VIVE LA NATION !
A  MIHAIL  EMINESCOU
Poète national roumain

 Lucien BAZIN
(L`Aube intérieure, Paris, Alphonse Lemerre, Editeur,1905)

J`ai su l`histoire triste et courte de ta vie,
Ton  morbide dégoût né des vide plaisirs,
Tes aspirations, tes craintes , tes désirs…
J`ai su ta vision sans cesse poursuivie.

Et j`ai lu quelques uns des plus beaux de tes vers
Où  sous le fouet cruel de la suffrance humaine
Ton  être suppliait en ta langue roumaine
L`Amour , divin tyran qui dompte l`univers.

Mai j`ai surtout compris ton œvre romantique,
Lourde des ideals conçus et des beautés
Qu`engendra ta race, éprise de clartes,
Où se retrouve encor l`esprit de Rome antique.

 En songeant au Passé je me suis souvenu
Que le sang de Latins coule au creux de nos veines,
Faisant proches nos cœurs et les distances vaines…
Et je me suis senti fier de t`avoir connu.

 J`ai davantage aimé ton labeur salutaire.
Et, nous ne serions pas d`un même tronc les fils,
J`aures goûté pourtant les livres que tu fis :
Les Poètes, les grands, sont de toute la Terre.

Aussi, quiconque peut juger  à sa valeur
Les longs sanglots d`espoir poussés jusqu`au délire,
Doit pleurer aux accents sublimes de ta lyre,
Immensément vibrante aux doigts de la Douleur…

La Douleur est commune et son baiser nous tue…
Elle te l`a bien fait savoir, Eminescou,
Et, te jetant un jour les bras autur du cou,
Elle a serré si fort que ta lyre s`est  tue…

Ta pensée a sombré dans la nuit, jusqu`au seuil
Du merveilleux Eden de la lumière éternelle…
Mais ta t’ âche demeure ; et ton  âme avec elle
Protège les destins de ta Patrie en deuil.

Aux soirs mysrerieux où les oiseaux nocturnes
Lancent leur cri plaintif presque immatériel,
Où des larmes, au sein des choses et du ciel,
Tombent, goutte par goutte, d`invisibles urnes,

 Aux soirs pleines de tristesse, aux soirs que nous aimons,
Aux soirs de solitude émue où l`on discerne
L`œil de la lune morne auréolé d`un cerne
Fixer de son regard les plaines et les monts ;

Aux soirs remplis d`angoisse et gonflés de tendresse
Où passe un vent d`amour venu du fond des mers,
Tu planes , libéré de tes doutes amers,
Et berces ton pays ainsi qu`une maîtresse …

 Veille-le. Garde-lui sa sainte liberté…
Souffle-lui pour lutter le feu de ton génie,
Poète, enfent  chéri  de cette Roumanie,
Qui touches par ta gloire  à l`Immortalité.
                                                       

Un imn francez lui Eminescu

”    Cunosc povestea tristă și scurtă-a vieții tale
Și scârba ta născută din vanele plăceri,
Și lumea ta de visuri, dorințe și dureri…
Năluca urmărită de tine-n veci pe cale.

Și am citit o parte din opera-ți măiastră;
Sub biciul suferinței umane te zăresc
Trist, implorând în graiul tău dulce românesc
Pe amor, pe tiranul divin din lumea noastră.

Dar mai presus citit-am poemul tău romantic,
Bogat în idealuri și falnice avânturi
Ce-o să-ți rodească neamul, vrăjit de-acele cânturi,
În care se trezește al Romei geniu antic.

Și mi-am adus aminte atunci că-n voi renaște
Același sânge nobil al rasei vechi latine,
Și-n ciuda depărtării, m-apropie de tine,
Și m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaște!      

  De-atunci și munca-ți sfântă cu dragoste-o aleg.
Ci, de n-am fi vlăstare aceleiași tulpine,
Te-aș fi-nțeles eu totuși, citindu-te pe tine:
Poeții mari sunt domnii pământului întreg!

Așa toți cei ce-odată simțit-au cu putere
Delirul deznădejdii, cel plin de-amar și jale
Vor plânge la accentul sublim al lirei tale,
Imens răsunătoare când geme de durere…

Durerea e obștească: acid e-al ei sărut…
Tu însuți, Eminescu, o cunoșteai din fașe:
Înlănțuindu-ți gâtul cu brațele-ucigașe
Te-a strâns așa de tare, că lira ți-a tăcut…

S-a stins a ta gândire în noaptea blestemată,
Pân’ ce să treci în raiul etern scăldat în rază…
Dar opera-ți rămâne și duhul tău veghează
Asupra țării tale în doliu-nveșmântată.

În negrele amurguri, când ne-nfioară-un vaier
Ca dintr-o altă lume, al păsării nocturne,
Când strop cu strop, în taină, din nevăzute urne
Necunoscute lacrimi alunecă prin aer,

În tristele amurguri ce-mbracă-a noastre frunți
Cu negură de visuri, când singur îți arăți
Al lunii disc de aur vrăjind singurătăți,
Când raza ei coboară peste câmpii și munți,

În ceasurile-acele de teamă ne-nțeleasă,
Când mările respiră o dulce adiere,
Atunci plutești, poete, scăpat de-orice durere,
Și țara ta ți-o legeni cu drag, ca pe mireasă…

Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi
Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,
Copil al României, o, bard menit să steie
Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi!”