnicia Tribunalului Iași nr. 45/4 maiu [1883], învestită cu formula executorie nr. 53/18 maiu 1883. În anul 1895, soborul schitului, cerând hotărnicirea pământului, numitul proprietar s-a împotrivit din nou, dând judecatei spre a lua pământul schitului, urmând judecata și în prezent la Tribunalul Botoșani.”

În anul 1903, Protoieria Botoșani a solicitat superiorului Schitului Cozancea să comunice din ce zonă se întreține schitul, ce pământ posedă și unde se află acesta. Ieroschimonahul Varlaam Vântu a răspuns: „Schitul nu posedă fonduri, ci se ține cu banii pe care-i dau poporănii ce vin la monăstire ca la un liman de mântuire, și, la sfârșitul fiecărei luni, se împart la fiecare; mai avem o mică grădină de legume, din care ne hrănim, iar pe restul de pământ semănăm porumb pentru hrana noastră și a animalelor pe care le deținem. Poziția locului este între niște văi adânci și păduri de pe moșia Ionășeni, proprietatea domnului Israel Daniel Cohn din Iași, [unde] posedăm 30 de fălci de pământ. Pământul nu este limpede, ci are spini și tufari, cu pădure pe marginile hotarului, fiind cam la trei prăjini de lată. Pământul a fost stăpânit de părinții schitului de la fondarea lui de către Vasile Balș, proprietariu[l] moșiei Ionășeni. Moșia, rămânând din urmaș în urmaș până ce s-a vândut boierului Dumitru Gavrilaș, apoi împărțindu-se între cei doi fii ai săi, în două, au venit Costache, proprietar pe partea din jos, unde este situat schitul. El, îndatorând moșia la numitul bancher și nemaiavând cu ce plăti, și fiindcă tatăl său era înmormântat la schitu, ca să nu-i rămână oasele în părăsire, au dat actu de vecinică stăpânire părinților schitului și acum ne aflăm dați în judecată spre a ne lua pământul.”

La 7 martie 1903, superiorul schitului Cozancea a comunicat Mitropoliei Iași numele viețuitorilor din schit: „ieroschimonahul Varlaam Vântu – superior, ieromonahul Iosif I. Ivlarie, ieromonahul Calinic Șușu, schimonahul Daniil Straton – cântăreț, monahul Calistrat Atănăsoaei – cântăreț, monahul Aftim Cazacu – cântăreț, monahul Ionichie Filipescu, monahul Gherasim Vieru și fratele Ignat Rusu. Sunt 12 chilii, o casă cu două odăi și o bucătărie servind de arhondărie.”

În anul „1904, acoperișul schitului a fost înălțat și schimbat cu țiglă, iar cimitirul de lângă biserică a fost mutat la 150 de metri spre răsărit, fiind împrejumuit cu scânduri.” În anul „1906, schitul avea 12 viețuitori – cinci ieromonahi, doi ierodiaconi și cinci monahi, întreținuți din ofrandele aduse de închinători la acest sfânt lăcaș.” În anul 1909, superiorul Varlaam Vântu a donat Bisericii cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena din Ionășeni două icoane, trei clopote din fabrica lui Alexandru Spisca, fabricant Nicolae Ionescu, în valoare de 2.224 de lei, și 1.520 de lei numerar, ajutând, astfel, la definitivarea construcției bisericii, donații ce au dus la schimbarea sa din funcție, fiind obligat să demisioneze. Într-o reclamație făcută de viețuitorii schitului împotriva superiorului Varlaam Vântu, se arată, la „19 septembrie 1909, că schitul posedă 30 de fălci de pământ, dintre care 16 fălci sunt pământ arabil cultivat de viețuitori, o falce este ocupată de cele trei iazuri, două fălci sunt plantate cu vie, iar vinul este folosit în schit, 60 de prăjini reprezintă curtea bisericii, două fălci sunt cu fânaț, patru fălci sunt cu pășune pe care ar putea paște 20 de vite, iar patru fălci și 40 de prăjini reprezintă pădurea.” La „1 ianuarie 1911, este numit superior ieromonahul Vasian Bucovineanul de la Mănăstirea Cetățuia, județul Iași, care, la 2 ianuarie [1911], este hirotonit preot.”

„La 17 ianuarie 1911, ieromonahul Varlaam Vântu predă inventarul schitului, compus din cele 13 case existente în anul 1903, o casă nouă cu două odăi, acoperită cu țiglă, construită de Ion Parasca din Zlătunoaia, o casă acoperită cu șindrilă, făcută de ieromonahul Gherasim Toma, ajutat de superior, pridvorul mic de la intrare[a] în biserică, construit în anul 1910 și acoperit cu tablă, un atelier de stolărie [tâmplărie], înființat de ieromonahul Varlam Vântu, dotat cu toate accesoriile, un beci mare, cimentuit, boltit și acoperit cu țiglă, un teasc dublu cu șuruburi de fier pentru vin, o fântână cu colac de piatră, cumpănă și centură, situată în pădure, în drumul Suliței, o vânturătoare pentru cereale, o candelă de metal nichelată și 30 de cărți groase, legate, cu conținut religios.” Toate acestea au fost trecute la rubrica adaos, deci excedau inventarul din anul 1895. Arhiva mănăstirii era ordonată în opt dosare, acoperind perioada 1899-1910.

„La 18 ianuarie 1911, ieromonahul părăsește mănăstirea, fără a anunța pe nimeni, pentru a merge la Sfântul Munte Athos, de unde venise înainte de a fi numit superior la schit. La 21 ianuarie 1911, Mitropolia Iași cere protoiereului de Botoșani ca Varlaam Vântu să depună cu chitanță 1.520 de lei pe numele schitului, întrucât suma era a schitului și el nu putea dispune de ea.”

Întrebat de ce nu a lăsat banii în casa bisericii, ieromonahul a răspuns: „Las mănăstirii tot inventarul de la rubrica adaos și cei 6.000 de lei depuși la casa de economii cu chitanța aflată în casa de fier a onor Ministerului de Culte și Instrucție Publică Botoșani, având pentru aceasta mulțumirea mea sufletească.” Prin adresa nr. 4/04.02.1911, parohia Ionășeni confirma, prin preotul Nicolae Costinescu, primirea banilor donați de Varlaam Vântu: „În calitate de casier, am primit și încredințat 1.520 de lei președintelui comitetului, Vasile Isăcescu, mare proprietar, din care s-au plătit 1.200 de lei lui Isac Pascalu pentru tablă și ferărie și 300 de lei s-au dat ca arvonă lui Dumitru Sârbu, maistru cărămidar, spre a face restul de cărămidă ce mai trebuie.”

În vara anului 1911, după plecarea ieromonahului Varlaam Vântu, Schitul Cozancea a cheltuit 2.372 de lei, astfel: „700 de lei pentru acoperișul arhondaricului și terminarea bucătăriei, 600 de lei maistrului pictor, 100 de lei arvuna pictorilor care execută pictura după deviz, cu 457 de lei se cumpără doi cai, cu 155 de lei o șarabană, cu 140 de lei o sanie pentru cai, cu 110 lei hamuri pentru cai și cu 10 lei o sanie pentru boi.” Biserica schitului a fost repictată în anul 1911 de către pictorii „Nicolae Kraft și Ioan C. Ionescu din Iași”. „Au fost mărite ferestrele bisericii, fiind făcute altele din fier, a fost întărită bolta bisericii cu șină din fier, s-a spălat catapeteasma, icoanele s-au dat cu lac, sculptura s-a poleit cu foiță de aur, ușile diaconești s-au pictat din nou, s-a construit o sobă de teracotă în interior, s-a podit cu scândură de stejar, s-au refăcut toate stranele, atât cea arhierească cât și cea egumenească, s-au făcut un amvon pentru citit evanghelia și un dulap pentru veșminte, s-au îmbrăcat în argint evanghelia și patru candele, plătite de Vasile Buhăiceanu, s-a vopsit tabla pe turnul bisericii, s-au construit o poartă nouă din lemn cu trei turnuri, acoperită cu tablă, și un gard cu ostrețe în jurul bisericii și s-a refăcut pictura la interior după lucrările de consolidare la bolta și geamurile bisericii.”

La „1 noiembrie 1914, protosinghelul Vasian Bucovineanul a fost transferat superior la Mănăstirea Slatina, iar la Schitul Cozancea „a venit ca superior Clement Buhăceanu, care a slujit la acest schit doar patru ani, întrucât, la 8 martie 1917, a încetat din viață, răpus de tifos exantematic. Tot în acel an, au decedat de tifos exantematic și ieromonahii Ioanichie Stanciu și Inochetie Baltă, precum și ierodiaconul Antim Cazacu, rămânând în mănăstire doar patru ieromonahi, doi ierodiaconi și trei monahi. La 1 aprilie 1917, a fost numit ca superior Glicherie Stelea, care a funcționat până în anul 1919, când moare din motive necunoscute. La 15 noiembrie 1919, vine ca superior ieromonahul Ghenadie Ailincăi, cu metania din Mănăstirea Secu, timp de șase luni”, după care a plecat suplinitor la parohia „Sfântul Ierarh Nicolae din Băbiceni, comuna Durnești, județul Botoșani, fiind înlocuit, la 25 octombrie 1920, de protosinghelul Vladimir Bodescu de la Mănăstirea Cetățuia.” Acesta din urmă a găsit gospodăria schitului cu multe lipsuri și, ca urmare, a intervenit cu o condică de milă, adunând bani pentru reparațiile necesare. „În timpul său, s-a demolat pridvorul de la intrarea în biserică și s-a zidit altul, spre apus, lângă biserică, făcând intrarea prin peretele clopotniței, și s-au refăcut trotuarele. A funcționat ca stareț până în anul „1926, când, la 1 septembrie, vine ieroschimonahul Vitalie Păucă, cu metania din Sfântul Munte.” În timpul păstoriei sale, a fost spălată pictura bisericii și s-a înnoit pe unde era nevoie. La „15 iulie 1931, Vitalie Păucă este schimbat din funcție cu ieroschimonahul Dosoftei Tincu, care, în anul 1934, este transferat ca stareț la Mănăstirea Horaița.”

În anul 1934, a fost numit stareț ieromonahul Vasian Cuvuliuc, care a funcționat până în anul 1947, revenind, după o întrerupere de zece ani, la conducerea schitului pentru încă doi ani (1957-1959). Despre el, părintele Paisie Olaru spunea: „Cu metania din schit, coleg și prieten cu mine, a stat binișor ca superior, cam până prin 1947, și multă școală am învățat de la el, și bune, dar, poate, și rele, căci țineam mult la el, fiindcă prin osteneala și cheltuiala lui s-au făcut multe îmbunătățiri în schit.”

Conform celor relatate de ieromonahul Vasian Cuvuliuc, în biserică se aflau icoane și obiecte cu inscripții realizate de evlavioși creștini din zonă, astfel: „Inscripția de pe Sfântul Chivot – Acest chivot s-a făcut de Ilinca Donici și s-a af[i]erosit [închinat] la Schitul Cozancea pentru iertarea păcatelor C., C., Gh., Ștefan, fiii d-sale și a tot neamul lor. 25 iunie 1845; o icoană cu 12 praznice și una cu Maica Domnului, făcută cu cheltuiala d-lui Gh.[eorghe] Anastasiu, ca și un policandru cu 16 lumânări în mijlocul bisericii, executat cu cheltuiala monahului Ionichie Filipescu, pe care este menționat anul 1896; o cruce mare pe Sfânta Masă, îmbrăcată în argint, cu cheltuiala ieromonahului Varlaam Vântu din anul 1899; una evanghelie îmbrăcată în argint, cu inscripția Constantin Balș, 1784; o altă evanghelie îmbrăcată în argint, suflată cu aur, lucrată cu cheltuiala robilor lui Dumnezeu Vasile Lazăr și Nicolae Corduneanu, prin stăruința ieromonahului Visarion Baciu; o altă evanghelie îmbrăcată în argint, cu inscripția Iosaf Baban, 1847; două icoane în catapeteasmă, făcute cu cheltuiala domnului Vasile Buhăiceanu în anul 1916; una icoană ce îl înfățișează pe Sfântul Nicolae, în catapeteasmă, îmbrăcată în argint, și una cadelniță de argint aurită, cu inscripțiile Ieromonahul Vasian Cuvuliuc, 1923 – cadelnița și Ieromonahul Vasian Cuvuliuc, 1925 – icoana; mai multe icoane praznicale, în număr de șase, pictate pe lemn [și] îmbrăcate în argint, trei plătite de Ioan Frunză, Vasile Lazăr și Constantin Corhan din Zlătunoaie, una plătită de Gheorghe Corduneanu din Ionășeni, toți din județul Botoșani, una plătită de Florea Mucenicu din satul Buhăeni, județul Iași, și a șasea de o persoană ce nu voiește a fi publică. În anul 1938, personalul schitului era format din cinci ieromonahi, doi ierodiaconi, cinci monahi și șase frați – în total, 18. Pe proprietatea schitului, erau trei iazuri cu pește – unul făcut cu cheltuiala ieromonahului Vasian Cuvuliuc, al doilea de Vitalie Păucă și al treilea de fratele Gheorghe Anastasiu, toți viețuitori ai schitului.”

În anul 1932, D. Simion din comuna Hlipiceni, județul Botoșani, a refăcut pictura de pe peretele exterior vestic al bisericii cu o scenă religioasă reprezentând chinurile la care sunt supuși necredincioșii în iad.

În anul 1947, a fost trecut superior al schitului ieroschimonahul Paisie Olaru, care povestea: „Prin niște întortocheli și socoteli, mi-a căzut soarta să gust și eu din păhăruțul pe care l-am umplut altora, așa că, vrând-nevrând, am primit toată grija răspunderii unei instituții, nemaiputând înșira pe hârtie ceea ce am întâmpinat; însă am fost înlocuit sub motiv că nu corespund canoanelor, așa că, după șase luni, cu ajutorul lui Dumnezeu, am scăpat cu obrazul curat.” Paisie Olaru a fost un mare duhovnic, populația din zonă zicându-i „pustnicul”. La 400 de metri nord-vest de Schitul Cozancea, pe locul unde s-a găsit o cruce din lemn, el a construit paraclisul Sfântul Mucenic Mina, iar, lângă acesta, o casă în care locuia împreună cu un ucenic. În anii 1937-1938, simțindu-se bolnav, a făcut o solicitare către starețul schitului, prin care a cerut ca, prin bagoslovenie, să dea cu testament casa cu tot mobilul și imobilul, paraclisul și livada ucenicului său „Vasile Pușnei, care să îngrijească de mine până la ultima suflare”, fără nicio „pretenție din partea familiei sau a altei persoane”. „Născut la 20 iunie 1897, în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, a fost ultimul dintre cei cinci copii ai lui Ioan și ai Ecaterinei Olaru, primind la botez numele de Petru. A intrat în viața de călugăr la Schitul Cozancea în anul 1921, în anul 1922 a fost tuns în monahism, primind numele de Paisie, în anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar, la 4 aprilie 1947, a fost hirotonit preot și numit egumen și duhovnic de către episcopul Valerie Moglan, pentru spovedirea călugărilor și credincioșilor care frecventau schitul.” Le cerea tuturor să părăsească păcatele făcute, dorindu-le un „colțișor de rai”. Dormea foarte puțin, avea darul lacrimilor și îi plăcea să se retragă noaptea într-o poieniță din apropierea schitului, unde construise un paraclis „pentru rugăciune și liniște.

În anul 1926, la schit a venit ca ucenic, pentru trei ani, „Constantin Ilie, născut la 10 aprilie 1912, în comuna Sulița, județul Botoșani, fiind al cincilea copil din cei zece ai lui Alexandru și ai Anei Ilie, cel ce va fi marele duhovnic Ilie Cleopa. Între părinții Paisie Olaru și Ilie Cleopa, avea să rămână o relație duhovnicească și o prietenie deosebită până la sfârșitul vieții.” O perioadă mai îndelungată, amândoi au viețuit la Mănăstirea Sihăstria, județul Neamț.

După plecarea părintelui Paisie Olaru, ca „superior al Schitului Cozancea a venit consăteanul său, protosinghelul Ionichie Robu”, care nu a funcționat prea mult, căci, la „1 septembrie 1949, a venit prin transfer ca superior al schitului arhimandritul Iosaf Molcoci, fost stareț al Mănăstirii Durău, care, la 19 septembrie, a fost reținut de Securitate, conducerea schitului fiind încredințată protosinghelului Ionichie Robu și consiliului ecumenic. În noaptea de 15/16 august 1949, după hramul schitului, au fost arestați ieromonahii Vasian Cuvuliuc și Nicanor Racu, precum și protosinghelul Mina Ungureanu, învinuiți de uneltiri contra noii ordini socialiste.

La 27 februarie 1951, s-a primit o comunicare de la Mitropolia Iași, prin care protosinghelul Vlasie Humuniuc, îngrijitorul Schitului Zosin, a fost transferat ca superior al Schitului Cozancea. Prin același ordin, s-a hotărât ca toți viețuitorii schitului să treacă la viața de obște. Vlasie Humuniuc a funcționat ca superior aici doar un an, fiind urmat, la 1 februarie 1952, de protosinghelul Elisei Florea, tot pentru un an, după care, în anul 1953, schitul a devenit mănăstire de maici, condusă de monahia Tatiana Dumitraș până în anul 1957, când a redevenit schit de călugări. Toți cei 14 monahi ai Schitului Cozancea, în mare parte bătrâni, au fost trecuți la Mănăstirea Cetățuia, județul Iași.”

În anul 1953, au sosit la Schitul Cozancea 70 de măicuțe de la Castelul Miclăușeni, raionul Târgu Frumos, regiunea Iași, devenit mănăstire la dorința Ecaterinei Cantacuzino, care a donat, la „21 aprilie 1947, Episcopiei Romanului castelul, parcul de 30 de hectare de pădure care-l înconjura, biserica și toate dependințele, cu scopul de a fi amenajată acolo o mănăstire de maici”. Odată cu desființarea acesteia, în ședința Sfântului Sinod din 8 iunie 1953, când s-a hotărât și transformarea Schitului (de călugări) Cozancea, raionul Trușești, regiunea Suceava, în mănăstire de maici, Ecaterina Cantacuzino, călugărită sub numele de maica Macrina, s-a mutat la Mănăstirea Cozancea. Aici, și-a găsit sfârșitul ultima proprietară a Castelului Miclăușeni, în anul 1953, la vârsta de 80 de ani. „Pe piatra sa funerară din cimitirul familiei de lângă peretele nordic al bisericii de la Miclăușeni, se află următoarea inscripție: Aici odihnește monahia Macrina – Ecaterina Șerban Cantacuzino, născută Sturza (n. 1873, la Miclăușeni, județul Iași – d. 1953, la Cozancea, județul Botoșani), fondatoarea Mănăstirii Miclăușeni. Veșnica ei pomenire! Mănăstirea Miclăușeni a fost reînființată în anul 1994.”

„Din cauza spațiului insuficient, maicile [de] la Cozancea locuiau câte patru într-o chilie, iar apa potabilă trebuia adusă de la fântâna din drumul Suliței, [de] la aproximativ 500 de metri. Ca urmare, în toamna anului 1957 măicuțele sunt transferate de la Mănăstirea Cozancea la Mănăstirea Sucevița, unde era stareță Alexandrina Colibaba.”

La Cozancea, a fost reînființat schitul de călugări, stareț fiind numit, la „1 august 1957, ieromonahul Vasian Cuvuliuc. În anul 1959, Schitul Cozancea a fost transformat în metoc al Mănăstirii Vorona, îngrijitor, în locul ieromonahului Vasian Cuvuliuc, fiind numit, la 1 ianuarie 1959, protosinghelul Ioanichie Robu.” În același an, schitul a trecut la comuna Sulița, unde se află și în prezent, până atunci aparținând de satul Ionășeni, respectiv de comunele care-l înglobau. Prin Decretul nr. 410/1959, numeroase mănăstiri au fost închise; Schitul Cozancea, probabil uitat, a fost închis în anul 1960. Atunci au fost demolate chiliile, mai puțin cea în care a locuit paznicul Costache Dănilă din Ionășeni, care a asigurat paza schitului până în anul 1974, când s-a pensionat. Patrimoniul bisericii a fost preluat de preotul Nicolae Bârzu din Sulița, care s-a ocupat și de distribuirea materialelor rezultate din demolările chiliilor. În anul 1961, o parte dintre aceste materiale au fost folosite pentru reparația căminului cultural din Ionășeni, iar restul au fost direcționate către școala generală și grădinița de copii din Drislea, precum și către baia comnală din Trușești. Toate aceste clădiri se aflau atunci în construcție.

În anul 1980, Schitul Cozancea a fost redeschis la stăruințele părintelui Elisei Florea de la parohia Costiugeni, care a fost starețul acestuia până în anul 1986. În anul 1981, starețul Elisei Florea și părintele Ioanichie Robu au început construcția unei case cu opt chilii pentru călugări, la care „a contribuit cu suma de 1.000 de lei și părintele Paisie Olaru, aflat la Mănăstirea Sihla. Fiind în vârstă, Elisei Florea a încredințat conducerea schitului protosinghelului Iosif Grigore de la Mănăstirea Putna.

În anul 1990, Schitul Cozancea a fost redeschis oficial cu rangul de mănăstire, protosinghelul Iosif Grigore având sub conducerea sa și mănăstirile Balș, Coșula, Șoldana și Zosin. În anul 1994, pictura bisericii a fost reînnoită, dar fără valoare artistică. În anul 1999, superior la Mănăstirea Cozancea era ieromonahul Vasian Melencu, cu metania din Mănăstirea Petru Vodă, obștea mănăstirii fiind formată din doi ieromonahi, un diacon și un frate. În anul 2005, la propunerea părintelui Vasian Melencu, clădirea în care locuiau călugării a suferit modificări, fiind extinsă cu o mansardă și acoperită din nou cu tablă. Tot în timpul păstoriei sale, a fost înființat un sector zootehnic, cu construcțiile aferente, și a fost construită rețeaua de alimentare cu energie electrică a mănăstirii.” El a rămas aici până în anul 2009, când a fost transferat la Mănăstirea Guranda, în locul său fiind numit protosinghelul Cleopa Străchinariu, care funcționează și în prezent. Încă de la numire, s-a preocupat de reparațiile bisericii, a înălțat acoperișul și l-a acoperit cu tablă de aramă, a construit o bucătărie cu beci la subsol, în locul vechiului paraclis a construit altul nou, cu hramul Sfântul Paisie cel Mare, sfințit în vara anului 2013, precum și o mică chilie. În curtea bisericii, a clădit un altar de vară frumos și impunător, în partea de nord vest a bisericii a construit un foișor de vară, iar, în locul casei în care a locuit paznicul până în anul 1974, a ridicat un pangar; a decolmatat două iazuri vechi și a săpat unul nou în apropiere de poarta mănăstirii, a înființat o grădină de legume cu solar, a plantat o livadă de pomi fructiferi, precum și trandafiri, busuioc și lavandă. În afara lui, la Mănăstirea Cozancea mai viețuiesc astăzi doi monahi – Nicodim Străchinariu și Paisie Huțanu – și doi frați – Eugen Popovici și Vasile Ivanov. După fiecare slujbă, credincioșii participanți sunt invitați să servească aici masa de prânz.

Pe lângă alte odoare, biserica mănăstirii mai deține 74 de cărți bisericești, precum mineie pe 12 luni, octoih, triod, penticostar, tipicon, ceaslov sau psaltire, majoritatea tipărite la Mănăstirea Neamț, cea mai veche fiind un molitvelnic din anul 1756, precum și un acoperământ al vaselor rituale din anul 1837. Cărțile sunt scrise cu caractere chirilice, la multe dintre ele lipsind prima pagină, probabil cu inscripții.

În pronaos, se află piatra funerară a marelui spătar Dumitru Gavrilaș, fost stăpânitor al Ionășenilor, pe care scrie: Sub această piatră, se află oasele adormitului robului lui Dumnezeu, marele spătar Dumitru Gavrilaș, ce a viețuit pe acest pământ 63 de ani și s-a săvârșit în anul 1861, mai, 28 de zile. În partea de răsărit a bisericii, se găsesc trei pietre tombale cu inscripții aproape șterse. Pe una dintre ele, fragmentată în câteva bucăți, se poate descifra: Sub această piatră, odihnești robul lui Dumnezău, pităreasa Nekulau, în vârstă de 52 de ani, săvârșit din viață la 20 săptembrie 1867 [?]. Roagă pi trecători să zică: „Dumnezău să-l miluiască!”

Mănăstirea Cozancea este un loc binecuvântat de Dumnezeu spre a fi alinare la tot omul atras de simplitatea, puritatea și smerenia ei, ca și de numărul mic de viețuitori. Pădurea din jur revarsă pace, liniște și bucurie, răsplătind pelerinii cu generozitate și îndemnându-i la meditație și rugăciune.