Mihai Eminescu. Acuzații nedeprepte aduse botoșănenilor pentru tratamentul cu mercur, în 1887

Datorită muncii de ,,salahor” de la ziarul conservator, Timpul, a unei vieți dezordonate, cu nerespectarea orelor de odihnă și de somn, cu o alimentație fără respectarea orelor de masă, cu excese de tutun și cafea și instalării unei oboseli fizice și psihice, Mihai Eminescu se îmbolnăvește pe 28 iunie 1883, lucru anunțat încă din anul 1882, începe calvarul poetului. Începe o perioadă de șase ani de boală, cu vindecări și căderi, cu internări de zece ori în spitale și sanatorii, cu tratamente greșite, cu produse pe bază de mercur (otravă), pentru o boală pe care nu a avut-o – luesul  și paralizie generală progresivă – ceea ce a făcut să-i dăuneze grav Poetului, să-i agraveze starea sănătății și, în final, la decesul Poetului.
 După moartea lui Eminescu, mulți cercetători și biografi ai Poetului (eminescologi), au învinovățit pe botoșăneni și pe medicul Francisk Isak, de tratarea bolnavului cu produse pe bază de mercur (frecții), urmărind o metodă proprie de vindecare și că botoșănenii nu l-au ajutat material, atunci cât a locuit la Botoșani, în perioada 1887-1888.

     În cele ce urmează vreau să demontez aceste afirmații și acuze, aduse botoșănenilor, în loc ca ei să vadă că acest tratament greșit s-a aplicat mai întâi la sanatoriul doctorului Al. Șuțu și apoi la Iași, în 1884, când Poetul și-a fractura piciorul, fiind internat la Spitalul Sf. Spiridon, unde i s-a aplicat și tratamentul antiluetic cu mercur. Faptul că Eminescu avea niște ulcerații la picioare, din cauza vieții sale dezordonate, care se vindecau cu băile ce le făcea uneori (Constanța, Liman-Odesa, Repedea-Iași și Hale Bad), i-au făcut pe o serie de medici, slab pregătiți profesional, să afirme că acestea erau de natură luetică și trebuiau tratate cu produse pe bază de mercur (pentru sifilis), deși în Europa acest tratament nu se mai aplica de pe la 1850.

       Doctorul botoșănean Francisk Isak, nu a făcut altceva decât să continue tratamentul cu mercur – frecții cu 7 grame, urmat de o dezintoxicare la băi – vrând să demonstreze că metoda lui va da rezultate. În această perioadă el ținea legătura cu Maiorescu, cu medicii de la Iași și de la Viena, dar neluând în seamă observațiile lor.

      În scrisoarea din 23 iunie 1887, către Cornelia Emilian din Iași, Harieta o informează despre tratamentul aplicat de medicul Isz=ak :,,De cum v-am scris c-au ținut șase medici consiliu de s-ar putea aplica șepte grame de mercur; ei s-au retras. Isac a zis că dă garanție de sănătatea lui Eminescu. A doua di s-au publicat în ,,Curierul din Botoșani” că veteranul doctor Isac a luat în cură pe Eminescu”. Medicii botoșăneni s-au retras din cauză că medicul Isak voia să aplice tratamentul său cu mercur, iar ceilalți medici nu erau de acord cu acest tratament.

     Harieta, sora Poetului, l-a iubit și l-a îngrijit cu devotament pe fratele ei Mihai, după venirea acestuia de la ospiciul de la Mănăstirea Neamț, timp de un an de zile (10 aprilie 1887- 14 aprilie 1888) și s-a interesat permanent de soarta lui și după ce acesta a plecat la București, în perioada 1888-1889. Ea executa cu precizie indicațiile medicului ,,fără de arginți”, cum era numit Isak, având o mare încredere în acest medic, neștiind că tratamentul aplicat nu-i face bine poetului.

      Această perioadă de un an de zile petrecută de Eminescu la Botoșani și tratamentul antisifilitic aplicat de Isak, i-au făcut, mai ales pe medicii și eminescologii bucureșteni, să acuze pe cei din Botoșani că l-au tratat pe Poet, cu produse periculoase.

     Aceștia nu țin cont de afirmațiile doctorului Popasu, vărul lui Maiorescu, care scria de la Viena :,,În tot cazul, cred că mai întâi de toate va fi de lipsă o cură anti- syphilitică”, ceea ce dovedește că la Al. Șuțu, el era tratat pentru sifilis, deci cu produse pe bază de mercur.

     Doctorul D. Boghean, absolvent al Facultăţii de Medicină ,,Regele Friedrich Wilhelm” din Berlin, cu doctorat în neurologie, l-a vizitat pe Eminescu la Sanatoriul Ober Dobling şi îi scrie, pe 1 februarie 1884, lui Petre Th. Missir, o scrisoare în care precizează: ,,Agresiv nu fusese niciodată. Diagnoza nu era bine stabilită, se credea că ar fi fost ,,Progressive Paaralehse des Irren”, afecţiune progresivă specifică nebunilor şi se aştepta o schimbare, numai pentru a se pute confirma această diagnoză ori modifica. Mă exprimasem îndată la doi sau trei junimişti, junimişti încă, pe cât ştiu eu că de se confirmă sus-zisa diagnoză casul era pronostic tare dubios, deşi sonaţiunea tare rară era de tot esclusă. 

      Azi însă Eminescu e de câteva septămâni complet restabilit. Vin chiar acum de la Dobling, unde m-am întreţinut cu dânsul o jumătate de oră fără a fi putut descoperi în vorba lui nici o urmă cât de palidă de demenţă. Boala lui era o pseudopsychosă syphilitică care a trecut cu iodul care l-a luat. Nu-i melancolic, dar psyhic deprimat. Grija lui este sărăcia…Că stă între alienaţi ştie pozitiv. Şi aceasta contribuie a-l deprima. Se ţine isolat şi-mi declară motivul. Nu apare în salon, unde vin câţiva ,,alienaţi” pe care nu-i cunoaşte, nici are ce vorbi cu ei, nici poate lua parte la conversaţiile lor”.

      Această scrisoare demonstrează că Eminescu n-a avut paralizie generală progresivă cauzată de lues, cum puseseră diagnosticul medicii din Bucureşti şi faptul că poetul nu a mai luat nici un medicament, în cele trei luni cât a fost internat la Viena, a făcut ca el să-şi revină complet, organismul său eliminând o parte din otrăvurile cu care a fost tratat la Sanatoriul doctorului Şuţu (mercur, morfină, iod etc). 

      Mai târziu și Al Șuțu, afirma și el, că Eminescu nu a fost bolnav de sifilis, deși la prima internare, din 28 iunie 1883, dar mai ales la ultima internare, a fost tratat cu doze maxime cu mercur, de 4 mg, ceea ce a dus la otrăvirea organelor vitale: creierul inima, ficatul și rinichii. 

       O mărturie olografă a medicului Al. Şuţu, după decesul lui Eminescu, vine să stabilească adevărul în privința bolii poetului: ,,S-a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei maladii sifilitice ce l-ar fi izbit acum 10-12 ani. Eroare. Eminescu n-a fost sifilitic, ideea aceasta s-a născut din doctrina eronată ce profesa şcoala germană, că paralizia generală este totdeauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de înşelată ca aceea care susţine că toate sclerozele cerebro- spinale sunt de origine sifilitică.
     Alţii au zis că el se alcooliza. Şi această idee este ca şi cea dintâi o supoziţiune cu totul gratuită”. 

     Prin această afirmație Șuțu se acuză că l-a tratat pe Eminescu pentru sifilis, aplicându-i tratamente cu mercur, mai ales după ultima internare, lucru care a dus la agravarea stării de sănătate și moartea Poetului.

     A doua oară, Eminescu a fost tratat pentru sifilis, în iarna anului 1884, când și-a rupt piciorul și a fost internat la Spitalul Sf. Spiridon din Iași. În luna noiembrie 1886, Eminescu este trimis la sanatoriul de la Mănăstirea Neamț, la recomandarea medicilor Bogdan și Iuliano, cu aprobarea prefectului N. Gane, cu o trimitere în care cei doi pun un diagnostic fals: ,,suferă de o alienație mintală, produse probabil de gome sifilitice la creier și exacerbate prin alcoolism”. Prefectul N. Gane ar fi putut să fie mai binevoitor cu poetul bolnav și neajutorat și să-l interneze la Iași, unde putea fi vizitat și ajutat de prieteni. Dar, junimiștii știau că Eminescu era bolnav de lues, în urma ruperii piciorului și internării sale la Spitalul Sf. Spiridon, în iarna 1884- 1885, diagnostic fals, pus de medicii din acest spital.

      Maria Gavrilescu, soția medicului care l-a tratat pe Eminescu, scria: ,,Doctorandul îl examină și, în adevăr, constată că pe ambele gambe existau mai multe plăgi de Ectima, din care unele ulcerate, de natură sifilitică. De altfel, cicatrice de Ectema pe membrele inferioare, însoțite și de alte slabe manifestațiuni sifilitice terțiare, fusese constatate și cu câteva luni în urmă, pe când el se găsea în spital pentru fractura piciorului și când a și fost supus unui tratament antisifilitic, tratament pe care a fost cu insistență sfătuit de a-l urma un timp mai îndelungat, sub cuvenita supraveghere și direcție medicală, explicându-i-se, atât lui, cât și prietenilor lui intimi, gravele consecințe ce poate avea un sifilis netratat… Vizitat și de bătrânul doctor Russ, i se institui cuvenitul tratamentul local și cauzal. El, însă, imediat ce se văzu că rănile i s-au cicatrizat, neglijă iarăși, urmarea tratamentului indicat și, pesimist cum era, se lăsă în voia soartei, cu toate sfaturile și insistențele bunilor săi prieteni” (Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu, nr.18, Ed. Saeculum I.O., 2009). De unde știau medicii că ectemele lui Eminescu erau de natură luetică? Cât de ușor se puneau o serie de diagnostice, în acel timp, fără investigații riguroase, făcute de medici specialiști în domeniu!

      Din informațiile date de Maria Gavrilescu, soția doctorului ce l-a îngrijit pe M. Eminescu, se observă că poetul a fost tratat pentru presupusul sifilis, cu medicamente pe bază de mercur și la Iași, în perioada 1884-1885, lucru necunoscut de eminescologi până în prezent. Acest tratament i-au închis rănile de la picioare, dar l-au afectat din punct de vedere fizic și psihic. Așa se explică revenirea simptomelor psihice și comportamentul neadecvat al poetului, în prejma femeilor, pe stradă, sau la teatru (Maria Gavrilescu- Amintiri despre Eminescu, 2014).
     Medicii ieșeni, în mod eronat, l-au diagnosticat pe Eminescu cu lues, deși nu erau specialiști în acest domeniu medical, și l-au tratat pentru o boală pe care n-o avea. În urma intoxicării cu produse pe bază de mercur, poetul a fost afectat de efectele secundare ale tratamentului, i s-au deschis rănile de la picioare și era nevoie de o dezintoxicare la băi. Așa se explică și plecarea lui Eminescu, în vara anului 1885, la băile de la Liman- Odesa, în urma recomandării doctorului Max. El mai făcuse o serie de băi la Repedea-Iași, cu rezultate reduse.

      Cele arătate mai sus, sunt suficiente elemente care demonstrează că Mihai Eminescu nu a fost tratat cu produse pe bază de mercur, pentru prima dată la Botoșani, al treilea oraș al țării pe acele timpuri, ci la București și Iași și numai lipsa unor cunoștințe medicale înaintate, au făcut ca el să fie tratat greșit, pentru o boală pe care nu a avut-o niciodată. Acest diagnostic greșit și tratamentele cu produse pe bază de mercur (de patru ori în șase ani), au înrăutățit continuu starea de sănătate a Poetului și, în cele din urmă, la decesul lui.

Nicolae Iosub