Paula ROMANESCU
BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

 

 

 

MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

 

 

 

 

[…]

Tu cei o curtenire

Tu cei o curtenire
În glumă ­ și doreşti
Să-ți spun a mea iubire
În versuri franţuzeşti.

Dar eu sunt melancolic
Şi nu ştiu să răspund.
Nu pot să-mbrac în glume
O taină ce ascund.

Tu râzi şi-ţi razemi capul
De umăru-mi încet,
Şi-n ochii mei îmi cauţi,
Vicleano, aşa cochet.

Tu vezi că în iubire
Nu ştiu ca să glumesc;
Nu-ţi pare oare bine
C-atâta te iubesc?

1876

Tu veux que je te fasse la cour

 Que je te fasse la cour,
Histoire de s’amuser,
Tu m’ demandes, mon amour,
Des poèmes en français.

Moi, brin d’ mélancolie,
Je ne sais pas le faire.
Comment peut-on sourire
Devant un tel mystère ?

Tu ris en appuyant
Sur mon épaule la tête
Et me regardes doucement,
Hypocrite coquette.

Tu sais bien qu’en amour
Je ne fais pas semblant ;
Tu devrais être heureuse
Puisque je t’aime tant !

1876

Lumea îmi părea o cifră

Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau morţi,
Măști, ce râd după comandă, cari ies de după porţi
Și dispar ­ păpuşi măiestre, ce că sunt nici că nu ştiu
Şi-ntr-o lume de cadavre căutam un suflet viu;
Mă zbăteam dorind viaţă, cu ce sete eu cătam
Precum cel ce se îneacă se acață de-orice ram.
Dibuit-am în ştiinţe, în maxime,-n poezie,
Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie.
N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc
Până când… blestăm momentul!… pân- ce-a fost să te-ntâlnesc.
Oare sunt eu tot acelaşi? Singur nu mai mă-nţeleg:
De clipirea genei tale putui viaţa să mi-o leg.
Eram mândru ­ înjosirea, ba sclavia mă înveţi:
Mă dispreţuiesc pe mine… ce mai are astăzi preţ?
Îmi părea că împăraţii sunt pe lume un nimic
Căci ei nu ţineau în mână degetul tău dulce, mic,
Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult
Decât lumea, decât totul ce putusem să ascult;
Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu?
Toate existau sub soare, pentru că exişti şi tu.

1876

Tout le monde n’était qu’un chiffre

Tout le monde n’était qu’un chiffre, les hommes me paraissaient morts,
Des masques rieurs sur commande se montraient de porte en porte,
Des superbes marionnettes dont l’existence on l’ignore;
Je cherchais une âme vivante dans un monde d’âmes mortes.
Je l’imaginais cachée en science, en poésie,
Mais tout n’était que banale et stupide théorie,
Je n’avais le moindre but, aucune raison d’exister
Jusqu’au jour – maudit soit-il! – où je t’avais rencontrée.
Suis-je le même? Comment l’apprendre et puis, comment le savoir?
Toute ma vie dépend, ma belle, de l’éclat de ton regard.
J’étais fier; l’humiliation, l’esclavage, tu me les appris :
Je me méprise moi-même… Ma vie n’a ni sens, ni prix.
Tous les empereurs de ce monde ne valaient rien pour moi
Puisqu’ils ne pouvaient tenir dans leur main ton petit doigt;
J’étais le dépositaire d’un trésor beaucoup plus vrai
Que tout ce qui existe au monde, que tout ce qu’on peut y trouver;
Je me demandais comment ai-je perdu le monde d’hier
Qui vivait sous le soleil : hier tu n’y existais guère…

1876

O, mamă…

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu…
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

1880

Ô, ma mère…

 Ô, ma mère, ma douce mère, de la longue nuit des temps
Par la voix des feuilles mortes tu m’appelles, tu m’attends,
Au-dessus de la tombe où tu dors solitaire
Des rameaux d’acacia sèment l’automne, le vent erre
Et ta voix murmurante chantonnera toujours
Dans les branches gémissantes: Pas de retour, pas de retour!

Quand je mourrai, ma douce, que tu ne pleures pas!
De notre tilleul sacré une branche tu casseras
Tu la replanteras sur ma tombe, en laissant
Couler tes chaudes larmes, de tes larmes l’arrosant,
Sentirai-je, peut-être un jour du temps sans temps,
Son ombre de lumière grandir, me protégeant.

Mais si le roi des cieux voulait nous faire mourir
Ensemble, j’aimerais, qu’au bord d’une rivière,
On nous mette tous les deux au lit de la même bière.
Qu’on ne nous conduise pas au sombre cimetière.
Ainsi resteras-tu à jamais près de moi
Et l’eau – berceau de rêve – chantera, pleurera.

                                                               1880

 De vorbiți mă fac că n-aud

De vorbiţi, mă fac că n-aud,
Nu zic ba şi nu vă laud:
Dănţuiţi precum vă vine,
Nici vă şuier, nici v-aplaud;
Dară nime nu m-a face
Să mă ieu dup-a lui flaut;
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut.

1876-1877

Si vous parlez, je fais le sourd

Si vous parlez, je fais le sourd,
Je ne vous nie, rien je ne dis;
Dansez si vous voulez, moi, ni
Je vous siffle, ni vous applaudis;

Mais plus personne ne pourrait
Me faire danser sur son cor.
Je ne cherche la vérité
Qu’au plus profond de mon cœur.

1876-1877

[…]