Paula ROMANESCU
BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

 

 

 

MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Luceafărul 

 

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâini,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade draga fată.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.
…
Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
– O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

– Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin’! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

– O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
…
Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

– Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin’, odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin’, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.

– O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.

– Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?

– Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe –
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.

– Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
…
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei, Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
– Da’ ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.

– Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.

– Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe –
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.

– Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie…
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;

Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zice-ncet: – Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Luceşte c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe…

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.

– Tu eşti copilă, asta e…
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
…
Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

– De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.

– Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dentâi –
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
…
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă

Şi umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri:

– O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă:
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe…

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:

– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

1883, aprilie

 

Hypérion

L’histoire dit qu’il était une fois

Une beauté sans pareil,

Vraie fleur de vie une fille de roi,

Merveille entre merveilles.

 

Trésor unique de ses parents,

Trésor d’un charme rare –

Image de Vierge parmi les saints

De lune entre étoiles.

 

Sous l’ombre épaisse de larges voûtes,

Tout doux, elle se rendait

Vers la fenêtre où chaque soir

Hypérion l’attendait.

 

Elle le voyait semer sur mers,

Une lumière argentée

Quand les navires berçaient l’amer

Mouvement des vagues sentiers.

 

Et tous les soirs elle le guettait,

Le désir en éveil,

Lui, sa quête il l’observait,

Lui rendant la pareille.

 

À la fenêtre, sur le tard

Elle sourirait ravie;

Le cœur plein d’un étrange espoir

D’une soif inassouvie.

 

Lui, astre errant et solitaire,

II avivait ses feux

En s’approchant du doux mystère

Dans l’ombre du château.

 

* **

 

Et pas à pas derrière elle

Il glisse sous son toit

Tissant de ses froides étincelles

Un étrange voile d’éclat

 

Et quand la belle enfant se couchait

Dans son lit de dentelles,

Il lui caressait les yeux et

Restait muet près d’elle

 

Tout en tissant – miroir de feu –

Des rayons de lumière

Sur tout son être, sur son beau

Visage, sur ses paupières.

 

Elle sourirait dans son sommeil

Lui, il tremblait, brûlant;

Jusqu’au petit jour, jusqu’au soleil,

Comment rester, comment?

 

Dans ses rêves elle parlait ravie

De ses désirs, de rien:

« Ô, prince charmant de mes nuits,

Pourquoi ne viens-tu? Viens!

 

Descends vers moi, astre doré

Sur un rayon pur, clair,

Viens dans ma maison et mets

Dans ma vie ta lumière! »

 

II l’écoutait tout en tremblant,

Ses feux c’était l’enfer,

De tout son ciel venant, tombant,

II se jetait en mer.

 

Et l’eau tressa de larges ronds

Autour du point choisi

Dans les vagues bleues, dans le tréfonds

Le soir où il naquit.

 

Passant le bord de la fenêtre

Comme sur le seuil de l’eau

II portait dans sa main un sceptre

Orné de verts roseaux.

 

II paraissait un jeune voïvode :

Sur ses épaules nues

Brillait l’or de ses cheveux blonds

D’une beauté jamais vue.

 

L’ombre de son visage si beau

Était blême, pâle comme cire,

Image de mort-vivant aux yeux

Qui brûlent et qui brillent.

 

– De ma céleste sphère je viens

Répondre à ton appel,

Mon père c’est le ciel entier

Et la mer vaste – ma mère.

 

Pour arriver dans ta maison

Te regarder de près

Je suis tombé du bleu des cieux

Et, des eaux j’en suis né.

 

Viens, mon trésor inouï

Et laisse ce petit monde laid,

Suis-moi, je suis l’astre de la nuit,

Sois ma douce mariée!

 

Dans mes châteaux de l’océan

Tu règneras en souveraine,

Tout le monde t’obéira, le temps

Ne comptera plus, ma reine! »

 

– « Que tu es beau, rêve de mon cœur,

Mon cher ange adoré,

Mais sur ta voie j’aurais si peur,

Je n’y marcherai jamais!

 

Je suis vivante; quand je te vois,

Quand ton regard m’enlace

Je sens périr la vie en moi,

Mon cœur devient de glace. »

 

* **

 

Passa un jour, puis encore trois ;

Hypérion de nouveau

Tissait sa lumière de soie

Du bleu des larges cieux.

 

Dans son sommeil elle dût toujours

Se rappeler de lui,

L’âme frémissante d’un fol amour

À jamais inouï :

 

– « Descends vers moi, astre doré,

Sur un rayon pur, clair,

Viens dans ma maison et mets

Dans ma vie ta lumière! »

 

Là-haut, il tourne et s’éteint

D’un infini chagrin

En bas la voix l’appelle, l’appelle,

Elle est son univers.

 

Le monde est pris là où il passe

D’une vive couronne de feu

Et du chaos, et des espaces

Renaît un prince si beau

 

Qu’on dirait voir des feux briller

Sur ses longs cheveux noirs

Où se baignait la vérité

Dans le soleil du soir.

 

D’un voile bleu, le blanc des bras

Fleurit – marbre sans âge,

Pensif, et triste, et grave il va

La crainte sur son visage.

 

Seulement ses yeux, deux grandes merveilles,

S’allument inassouvis

Sans cesse, sans peur et, sans pareil,

D’une douce maladie.

 

– « J’ai pour parents dans mon ciel

Le Soleil et la Nuit ;

Je suis revenu à ton appel

Regarde-moi, j’y suis!

 

Viens mon trésor inouï,

Et laisse ce petit monde laid,

Suis-moi, je suis l’Astre de la Nuit,

Sois ma douce mariée!

 

Dans tes cheveux d’or je mettrai

Des guirlandes d’étoiles,

Dans mes cieux landes, tu serais

Plus belle que leurs yeux pâles! »

 

– « Que tu es beau, rêve de mon cœur,

Cher démon, adoré,

Mais sur ta voie j’aurais si peur,

Je ne marcherai jamais!

 

Ton grand amour me fait si mal,

Tes grands yeux me dévorent,

Et je sens mon cœur se glacer

Quand ton regard m’implore »

.

– « Comment voudrais-tu que je vienne?

Comprends-moi, ma toute belle,

La mort, je ne la connais guère

Et toi, tu es mortelle! »

 

– « Les mots n’y sont pour rien, je l’ sais,

À quoi bon les redire?

Tu parles si bien, mon adoré,

Mais que veulent dire tes dires?

 

Mais si tu veux vraiment encore

Que je t’aime pour la vie

Reste ici-bas, accepte la mort

Puisque mortelle je suis! »

 

 

– « Tu me demandes pour un baiser

Que je laisse mes cieux

Et toute mon immortalité?!

J’accepte si tu le veux !

 

Oui, je renoncerai à ma foi,

Je naîtrai du pêché

Car mon si grand amour pour toi

C’est la seule loi que j’aie! »

 

Et il partit au Roi des cieux

Lui demander permis

De renoncer pour être heureux

À cette longue vie sans vie.

 

***

 

Pendant ce temps, un page léger

Et volage – Catalin,

Qui verse du blanc et du rosé

Dans les coupes jamais pleines

 

Toujours présent près de la reine,

La suivant pas à pas,

Bâtard qui lui tient la traîne,

Et qui toujours la voit,

 

Lui, dont les joues – pivoines d’amour

Rappellent le goût des pommes,

Commence à rechercher toujours

Les beaux yeux de la môme.

 

–« Comme elle est belle! Quel charme, ma foi,

A-t-elle cette demoiselle !

Et bien, mon brave, vas-y, prends-la ! »

Se dit-il, puis, plus près d’elle

 

Il l’embrassa sans crier gare

Sur la joue galamment:

– « Que me veux-tu, enfant bizarre,

Va-t-en, page insolent! »

 

– « Ce que je veux? Je voudrais tant

Te voir heureuse et gaie,

Ne plus rester les yeux hagards,

Je voudrais un baiser! »

 

– « Laisse-moi tranquille, donne-moi la paix!

Que veut dire ton manège?

Être heureuse par un baiser!

Astre des nuits me protège! »

 

– « Petite innocente, l’amour est là

Où tu ne veux pas le voir,

Laisse-moi te l’expliquer et, toi,

Tu comprendras l’histoire!

 

Comme le chasseur qui dans le bois

Met le piège aux oiseaux,

Quand je vais te tendre les bras

Tu m’embrasseras de nouveau!

 

Sous mon regard, tes beaux yeux clairs

Vont allumer leur feu

Et quand je t’embrasserai, ma belle,

Nos cœurs auront si chaud!

 

Quand mon visage te cherchera

Le tien sera mon miroir

Pour tout le temps qui viendra –

Voilà le vrai espoir.

 

Et pour mieux connaître encore

L’amour, par un baiser

Où il y aura toute la douceur

De l’âme, tu le comprendrais. »

 

Confuse, elle écoutait les mots

Du page, le cœur battant;

Et comme par hasard, en écho

Elle lui dit doucement :

 

– « II y a longtemps que je te vois,

Dès notre tendre enfance;

Bavard comme moi, léger comme moi

Tu pourrais être ma chance,

 

Mais l’astre de mes nuits charmées

M’appelle inassouvi,

Sous sa lumière, l’immensité

File sa mélancolie.

 

Et mes paupières perlées de larmes

Ombragent les yeux – rideaux

D’un doux chagrin et, sous le charme

Moi, je le cherche là-haut

 

Où il m’appelle de son amour

Brûlant qui me dévore

Toujours je l’aimerai, toujours

II glacera mon cœur.

 

Chaque nuit il vient du monde lointain

Et triste qui nous sépare –

Lumière étrange, étrange chagrin,

Beauté étrange et rare.

 

Voilà pourquoi mes jours paraissent

Arides comme l’ennui

Mais les nuits – trésor d’ivresse

Sont d’un charme inouï”.

 

– « Tous tes ennuis, ma petite enfant

Sont faux, viens avec moi!

Le monde est grand, l’ombre du temps

Effacera nos pas.

 

Tous les deux nous vivrons heureux

En oubliant le monde –

Parents,  rêve d’étoiles, ciel bleu,

Cette inutile ronde! »

 

***

 

Pendant ce temps Hypérion

Traversait les cieux

Espace des milliers d’années

Pour arriver chez Dieu.

 

Un long éclair tout son passage

Dans les cieux des étoiles,

Ses ailes ayant pour tout bagage

L’amour – feu vif, flamme, voile.

 

Et comme au premier jour des jours,

Faible, la lumière

Naissait de la nuit – contour

Du temps sans heures, sans ères.

 

II va plus loin du dernier seuil

Du vide, l’amour le brûle –

Bûcher, éclair, flamme, larme de l’oeil

Qui luit, qui brûle, qui roule.

 

Là où il va c’est le royaume

De la nuit inconnue,

Le temps s’efforce en vain de faire

Y naître le jamais vu.

 

II n’y a rien, une soif seulement

L’aspire et l’engloutit,

Gouffre sans fond où il descend

Vers un aveugle oubli…

 

–« Des chaînes de l’immortalité,

Père des cieux, libérez –

Moi, que voici, et à jamais

Soyez béni dans les sphères,

 

Demandez-moi n’importe quel prix

Mais changez-moi de sort,

Car Vous êtes source de toute vie

Qui mène jusqu’à la mort!

 

Enlevez-moi ce nimbe de feu,

Le froid de mes yeux purs,

Je donne toute mon éternité

Pour un instant d’amour.

 

Je suis venu de ce chaos

Où j’aimerais rentrer,

Et je suis né d’un grand repos,

J’ai soif de reposer ».

 

– « Hypérion, toi, fils des grands

Abîmes de ce monde,

Arrête tes prières et reste

Fier dans cette ronde

 

Où est ta place! Ce que tu veux

N’est qu’une immense folie!

Tu veux devenir entre les hommes

Un homme? Mais leur vie

 

Est trois fois rien! Leur seule chance

C’est de chercher l’étoile

Qui guide leurs pas; infime balance

Entre là-haut – là-bas.

 

Parfois laissent-ils au gré du vent

Leurs idéaux grandir.

Vagues après vagues la mort les prend,

Leurs traces n’ont pas d’avenir.

 

D’un hier passé, nouveau présent

S’éveille aujourd’hui

Et après chaque soleil couchant

Un autre refleurit,

 

Soleil qui peut renaître encore

Tout ignorant la mort.

L’homme fait de même: naît à l’aurore

De son temps, puis s’endort.

 

Mais toi, Hypérion, tu restes

Le même – unique soleil

Sans nul lever, sans nul coucher

Une éternelle merveille.

 

Tu veux mourir? Pourquoi? Pour qui?!

Retourne et, tu verras

Mieux les petites misères humaines,

Tout ce qui t’attend là-bas.

 

Veux-tu entendre cette voix

Qui fait par sa chanson

Mêler le bois à la montagne,

Les îles aux larges flots?

 

Tu veux prouver par tous tes actes

Que la raison existe?

Voilà, je te propose un pacte :

Prends toute cette terre triste,

 

Fais-en ton fief et ton royaume,

Prends les mers, leurs bateaux,

Mais être homme de la terre des hommes

Je ne l’admets pas. Non! Non! »

 

***

 

Rentré à sa place destinée

Dans la céleste voûte bleue,

Hypérion fit s’allumer

La gerbe de ses feux.

 

C’était le soir et bientôt

La nuit venait, souveraine,

La lune répandait sur l’eau

Ses blancs rayons sereins

 

En remplissant des étincelles

Les sentiers des forêts ;

Au pied de verts tilleuls en fleurs

Deux enfants embrassés!

 

« Ô, laisse-moi reposer la tête

À l’ombre de lumière

De ton regard, ma belle, ma fête,

Sur ton sein car j’espère

 

Que tu puisses illuminer

La nuit qui me dévore,

Mon ange bleu, femme adorée,

Mon éternelle aurore!

 

Reste près de moi, protège-moi

Contre les maux que j’ai,

Toi, mon premier amour, ma joie,

Mon rêve le tout dernier! »

 

Hypérion voyait, confus,

Ce couple délicat;

À peine lui touchait-il le cou,

Qu’elle lui tendait les bras.

 

Les fleurs de tilleul – pluie embaumée –

Tombaient sur leurs deux têtes

Aux cheveux longs, blonds et défaits.

Tout leur était joie, fête.

 

Ivre d’amour, levant les yeux,

Elle vit le Prince de la nuit

Et, murmurant tout doux son vœux,

Comme dans une prière, lui dit :

 

–«Descends vers nous, astre doré

Sur un rayon pur, clair!

Viens dans la forêt et mets

À ma chance ta lumière! »

 

Lui, il tremblait comme autrefois

Sur les cimes des forêts,

Sur les déserts de solitude

Des vagues mouvementées

 

Mais il ne tombe plus comme hier

De son haut ciel neutre;

« Que t’importe, petit être de terre

Si c’est moi ou un autre?

 

Vivez dans votre cercle étroit

La part de votre chance,

Moi, dans mes cieux je reste froid –

Immortelle existence! »

1883, avril