Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    MIHAI EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps ! Version française de Paula ROMANESCU (15)

    Paula ROMANESCU
    BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

     

     

     

    MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

    Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
    Editor: Ion ISTRATE

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Luceafărul 

     

    A fost odată ca-n poveşti,
    A fost ca niciodată.
    Din rude mari împărăteşti,
    O prea frumoasă fată.

    Şi era una la părinţi
    Şi mândră-n toate cele,
    Cum e Fecioara între sfinţi
    Şi luna între stele.

    Din umbra falnicelor bolţi
    Ea pasul şi-l îndreaptă
    Lângă fereastră, unde-n colţ
    Luceafărul aşteaptă.

    Privea în zare cum pe mări
    Răsare şi străluce,
    Pe mişcătoarele cărări
    Corăbii negre duce.

    Îl vede azi, îl vede mâini,
    Astfel dorinţa-i gata;
    El iar, privind de săptămâni,
    Îi cade draga fată.

    Cum ea pe coate-şi răzima
    Visând ale ei tâmple,
    De dorul lui şi inima
    Şi sufletu-i se împle.

    Şi cât de viu s-aprinde el
    În orişicare sară,
    Spre umbra negrului castel
    Când ea o să-i apară.

    Şi pas cu pas pe urma ei
    Alunecă-n odaie,
    Ţesând cu recile-i scântei
    O mreajă de văpaie.

    Şi când în pat se-ntinde drept
    Copila să se culce,
    I-atinge mâinile pe piept,
    I-nchide geana dulce;

    Şi din oglindă luminiş
    Pe trupu-i se revarsă,
    Pe ochii mari, bătând închişi
    Pe faţa ei întoarsă.

    Ea îl privea cu un surâs,
    El tremura-n oglindă,
    Căci o urma adânc în vis
    De suflet să se prindă.

    Iar ea vorbind cu el în somn,
    Oftând din greu suspină:
    – O, dulce-al nopţii mele domn,
    De ce nu vii tu? Vină!

    Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n casă şi în gând
    Şi viaţa-mi luminează!

    El asculta tremurător,
    Se aprindea mai tare
    Şi s-arunca fulgerător,
    Se cufunda în mare;

    Şi apa unde-au fost căzut
    În cercuri se roteşte,
    Şi din adânc necunoscut
    Un mândru tânăr creşte.

    Uşor el trece ca pe prag
    Pe marginea ferestei
    Şi ţine-n mână un toiag
    Încununat cu trestii.

    Părea un tânăr voievod
    Cu păr de aur moale,
    Un vânăt giulgi se-ncheie nod
    Pe umerele goale.

    Iar umbra feţei străvezii
    E albă ca de ceară –
    Un mort frumos cu ochii vii
    Ce scânteie-n afară.

    – Din sfera mea venii cu greu
    Ca să-ţi urmez chemarea,
    Iar cerul este tatăl meu
    Şi mumă-mea e marea.

    Ca în cămara ta să vin,
    Să te privesc de-aproape,
    Am coborât cu-al meu senin
    Şi m-am născut din ape.

    O, vin’! odorul meu nespus,
    Şi lumea ta o lasă;
    Eu sunt luceafărul de sus,
    Iar tu să-mi fii mireasă.

    Colo-n palate de mărgean
    Te-oi duce veacuri multe,
    Şi toată lumea-n ocean
    De tine o s-asculte.

    – O, eşti frumos, cum numa-n vis
    Un înger se arată,
    Dară pe calea ce-ai deschis
    N-oi merge niciodată;

    Străin la vorbă şi la port,
    Luceşti fără de viaţă,
    Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
    Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

    Trecu o zi, trecură trei
    Şi iarăşi, noaptea, vine
    Luceafărul deasupra ei
    Cu razele-i senine.

    Ea trebui de el în somn
    Aminte să-şi aducă
    Şi dor de-al valurilor domn
    De inim-o apucă:

    – Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n casă şi în gând
    Şi viaţa-mi luminează!

    Cum el din cer o auzi,
    Se stinse cu durere,
    Iar ceru-ncepe a roti
    În locul unde piere;

    În aer rumene văpăi
    Se-ntind pe lumea-ntreagă,
    Şi din a chaosului văi
    Un mândru chip se-ncheagă;

    Pe negre viţele-i de păr
    Coroana-i arde pare,
    Venea plutind în adevăr
    Scăldat în foc de soare.

    Din negru giulgi se desfăşor
    Marmoreele braţe,
    El vine trist şi gânditor
    Şi palid e la faţă;

    Dar ochii mari şi minunaţi
    Lucesc adânc himeric,
    Ca două patimi fără saţ
    Şi pline de-ntuneric.

    – Din sfera mea venii cu greu
    Ca să te-ascult ş-acuma,
    Şi soarele e tatăl meu,
    Iar noaptea-mi este muma;

    O, vin’, odorul meu nespus,
    Şi lumea ta o lasă;
    Eu sunt luceafărul de sus,
    Iar tu să-mi fii mireasă.

    O, vin’, în părul tău bălai
    S-anin cununi de stele,
    Pe-a mele ceruri să răsai
    Mai mândră decât ele.

    – O, eşti frumos cum numa-n vis
    Un demon se arată,
    Dară pe calea ce-ai deschis
    N-oi merge niciodată!

    Mă dor de crudul tău amor
    A pieptului meu coarde,
    Şi ochii mari şi grei mă dor,
    Privirea ta mă arde.

    – Dar cum ai vrea să mă cobor?
    Au nu-nţelegi tu oare,
    Cum că eu sunt nemuritor,
    Şi tu eşti muritoare?

    – Nu caut vorbe pe ales,
    Nici ştiu cum aş începe –
    Deşi vorbeşti pe înţeles,
    Eu nu te pot pricepe;

    Dar dacă vrei cu crezământ
    Să te-ndrăgesc pe tine,
    Tu te coboară pe pământ,
    Fii muritor ca mine.

    – Tu-mi cei chiar nemurirea mea
    În schimb pe-o sărutare,
    Dar voi să ştii asemenea
    Cât te iubesc de tare;

    Da, mă voi naşte din păcat,
    Primind o altă lege;
    Cu vecinicia sunt legat,
    Ci voi să mă dezlege.

    Şi se tot duce… S-a tot dus.
    De dragu-unei copile,
    S-a rupt din locul lui de sus,
    Pierind mai multe zile.

    În vremea asta Cătălin,
    Viclean copil de casă,
    Ce umple cupele cu vin
    Mesenilor la masă,

    Un paj ce poartă pas cu pas
    A-mpărătesii rochii,
    Băiat din flori şi de pripas,
    Dar îndrăzneţ cu ochii,

    Cu obrăjei ca doi bujori
    De rumeni, bată-i vina,
    Se furişează pânditor
    Privind la Cătălina.

    Dar ce frumoasă se făcu
    Şi mândră, arz-o focul;
    Ei, Cătălin, acu-i acu
    Ca să-ţi încerci norocul.

    Şi-n treacăt o cuprinse lin
    Într-un ungher degrabă.
    – Da’ ce vrei, mări Cătălin?
    Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.

    – Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
    Pe gânduri totdeauna,
    Să râzi mai bine şi să-mi dai
    O gură, numai una.

    – Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
    Dă-mi pace, fugi departe –
    O, de luceafărul din cer
    M-a prins un dor de moarte.

    – Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
    Din bob în bob amorul,
    Ci numai nu te mânia,
    Ci stai cu binişorul.

    Cum vânătoru-ntinde-n crâng
    La păsărele laţul,
    Când ţi-oi întinde braţul stâng
    Să mă cuprinzi cu braţul;

    Şi ochii tăi nemişcători
    Sub ochii mei rămâie…
    De te înalţ de subsuori
    Te-nalţă din călcâie;

    Când faţa mea se pleacă-n jos,
    În sus rămâi cu faţa,
    Să ne privim nesăţios
    Şi dulce toată viaţa;

    Şi ca să-ţi fie pe deplin
    Iubirea cunoscută,
    Când sărutându-te mă-nclin,
    Tu iarăşi mă sărută.

    Ea-l asculta pe copilaş
    Uimită şi distrasă,
    Şi ruşinos şi drăgălaş,
    Mai nu vrea, mai se lasă,

    Şi-i zice-ncet: – Încă de mic
    Te cunoşteam pe tine,
    Şi guraliv şi de nimic,
    Te-ai potrivi cu mine…

    Dar un luceafăr, răsărit
    Din liniştea uitării,
    Dă orizon nemărginit
    Singurătăţii mării;

    Şi tainic genele le plec,
    Căci mi le umple plânsul
    Când ale apei valuri trec
    Călătorind spre dânsul;

    Luceşte c-un amor nespus,
    Durerea să-mi alunge,
    Dar se înalţă tot mai sus,
    Ca să nu-l pot ajunge.

    Pătrunde trist cu raze reci
    Din lumea ce-l desparte…
    În veci îl voi iubi şi-n veci
    Va rămânea departe…

    De-aceea zilele îmi sunt
    Pustii ca nişte stepe,
    Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
    Ce nu-l mai pot pricepe.

    – Tu eşti copilă, asta e…
    Hai ş-om fugi în lume,
    Doar ni s-or pierde urmele
    Şi nu ne-or şti de nume,

    Căci amândoi vom fi cuminţi,
    Vom fi voioşi şi teferi,
    Vei pierde dorul de părinţi
    Şi visul de luceferi.

    Porni luceafărul. Creşteau
    În cer a lui aripe,
    Şi căi de mii de ani treceau
    În tot atâtea clipe.

    Un cer de stele dedesubt,
    Deasupra-i cer de stele –
    Părea un fulger ne’ntrerupt
    Rătăcitor prin ele.

    Şi din a chaosului văi,
    Jur împrejur de sine,
    Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
    Cum izvorau lumine;

    Cum izvorând îl înconjor
    Ca nişte mări, de-a-notul…
    El zboară, gând purtat de dor,
    Pân’ piere totul, totul;

    Căci unde-ajunge nu-i hotar,
    Nici ochi spre a cunoaşte,
    Şi vremea-ncearcă în zadar
    Din goluri a se naşte.

    Nu e nimic şi totuşi e
    O sete care-l soarbe,
    E un adânc asemene
    Uitării celei oarbe.

    – De greul negrei vecinicii,
    Părinte, mă dezleagă
    Şi lăudat pe veci să fii
    Pe-a lumii scară-ntreagă;

    O, cere-mi, Doamne, orice preţ
    Dar dă-mi o altă soarte,
    Căci tu izvor eşti de vieţi
    Şi dătător de moarte;

    Reia-mi al nemuririi nimb
    Şi focul din privire,
    Şi pentru toate dă-mi în schimb
    O oră de iubire…

    Din chaos, Doamne,-am apărut
    Şi m-aş întoarce-n chaos…
    Şi din repaos m-am născut,
    Mi-e sete de repaos.

    – Hyperion, ce din genuni
    Răsai c-o-ntreagă lume,
    Nu cere semne şi minuni
    Care n-au chip şi nume;

    Tu vrei un om să te socoţi
    Cu ei să te asameni?
    Dar piară oamenii cu toţi,
    S-ar naşte iarăşi oameni.

    Ei numai doar durează-n vânt
    Deşerte idealuri –
    Când valuri află un mormânt,
    Răsar în urmă valuri;

    Ei doar au stele cu noroc
    Şi prigoniri de soarte,
    Noi nu avem nici timp, nici loc
    Şi nu cunoaştem moarte.

    Din sânul vecinicului ieri
    Trăieşte azi ce moare,
    Un soare de s-ar stinge-n cer
    S-aprinde iarăşi soare;

    Părând pe veci a răsări,
    Din urmă moartea-l paşte,
    Căci toţi se nasc spre a muri
    Şi mor spre a se naşte.

    Iar tu, Hyperion, rămâi
    Oriunde ai apune…
    Cere-mi cuvântul meu dentâi –
    Să-ţi dau înţelepciune?

    Vrei să dau glas acelei guri,
    Ca dup-a ei cântare
    Să se ia munţii cu păduri
    Şi insulele-n mare?

    Vrei poate-n faptă să arăţi
    Dreptate şi tărie?
    Ţi-aş da pământul în bucăţi
    Să-l faci împărăţie.

    Îţi dau catarg lângă catarg,
    Oştiri spre a străbate
    Pământu-n lung şi marea-n larg,
    Dar moartea nu se poate…

    Şi pentru cine vrei să mori?
    Întoarce-te, te-ndreaptă
    Spre-acel pământ rătăcitor
    Şi vezi ce te aşteaptă.

    În locul lui menit din cer
    Hyperion se-ntoarse
    Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
    Lumina şi-o revarsă.

    Căci este sara-n asfinţit
    Şi noaptea o să-nceapă;
    Răsare luna liniştit
    Şi tremurând din apă

    Şi umple cu-ale ei scântei
    Cărările din crânguri.
    Sub şirul lung de mândri tei
    Şedeau doi tineri singuri:

    – O, lasă-mi capul meu pe sân,
    Iubito, să se culce
    Sub raza ochiului senin
    Şi negrăit de dulce;

    Cu farmecul luminii reci
    Gândirile străbate-mi,
    Revarsă linişte de veci
    Pe noaptea mea de patimi.

    Şi de asupra mea rămâi
    Durerea mea de-o curmă,
    Căci eşti iubirea mea dentâi
    Şi visul meu din urmă.

    Hyperion vedea de sus
    Uimirea-n a lor faţă:
    Abia un braţ pe gât i-a pus
    Şi ea l-a prins în braţe…

    Miroase florile-argintii
    Şi cad, o dulce ploaie,
    Pe creştetele-a doi copii
    Cu plete lungi, bălaie.

    Ea, îmbătată de amor,
    Ridică ochii. Vede
    Luceafărul. Şi-ncetişor
    Dorinţele-i încrede:

    – Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n codru şi în gând,
    Norocu-mi luminează!

    El tremură ca alte dăţi
    În codri şi pe dealuri,
    Călăuzind singurătăţi
    De mişcătoare valuri;

    Dar nu mai cade ca-n trecut
    În mări din tot înaltul:
    – Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
    Dac-oi fi eu sau altul?

    Trăind în cercul vostru strâmt
    Norocul vă petrece,
    Ci eu în lumea mea mă simt
    Nemuritor şi rece.

    1883, aprilie

     

    Hypérion

    L’histoire dit qu’il était une fois

    Une beauté sans pareil,

    Vraie fleur de vie une fille de roi,

    Merveille entre merveilles.

     

    Trésor unique de ses parents,

    Trésor d’un charme rare –

    Image de Vierge parmi les saints

    De lune entre étoiles.

     

    Sous l’ombre épaisse de larges voûtes,

    Tout doux, elle se rendait

    Vers la fenêtre où chaque soir

    Hypérion l’attendait.

     

    Elle le voyait semer sur mers,

    Une lumière argentée

    Quand les navires berçaient l’amer

    Mouvement des vagues sentiers.

     

    Et tous les soirs elle le guettait,

    Le désir en éveil,

    Lui, sa quête il l’observait,

    Lui rendant la pareille.

     

    À la fenêtre, sur le tard

    Elle sourirait ravie;

    Le cœur plein d’un étrange espoir

    D’une soif inassouvie.

     

    Lui, astre errant et solitaire,

    II avivait ses feux

    En s’approchant du doux mystère

    Dans l’ombre du château.

     

    * **

     

    Et pas à pas derrière elle

    Il glisse sous son toit

    Tissant de ses froides étincelles

    Un étrange voile d’éclat

     

    Et quand la belle enfant se couchait

    Dans son lit de dentelles,

    Il lui caressait les yeux et

    Restait muet près d’elle

     

    Tout en tissant – miroir de feu –

    Des rayons de lumière

    Sur tout son être, sur son beau

    Visage, sur ses paupières.

     

    Elle sourirait dans son sommeil

    Lui, il tremblait, brûlant;

    Jusqu’au petit jour, jusqu’au soleil,

    Comment rester, comment?

     

    Dans ses rêves elle parlait ravie

    De ses désirs, de rien:

    « Ô, prince charmant de mes nuits,

    Pourquoi ne viens-tu? Viens!

     

    Descends vers moi, astre doré

    Sur un rayon pur, clair,

    Viens dans ma maison et mets

    Dans ma vie ta lumière! »

     

    II l’écoutait tout en tremblant,

    Ses feux c’était l’enfer,

    De tout son ciel venant, tombant,

    II se jetait en mer.

     

    Et l’eau tressa de larges ronds

    Autour du point choisi

    Dans les vagues bleues, dans le tréfonds

    Le soir où il naquit.

     

    Passant le bord de la fenêtre

    Comme sur le seuil de l’eau

    II portait dans sa main un sceptre

    Orné de verts roseaux.

     

    II paraissait un jeune voïvode :

    Sur ses épaules nues

    Brillait l’or de ses cheveux blonds

    D’une beauté jamais vue.

     

    L’ombre de son visage si beau

    Était blême, pâle comme cire,

    Image de mort-vivant aux yeux

    Qui brûlent et qui brillent.

     

    – De ma céleste sphère je viens

    Répondre à ton appel,

    Mon père c’est le ciel entier

    Et la mer vaste – ma mère.

     

    Pour arriver dans ta maison

    Te regarder de près

    Je suis tombé du bleu des cieux

    Et, des eaux j’en suis né.

     

    Viens, mon trésor inouï

    Et laisse ce petit monde laid,

    Suis-moi, je suis l’astre de la nuit,

    Sois ma douce mariée!

     

    Dans mes châteaux de l’océan

    Tu règneras en souveraine,

    Tout le monde t’obéira, le temps

    Ne comptera plus, ma reine! »

     

    – « Que tu es beau, rêve de mon cœur,

    Mon cher ange adoré,

    Mais sur ta voie j’aurais si peur,

    Je n’y marcherai jamais!

     

    Je suis vivante; quand je te vois,

    Quand ton regard m’enlace

    Je sens périr la vie en moi,

    Mon cœur devient de glace. »

     

    * **

     

    Passa un jour, puis encore trois ;

    Hypérion de nouveau

    Tissait sa lumière de soie

    Du bleu des larges cieux.

     

    Dans son sommeil elle dût toujours

    Se rappeler de lui,

    L’âme frémissante d’un fol amour

    À jamais inouï :

     

    – « Descends vers moi, astre doré,

    Sur un rayon pur, clair,

    Viens dans ma maison et mets

    Dans ma vie ta lumière! »

     

    Là-haut, il tourne et s’éteint

    D’un infini chagrin

    En bas la voix l’appelle, l’appelle,

    Elle est son univers.

     

    Le monde est pris là où il passe

    D’une vive couronne de feu

    Et du chaos, et des espaces

    Renaît un prince si beau

     

    Qu’on dirait voir des feux briller

    Sur ses longs cheveux noirs

    Où se baignait la vérité

    Dans le soleil du soir.

     

    D’un voile bleu, le blanc des bras

    Fleurit – marbre sans âge,

    Pensif, et triste, et grave il va

    La crainte sur son visage.

     

    Seulement ses yeux, deux grandes merveilles,

    S’allument inassouvis

    Sans cesse, sans peur et, sans pareil,

    D’une douce maladie.

     

    – « J’ai pour parents dans mon ciel

    Le Soleil et la Nuit ;

    Je suis revenu à ton appel

    Regarde-moi, j’y suis!

     

    Viens mon trésor inouï,

    Et laisse ce petit monde laid,

    Suis-moi, je suis l’Astre de la Nuit,

    Sois ma douce mariée!

     

    Dans tes cheveux d’or je mettrai

    Des guirlandes d’étoiles,

    Dans mes cieux landes, tu serais

    Plus belle que leurs yeux pâles! »

     

    – « Que tu es beau, rêve de mon cœur,

    Cher démon, adoré,

    Mais sur ta voie j’aurais si peur,

    Je ne marcherai jamais!

     

    Ton grand amour me fait si mal,

    Tes grands yeux me dévorent,

    Et je sens mon cœur se glacer

    Quand ton regard m’implore »

    .

    – « Comment voudrais-tu que je vienne?

    Comprends-moi, ma toute belle,

    La mort, je ne la connais guère

    Et toi, tu es mortelle! »

     

    – « Les mots n’y sont pour rien, je l’ sais,

    À quoi bon les redire?

    Tu parles si bien, mon adoré,

    Mais que veulent dire tes dires?

     

    Mais si tu veux vraiment encore

    Que je t’aime pour la vie

    Reste ici-bas, accepte la mort

    Puisque mortelle je suis! »

     

     

    – « Tu me demandes pour un baiser

    Que je laisse mes cieux

    Et toute mon immortalité?!

    J’accepte si tu le veux !

     

    Oui, je renoncerai à ma foi,

    Je naîtrai du pêché

    Car mon si grand amour pour toi

    C’est la seule loi que j’aie! »

     

    Et il partit au Roi des cieux

    Lui demander permis

    De renoncer pour être heureux

    À cette longue vie sans vie.

     

    ***

     

    Pendant ce temps, un page léger

    Et volage – Catalin,

    Qui verse du blanc et du rosé

    Dans les coupes jamais pleines

     

    Toujours présent près de la reine,

    La suivant pas à pas,

    Bâtard qui lui tient la traîne,

    Et qui toujours la voit,

     

    Lui, dont les joues – pivoines d’amour

    Rappellent le goût des pommes,

    Commence à rechercher toujours

    Les beaux yeux de la môme.

     

    –« Comme elle est belle! Quel charme, ma foi,

    A-t-elle cette demoiselle !

    Et bien, mon brave, vas-y, prends-la ! »

    Se dit-il, puis, plus près d’elle

     

    Il l’embrassa sans crier gare

    Sur la joue galamment:

    – « Que me veux-tu, enfant bizarre,

    Va-t-en, page insolent! »

     

    – « Ce que je veux? Je voudrais tant

    Te voir heureuse et gaie,

    Ne plus rester les yeux hagards,

    Je voudrais un baiser! »

     

    – « Laisse-moi tranquille, donne-moi la paix!

    Que veut dire ton manège?

    Être heureuse par un baiser!

    Astre des nuits me protège! »

     

    – « Petite innocente, l’amour est là

    Où tu ne veux pas le voir,

    Laisse-moi te l’expliquer et, toi,

    Tu comprendras l’histoire!

     

    Comme le chasseur qui dans le bois

    Met le piège aux oiseaux,

    Quand je vais te tendre les bras

    Tu m’embrasseras de nouveau!

     

    Sous mon regard, tes beaux yeux clairs

    Vont allumer leur feu

    Et quand je t’embrasserai, ma belle,

    Nos cœurs auront si chaud!

     

    Quand mon visage te cherchera

    Le tien sera mon miroir

    Pour tout le temps qui viendra –

    Voilà le vrai espoir.

     

    Et pour mieux connaître encore

    L’amour, par un baiser

    Où il y aura toute la douceur

    De l’âme, tu le comprendrais. »

     

    Confuse, elle écoutait les mots

    Du page, le cœur battant;

    Et comme par hasard, en écho

    Elle lui dit doucement :

     

    – « II y a longtemps que je te vois,

    Dès notre tendre enfance;

    Bavard comme moi, léger comme moi

    Tu pourrais être ma chance,

     

    Mais l’astre de mes nuits charmées

    M’appelle inassouvi,

    Sous sa lumière, l’immensité

    File sa mélancolie.

     

    Et mes paupières perlées de larmes

    Ombragent les yeux – rideaux

    D’un doux chagrin et, sous le charme

    Moi, je le cherche là-haut

     

    Où il m’appelle de son amour

    Brûlant qui me dévore

    Toujours je l’aimerai, toujours

    II glacera mon cœur.

     

    Chaque nuit il vient du monde lointain

    Et triste qui nous sépare –

    Lumière étrange, étrange chagrin,

    Beauté étrange et rare.

     

    Voilà pourquoi mes jours paraissent

    Arides comme l’ennui

    Mais les nuits – trésor d’ivresse

    Sont d’un charme inouï”.

     

    – « Tous tes ennuis, ma petite enfant

    Sont faux, viens avec moi!

    Le monde est grand, l’ombre du temps

    Effacera nos pas.

     

    Tous les deux nous vivrons heureux

    En oubliant le monde –

    Parents,  rêve d’étoiles, ciel bleu,

    Cette inutile ronde! »

     

    ***

     

    Pendant ce temps Hypérion

    Traversait les cieux

    Espace des milliers d’années

    Pour arriver chez Dieu.

     

    Un long éclair tout son passage

    Dans les cieux des étoiles,

    Ses ailes ayant pour tout bagage

    L’amour – feu vif, flamme, voile.

     

    Et comme au premier jour des jours,

    Faible, la lumière

    Naissait de la nuit – contour

    Du temps sans heures, sans ères.

     

    II va plus loin du dernier seuil

    Du vide, l’amour le brûle –

    Bûcher, éclair, flamme, larme de l’oeil

    Qui luit, qui brûle, qui roule.

     

    Là où il va c’est le royaume

    De la nuit inconnue,

    Le temps s’efforce en vain de faire

    Y naître le jamais vu.

     

    II n’y a rien, une soif seulement

    L’aspire et l’engloutit,

    Gouffre sans fond où il descend

    Vers un aveugle oubli…

     

    –« Des chaînes de l’immortalité,

    Père des cieux, libérez –

    Moi, que voici, et à jamais

    Soyez béni dans les sphères,

     

    Demandez-moi n’importe quel prix

    Mais changez-moi de sort,

    Car Vous êtes source de toute vie

    Qui mène jusqu’à la mort!

     

    Enlevez-moi ce nimbe de feu,

    Le froid de mes yeux purs,

    Je donne toute mon éternité

    Pour un instant d’amour.

     

    Je suis venu de ce chaos

    Où j’aimerais rentrer,

    Et je suis né d’un grand repos,

    J’ai soif de reposer ».

     

    – « Hypérion, toi, fils des grands

    Abîmes de ce monde,

    Arrête tes prières et reste

    Fier dans cette ronde

     

    Où est ta place! Ce que tu veux

    N’est qu’une immense folie!

    Tu veux devenir entre les hommes

    Un homme? Mais leur vie

     

    Est trois fois rien! Leur seule chance

    C’est de chercher l’étoile

    Qui guide leurs pas; infime balance

    Entre là-haut – là-bas.

     

    Parfois laissent-ils au gré du vent

    Leurs idéaux grandir.

    Vagues après vagues la mort les prend,

    Leurs traces n’ont pas d’avenir.

     

    D’un hier passé, nouveau présent

    S’éveille aujourd’hui

    Et après chaque soleil couchant

    Un autre refleurit,

     

    Soleil qui peut renaître encore

    Tout ignorant la mort.

    L’homme fait de même: naît à l’aurore

    De son temps, puis s’endort.

     

    Mais toi, Hypérion, tu restes

    Le même – unique soleil

    Sans nul lever, sans nul coucher

    Une éternelle merveille.

     

    Tu veux mourir? Pourquoi? Pour qui?!

    Retourne et, tu verras

    Mieux les petites misères humaines,

    Tout ce qui t’attend là-bas.

     

    Veux-tu entendre cette voix

    Qui fait par sa chanson

    Mêler le bois à la montagne,

    Les îles aux larges flots?

     

    Tu veux prouver par tous tes actes

    Que la raison existe?

    Voilà, je te propose un pacte :

    Prends toute cette terre triste,

     

    Fais-en ton fief et ton royaume,

    Prends les mers, leurs bateaux,

    Mais être homme de la terre des hommes

    Je ne l’admets pas. Non! Non! »

     

    ***

     

    Rentré à sa place destinée

    Dans la céleste voûte bleue,

    Hypérion fit s’allumer

    La gerbe de ses feux.

     

    C’était le soir et bientôt

    La nuit venait, souveraine,

    La lune répandait sur l’eau

    Ses blancs rayons sereins

     

    En remplissant des étincelles

    Les sentiers des forêts ;

    Au pied de verts tilleuls en fleurs

    Deux enfants embrassés!

     

    « Ô, laisse-moi reposer la tête

    À l’ombre de lumière

    De ton regard, ma belle, ma fête,

    Sur ton sein car j’espère

     

    Que tu puisses illuminer

    La nuit qui me dévore,

    Mon ange bleu, femme adorée,

    Mon éternelle aurore!

     

    Reste près de moi, protège-moi

    Contre les maux que j’ai,

    Toi, mon premier amour, ma joie,

    Mon rêve le tout dernier! »

     

    Hypérion voyait, confus,

    Ce couple délicat;

    À peine lui touchait-il le cou,

    Qu’elle lui tendait les bras.

     

    Les fleurs de tilleul – pluie embaumée –

    Tombaient sur leurs deux têtes

    Aux cheveux longs, blonds et défaits.

    Tout leur était joie, fête.

     

    Ivre d’amour, levant les yeux,

    Elle vit le Prince de la nuit

    Et, murmurant tout doux son vœux,

    Comme dans une prière, lui dit :

     

    –«Descends vers nous, astre doré

    Sur un rayon pur, clair!

    Viens dans la forêt et mets

    À ma chance ta lumière! »

     

    Lui, il tremblait comme autrefois

    Sur les cimes des forêts,

    Sur les déserts de solitude

    Des vagues mouvementées

     

    Mais il ne tombe plus comme hier

    De son haut ciel neutre;

    « Que t’importe, petit être de terre

    Si c’est moi ou un autre?

     

    Vivez dans votre cercle étroit

    La part de votre chance,

    Moi, dans mes cieux je reste froid –

    Immortelle existence! »

    1883, avril



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5