Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    MIHAI EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps ! Version française de Paula ROMANESCU (28). Scrisoarea I

    Paula ROMANESCU
    BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

     

     

     

    MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

    Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
    Editor: Ion ISTRATE

     

     

     

     

     

     

     

     

    […]

    Scrisoarea I

     

    Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
    Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
    Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
    Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
    Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
    De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.

    Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
    Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
    Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
    Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
    Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
    Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
    Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
    Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
    Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
    Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
    Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
    Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac…
    Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
    Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
    La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
    Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
    Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
    Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
    De pe galbenele file el adună mii de coji,
    A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
    Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
    Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
    Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
    Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
    Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
    Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
    Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
    Universul fără margini e în degetul lui mic,
    Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
    Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
    Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
    Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

    Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
    Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
    La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
    Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
    Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
    Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
    Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
    N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
    Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
    Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
    Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
    Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
    Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
    Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
    Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
    E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
    De-atunci negura eternă se desface în făşii,
    De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
    De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
    Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
    Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
    Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
    Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
    Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
    Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
    Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
    Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
    În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
    Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
    Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
    Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
    Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
    Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
    Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…
    Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
    Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…

    În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
    Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
    Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
    Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
    Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’
    Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
    Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
    Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
    Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
    Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
    Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
    Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…
    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
    Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti
    Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti,
    De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
    Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi…
    Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
    De asupra tuturora se ridică cine poate,
    Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
    Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită –
    Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
    Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

    Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…
    Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
    Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
    Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
    „De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
    Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
    De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
    Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”
    O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
    Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
    Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
    Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
    Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
    O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
    Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
    Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
    Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
    Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
    Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
    În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
    Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
    Peste toate o lopată de ţărână se depune.
    Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
    Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…
    Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
    Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
    Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
    Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
    Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
    Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.

    Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
    Ei vor aplauda desigur biografia subţire
    Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
    C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
    Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
    Şi le umflă orişicine în savante adunări
    Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
    C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
    Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
    Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
    Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
    Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
    Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
    Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
    Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
    Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
    Toate micile mizerii unui suflet chinuit
    Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
    Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
    Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
    Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
    Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
    Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
    Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării…
    Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
    Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
    Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
    Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
    Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
    Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

    1881

     

    Première Lettre

    (Scrisoarea Întâi)

     

    Quand, aux paupières fatiguées, dans le soir j’éteins la lampe
    La montre suit toujours le long sentier du temps,
    Car si l’on lève les rideaux, la lune entre doucement
    Dans la chambre, sur toute chose, d’éclat voluptueux posant
    Et, de la nuit des souvenirs, elle fait jaillir dans le cœur
    Une éternité de rêves beaux et chers comme la douleur.

    O, toi, Lune, reine de la mer, sur la voûte du monde tu passes
    Et, avivant les pensées, tu fais sombrer les souffrances.
    Sous ta lumière, Vierge, mille déserts brillent et, mille bois
    Cachent dans l’ombre du feuillage des sources au clair éclat !
    Sur des milliers de vagues ta haute souveraineté erre
    Quand tu glisses sur la mouvante solitude du large des mers !
    Combien de bords de fleurs, des palais et des cites,
    Refleuris sous ta lumière, les réveilles-tu en secret !
    Sous combien de toits d’ maisons pénètres-tu  doucement,
    Combien de fronts pensifs regardes-tu pensivement !
    Tu vois un roi faire des plans pour un siècle entier
    À mieux diviser la terre ou, un pauvre affamé…
    Quoique sur l’échelle du monde chacun d’eux suive son sort,
    Enivrés de ta lumière, ils oublient qu’au bout… la mort…
    Les génies, les grands, les faibles, les sages et les nigauds
    Ne sont que de pauvres esclaves des passions du même jeu.
    L’un cherche à voir dans la glace l’or de ses cheveux bouclés,
    L’autre cherche dans le monde et dans le temps la vérité. […]
    Un troisième partage la terre pour la vendre peu à peu,
    Comptant l’or que la mer porte dans ses noirs et larges bateaux.
    Le vieux maître solitaire dans son habit délavé
    De toute sa vie de misère il ne fait que calculer […]
    De le voir si frêle, si maigre, si voûté – un petit rien,
    Qui croirait qu’il puisse tenir dans sa main tout l’univers ?
    Car sous son front, le passé et l’avenir il les déchiffre,
    Le monde et l’éternité, il les enferme dans un chiffre,
    Il délie la nuit du temps, il la blanchit, il l’envole ;
    Comme Atlas du temps jadis, il tient la terre sur l’épaule.

    Tandis que la lune se pose sur un tas d’anciens volumes,
    Sa pensée toute lumière, au fil des siècles coule :
    Au commencement, quand nulle vie sur terre il n’y en avait,
    Ni non-être, ni brin d’être, ni puissance, ni volonté,
    Quand rien ne se cachait, pourtant tout était caché,
    Quand par lui-même promis, l’inouï se reposait,
    Qu’est qu’il y eut ? Ravin, gouffre, eau immense aux flots de cendres ?
    Car il n’y ayant personne, ni raison pour tout comprendre,
    L’univers n’était qu’une mer infinie de nuit noire
    Impossible à regarder car, pas des yeux à la voir.
    L’ombre épaisse de toute l’absence ne pouvait se dissiper
    Et, satisfaite d’elle-même, l’éternelle paix y régnait.
    Mais d’un coup, un point commence à bouger – Le Solitaire,
    Du chaos il en fit mère et Lui, Il devint Père.
    Cet infime point de mouvement, plus frêle que l’écume de l’onde
    C’est le Maître absolu de l’infinité du monde.
    Depuis lors l’obscurité connut sa première défaite,
    Depuis lors jusqu’à nos jours, colonies de mondes perdus
    Apparaissent de grises vallées du chaos, de l’inconnu
    Comme des essaims éclatants jaillissant de l’infini
    A la quête du dor de vivre, de s’engouffrer à la vie.
    Et dans ce monde sans bornes, nous, enfants d’un monde petit,
    Nous élevons sur la terre des taupinières de fourmis ;
    Peuplades microscopiques – gens simples, roi ou savants,
    Nous nous succédons toujours en nous croyant éclatants ;
    Ephémérides d’un jour dans un monde d’une coudée,
    Dans l’immensité sans nom nous tournons pour oublier
    Que le monde tout entier n’est qu’un instant suspendu,
    Que la nuit règne en souveraine en dessous et au dessus. […]
    Et dans la nuit sans fin, la nuit noire et profonde,
    Nous n’avons qu’un petit rayon juste le temps d’une seconde.
    S’il s’éteint, tout disparaît comme l’ombre peut disparaître
    Car l’univers chimérique n’est que le rêve du non-être.

    Aujourd’hui, le philosophe n’arrêtant pas ses souvenirs
    Laisse la pensée l’emmener vers les siècles à venir.
    Le fier soleil du présent, il le voit triste et rougi
    Se refermer comme une plaie parmi les nuages noircis,
    Les planètes dans les espaces, il les voit perdues, glacées
    Faibles bribes de lumière du grand soleil échappées
    Et du retable du monde, il voit périr les étoiles
    Comme les feuilles d’automne – sombre voile sur un autre voile
    Le temps mort étend son tronc et devient éternité,
    Car dans le désert immense rien ne se passe jamais
    Dans la nuit du non-être tout se tait, tout disparaît
    Et satisfaite d’elle-même, recommence l’éternelle paix. […]

    On peut bâtir tout un monde et le détruire après…
    Sur ses restes une pelle de terre un jour va se déposer.
    La main qui voulut le sceptre du monde et l’intelligence
    Qui tint tout l’univers, finissent entre quatre planches…
    On te conduira un jour en convoi d’enterrement,
    Splendide comme une ironie, aux regards indifférents ;
    Devant la foule un illustre inconnu pérorera,
    Pas pour vanter tes mérites, pour se donner de l’éclat
    À l’ombre de ton renom… Voilà tout ce qui t’attend.
    Ou mieux, la postérité a des gestes encore plus grands…
    Ne pouvant jamais t’atteindre, crois-tu qu’ils veuillent t’admirer ?
    Ils applaudiront peut-être, la biographie tirée
    Par laquelle on prouvera que tu ne fus pas grande chose,
    Mais un homme comme tous les autres… Chacun d’eux au fond suppose
    Que tu ne fus mieux que lui. Dans de savantes assemblées
    Chacun d’eux, l’air ironique et, les narines gonflées,
    Comme convenu à l’avance se mettra à te louer.
    Arrivé à la merci de n’importe qui, des défauts
    En deviendront tes écrits, tes idées et même tes mots.
    À part ça, ils chercheront à dénicher dans ta vie
    Les petites misères, les scandales, les taches et les zizanies
    Par lesquels tu leur ressembles ; en tout cas, pas la lumière
    Que tu rependis au monde, mais les péchés, la misère,
    La faiblesse, la lassitude, tous les maux qui sur la terre
    Se retrouvent fatalement dans une poignée de poussière;
    Toutes les petites misères d’une pauvre âme torturée
    Les attirent beaucoup plus que tu ne l’eusses jamais pensé.

    Sur les murs, parmi les arbres qui se dépouillent de fleurs
    La lune pleine répand quiétude, lumière et splendeur.
    Mille déserts brillent, vierge, sous ta lumière, mille bois
    Cachent dans l’ombre du feuillage, de la source un clair éclat!
    Sur combien de milliers de vagues ta souveraineté erre,
    Quand tu flottes sur la mouvante solitude du large des mers!
    Et tous ceux qui dans ce monde sont soumis aux lois du sort
    S’enivrant de tes rayons, au bout les attend la mort.

    1881

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5